Maria Orban

“Toată viața am încercat- și mi-a reușit, de cele mai multe ori să fiu discretă. Poate de la mama e chestia asta, și acum țin minte cum zicea mereu ca să nu mai vorbesc tare că ne aud vecinii (...) mai încet, că ne știe toată lumea, totul trebuia să se petreacă ușor și pe muțenie. Oricum, am încercat întodeauna să trec neobservată. Nu am vorbit niciodată în public despre evenimente care mă priveau personal(...) Sunt femeia de pe margine, le-am spus mereu și celor pe care i-am iubit , ca un fel de avertisment, sunt în afară mai mereu, acolo e zona mea de confort. O vreme mi-a și plăcut așa, eram un fel de observator neutru, nu mă implicam prea mult, nu doream prea mult, era mai sigur. În timp, însă, am trecut în cealată extremă. Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. La mine totul se consumă încet, parcă în reluare. Între gesturi și emoțiile sau gândurile care le-au provocat există o distanță suficent de mare, încât să se ducă dracului orice urmă de spontaneitate. Calmul meu nu este calm, liniștea mea nu este o liniște, sub aparențele astea există o viermuială de gânduri, presupuneri, temeri. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă.”
― Maria Orban, Oameni mari