Mihaela Lupu

“Omul mediocru se crede întotdeauna mai mult decât este şi vrea să fie tratat ca atare, să uzurpe locul excelenţei, să se afle sus, în vârf. Aşa putem înţelege cum sensul depreciativ al cuvântului s-a născut din reacţia noastră la ifosul mediocrităţii şi la dorinţa ei de a se afla mereu în frunte, în locul celor cu adevărat buni. Mediocru se spune întotdeauna de sus în jos: ar fi greu să auzi pe un om prost sau netrebnic denunţându-l pe altul că este mediocru.

Dar, alături de mediocritatea veleitară, adesea agresivă, se află printre noi şi un alt tip de mediocritate, aceea mulţumită cu ea însăşi, incapabilă să vadă sau să înţeleagă ceva mai presus de firea sa, închisă în sine şi înspăimântată de orice risc. Omul mediocru e lipsit de
nobleţea vreunei dăruiri sau generozităţi, el îşi trăieşte viaţa într-un chip meschin, neînsufleţit de nici un avânt. Meschine sunt şi visele lui. Nu este în stare să fie măcar cu adevărat avar sau cu adevărat laş. Nu e nici măcar foarte prost şi nu e niciodată un ticălos în toată legea. Şi, pe de altă parte, se uită uimit sau chiar scandalizat la cei care nu sunt ca el şi îi judecă în numele unor principii înguste, cel mai adesea nişte triste prejudecăţi, socotite de el, cu o îndărătnicie obtuză, drept infailibile. Vede necumpătare, nechibzuinţă, necugetare în orice act care trece de strâmtele hotare ale vieţii şi ale minţii sale, iar marile pasiuni şi marile pierzanii îl înspăimântă ca nişte furtuni. În faţa marilor idei, la care de fapt nu are acces, stă uneori perplex, dar cel mai adesea incredul şi mefient, dacă nu chiar indignat. Iar când ceva din excelenţa lumii îi trezeşte totuşi interesul sau curiozitatea, omul mediocru vrea să participe şi el cumva, dar fără efort şi fără risc, de la locul lui căldicel. De acolo poate să rişte prin procură, asistând la performanţele vedetelor, ale atleţilor, ale golgheterilor şi ale eroilor în general. Cu grijă să nu-l tragă vreun curent, să nu-şi provoace vreo indigestie, să nu-şi depăşească bugetul bine socotit, să nu cumva să- i intre în casă şi în viaţă insolitul şi neliniştitorul. Dacă ar bate Dumnezeu la uşa lui, s-ar teme să-i deschidă. Omul mediocru este o crisalidă din care niciodată nu se vor naşte aripile unui zbor.

De aceea mediocritatea, în toate formele ei, este atât de nocivă. În chip inerent foarte răspândită, ea se insinuează pretutindeni ca o pecingine, prezenţa ei e masivă, multiformă, adeseori copleşitoare, caută să se impună, ocupă posturi, îşi ia aere de onorabilitate, îşi arogă drepturi. Este de cele mai multe ori imposibil de dislocat, mai ales când e insistentă şi harnică şi, pe de altă parte, când cei de o seamă, pleava mediocrilor, se asociază şi se solidarizează, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu atât între ei, ci împotriva a tot ceea ce simt că îi depăşeşte. Apoi, prevalându-se de nişte forme prea generale, se statorniceşte, sinistra mediocritate prinde rădăcini şi porneşte să niveleze lumea după chipul şi asemănarea ei, măcinând mărunt tot ce este mai presus de ea, vânturând prin veacuri un neant cenuşiu.”
― Petru Cretia, Luminile şi umbrele sufletului