Aron Nor's Blog

text de Aron Nor, fotografii și cadre din Aici a fost odată câmp

Pentru a înțelege câinii și pentru a avea relații mai bune cu ei trebuie să decentrăm privirea dominantă față de aceștia, adică acea privire umanistă, profund antropocentrică, răspândită în societatea în care trăim. Acest proces implică o muncă de traducere a unor dimensiuni mai-mult-decât-umane, regândind istorii, relații și identități „de altundeva”. Metaforele și analogiile artistice pot juca un rol vital în acest proces de traducere a unor realități asupra cărora nu avem acces direct, ancorându-ne într-o lume pe care noi, oamenii, prin pereții care ne despart de alte animale, fie că sunt din beton sau ideologici, nu o putem vedea și înțelege cu ușurință.

Aici a fost odată câmp, este o instalație multimedia colaborativă între HORA (Ioana Mincu și Mara Verhoogt) și artistul Marco Verhoogt, ce a fost expusă în vitrina galeriei Suprainfinit din 12 Octombrie până în 4 Noiembrie. Expoziția, curatoriată de Daniela Custrin, este alcătuită din mai multe elemente, printre care diferite obiecte, placaje, poze și un film scurt formând un fel de colaj vizibil din stradă. Împreună, materialele expuse reconstituie câteva zone specifice, din apropierea Bucureștiului, care există alături de anumite componente speculative. Diferite resturi și bucăți din produse folosite, deteriorate, și din materiale de construcții abandonate, sau aruncate la gunoi, sunt incluse în acest ansamblu de elemente. Deasupra, cât și printre acestea, se află poze cu identități hibride, oameni cu trăsături faciale similare câinilor, fotografii dintr-un adăpost de câini, poze cu ansambluri rezidențiale și cu oameni. Majoritatea fotografiilor conțin zone, persoane și elemente care se regăsesc în filmul alăturat, de aproximativ 12 minute, ce constituie partea centrală a expoziției.

Lucrarea video inclusă în expoziție construiește o narațiune care întretaie niște transformări ce pot fi observate pe teren cu o latură fantastică improvizată, sau mai bine zis speculativă, printr-o juxtapunere a procesului de documentare cu compoziții alcătuite din elemente și zone reconstruite prin intervenție artistică. Aceasta urmărește procesul dezvoltării urbane, într-o zonă a periferiei de Nord a Bucureștiului, aducând în prim-plan o familie de câini-oameni cu identități hibride, a căror realitate speculativă se întrepătrunde cu experienţele unor persoane umane și non-umane care locuiesc în apropierea câmpurilor din zona Pipera/Snagov/Tâncăbești, încercând să traseze diferite efecte ale expansiunii imobiliare, în special transformările aduse câinilor din zonă. Sunt multe subiecte ce pot fi luate în considerare și analizate în acest film scurt, de la efectele dezvoltării urbane și relațiile dintre oameni și câini, la (de)construirea Vagabondului canin. Dimensiunea de clasă și problema inegalității sociale devin și ele vizibile în câteva cadre, precum și o dimensiune ce ține de ecologie și mediu, legată de nișele ecologice care se formează și cele care dispar în urma dezvoltării. Fiind așa multe tematici ce se suprapun în film mă voi concentra pe două lucruri, rapid vizibile, care mi se par centrale lucrării video: (1) felul în care filmul poate oferi o reinterpretare asupra apartenenței câinilor în spațiul public și (2) dimensiunea identității umane și non-umane, alături de câteva implicații politice ale acestora.

Întretăiând transformările reale a unor fenomene economice, sociale și ecologice dintr-o zonă periferică din apropierea Bucureștiului cu elemente speculative, filmul ne arată o posibilă locuință canină printre diferite materiale abandonate. Acest lucru devine vizibil încă din primele cadre când, în prim plan, este redat, lent și meditativ, un moment de siestă a unei familii de câini-oameni. Cadrul surprins din intimitatea vieții canine, prin felul în care actorx/artistix clipesc lent uitându-se spre cameră, la fel cum ar face și un câine somnoros și foarte relaxat atunci când este sătul, creează o conexiune dincolo de specie lăsând o senzație de familiaritate ce-ți rămâne puternic întipărită în minte. Prin aceste compoziții speculative, filmul reușește să ne apropie de anumite trăiri, înclinații și motivații canine, decentrând totodată narațiunea occidentală ce portretizează câinii care trăiesc în jurul așezărilor umane ca niște ființe care sunt nelalocul lor.[1] Problema nu este că mulți dintre acești câini nu se descurcă fără un posesor uman, ci că societățile noastre moderne într-un proces continuu de urbanizare, dezvoltare, gentrificare și antropizare exacerbată a diferitor zone mai-mult-decât-umane creează un context ostil care-i alungă din spațiile pe care le ocupau, atât din punct de vedere fizic și teritorial, cât și la un nivel legislativ și discursiv.[2] Relațiile de putere puse în mișcare de procesele de dezvoltare și urbanizare iau, însă, forme variate și nu trebuie trecut cu vederea că puterea are capacitatea atât de a reprima, cât și de a da naștere, anumitor corpuri și acțiuni.[3] A specula ieșind în afara proiectului „civilizator” este un act strategic ce face vizibile alte lumi, având inevitabil implicații politice. Liminalitatea prinde astfel viață și ia forma unui spațiu ce poate fi și eliberator. Câinele „fără stăpân” este surprins într-o relație de comensalism, sau sinantropie, și este redat nu ca o ființă mecanică „sălbatică”, sau ca una pasivă neajutorată și pierdută, care trebuie înlăturată, ci ca un subiect care există între diferite lumi, făurindu-și o casă printre diverse resturi și spații umane, unde poate să fie și sătul, și sănătos și stăpân pe situație, alături de alți membrii ai speciei lui.

Aici a fost odată câmp reușește să comunice un lucru simplu, dar pe care multx dintre noi nu-l înțelegem foarte bine: ceea ce pentru noi este o groapă de gunoi, pentru un câine care trăiește într-o relație de comensalism poate însemna o sursă esențială de resurse; ceea ce pentru noi este o clădire dărăpănată pentru câini poate să fie un spațiu de joacă, sau un cămin. Nu este deloc surprinzător că anumiți câini găsesc modalități de a locui în diferite spații publice ce par a fi neprietenoase deoarece câinele s-a adaptat să trăiască hrănindu-se cu resturi în proximitatea așezărilor umane, iar acei câini care se află într-o relație de sinantropie pot fi înțeleși ca existând într-un raport continuu de adaptare la mediul urban.[4] Desigur, o casă poate să fie și o alee, un garaj, sau un loc pe lângă niște blocuri, curți și benzinări mai mult sau mai puțin abandonate. O casă poate să fie marginea unui sat, sau un sat întreg, poate să fie acolo unde te-ai născut, unde locuiești, unde trăiesc frații tăi, unde e cald și e mâncare, sau unde ai găsit un loc care nu e în totalitate pustiu, dar suficient de retras pentru a nu fi deranjat de oameni. Acasă, pentru mulți câini, nu este o canapea între patru pereți, nu este o cușcă în curtea ta sau a mea, și cu atât mai puțin o cușcă într-un adăpost, ci un spațiu ceva mai puțin domesticit, ceva mai deschis posibilităților.

În ceea ce privește apartenența lor, câinii de pe stradă dau naștere unor curiozități care sfârșesc cu răspunsuri pripite. Evident, există mulți câini abandonați, avem câini care provin din părinți de „rasă pură”, câini care s-au pierdut, câini care au fugit definitiv dintr-o curte și câini care ziua se plimbă liber și seara dorm mereu în aceeași ogradă. Cu toate acestea, cele mai multe persoane trec cu vederea faptul că rasele de câini sunt doar niște populații de câini izolate sexual, iar marea majoritate din ele au apărut în ultimii 200 de ani datorită crescătorilor de câini.[5] Un alt lucru adesea omis este că din populația globală de câini aproximativ 83% nu sunt controlați reproductiv, iar 75% (sau 80-85%, după alte estimări) trăiesc în libertate.[6] Câinele de pe stradă, așadar, nu este o excepție. Acesta nu este urmașul câinelui de rasă așezat la „casa lui”. Multe dintre rasele de câini existente și ideea de câine ca „animal de companie” restricționat din toate punctele de vedere (teritorial, fizic, reproductiv, comportamental, social, șamd.) sunt „invenții” relativ recente.

Odată considerați nelalocul lor în preajma așezărilor umane, câinii care circulă liber dau naștere unor emoții puternice de milă și ură în rândul cetățenilor.[7] Fie că sunt văzuți ca „intruși”, „dăunători”, sau „fiare însetate de sânge”, fie ca simple victime „fără voce” și „fără casă”, în imaginarul colectiv aceștia ajung să fie tratați ca un „surplus” și ca o urmă a unei societăți „necivilizate”.[8] În timp ce tot mai mulți câini ajung „animale de companie” ca parte din familiile clasei de mijloc în zonele proaspăt gentrificate și urbanizate, câinii care trăiau într-o relație de sinantropie în acele zone, fie sub forma unor „câini comunitari”, „de cartier”, „din sat” șamd. sunt transformați în niște ființe neașezate „la locul lor” care perturbă ordinea publică și care trebuie înlăturate. Non-apartenența acestora față de spațiul public este dată de un construct juridic și spațial și este rezultatul îndelungat al unor istorii și contexte particulare.[9] Odată transformat într-un Vagabond, câinele a cărui mobilitate nu este restricționată devine „în plus” tocmai pe teritoriul său, adică în jurul așezărilor umane cu care s-a învecinat timp de milenii într-o manieră ce nu poate fi încadrată simplu într-o relație de proprietar/proprietate. Acel cadru fantastic cu identități hibride, din acest punct de vedere, nu este atât de fictiv cât speculează asupra unor realități care rămân ascunse. Iar, acest lucru ne aduce în contact cu a doua dimensiune memorabilă care captează atenția în film și asupra căreia aș vrea să mă opresc.

Încă din primele cadre, o zonă delicată de apropiere și îmbinare a anumitor caracteristici mai-mult-decât-umane, binarizate în mod obișnuit în societatea în care trăim, devine observabilă. Această dimensiune a lucrării face vizibilă o zonă a indistincției, după cum o numește filozoful Matthew Calarco, ce poate păși dincolo de diferența antropologică.[10] Cu alte cuvinte, ce poate acționa dincolo de acel mecanism, cu implicații socio-politice, de ​​separare al Omului de Animal. A împărtăși cu grijă o identitate comună și a locui într-o profundă legătură existențială cu câinii poate să fie așadar o recunoaștere a faptului că acel abis ontologic de netrecut între Om și Animal este rezultatul unei munci performative contaminate de prejudecăți, bine înrădăcinate, față de alte animale. Astfel, ceea ce ar putea părea ca o antropomorfizare a câinilor la o primă impresie, pentru unele persoane, oferă o punte înspre a regândi aceste două mari categorii, cea a Omului și cea a Animalului, pe care umanismul le menține ca două categorii ontologice, empirice și normative complet separate.

Umanismul transformă omul dintr-un animal particular, ca oricare altul, într-o ființă „unică”, reproducând sub forma bărbatului alb, rațional, abil, heterosexual, neurotipic, șamd. imaginea unui subiect ideal. Această binaritate între Om și Animal pe care societatea modernă o purifică constant separând ce anume, și cine anume, este suficient de uman, are implicații politice deoarece în timp ce „umanizarea” subiecților aduce drepturi și privilegii, „animalizarea” vine cu consecințe înfiorătoare. Hibridizarea oamenilor în cadrul instalației, însă, nu este nicidecum un act violent de „animalizare” a subiecților, ci o reconfigurare concomitentă a subiectivității și a animalității. Prin modul în care filmul amestecă diferite trăsături canine cu cele omenești, aceasta face pași în afara unor logici umaniste. Cu alte cuvinte, merge în afara acelei paradigme ce transformă toate animalele (cu excepția celui uman) dintr-un ansamblu de ființe eterogene cu diferențe semnificative între ele într-un grup omogen, cel al Animalului, care servește ca fundal în diferențierea și definirea Omului.

Trecând dincolo de umanism, animalitatea nu doar că ne cuprinde taxonomic, ci ne conferă diferite moduri de a fi, de a ne mișca, de a căuta, evita, sau interpreta situații similar. Evoluția implică o coevoluție, iar felurile prin care animalele, atât cele umane cât și non-umane, relaționează cu lumea se suprapun fie, de exemplu, datorită unor caracteristici antecedente moștenite de la un strămoș comun fie unora convergente produse de aceleași presiuni selective.[11] Această zonă a indistincției în care ne plasează lucrarea, în anumite momente, ne ajută să vedem câinii nu doar ca actori sociali, ce întrețin legături și interacțiuni sociale între ei și cu alte specii, ci și ca actori politici pentru că alături de oamenii din zonă, aceștia nu sunt niște ființe pasive, ci subiecți cu interese proprii asupra teritoriului. Astfel, deși există într-un context ce aduce diferite riscuri, departe de a fi ideal, preferințele adaptative ale hibrizilor canini din film nu sunt modelate strict pentru a se încadra în niște roluri fixe date de oameni asemenea „animalelor de companie” și au, în schimb, un anumit grad de autonomie alături de diferite oportunități de a-și căuta acel bine al lor prin intermediul unor spații și relații mai deschise și a unor alegeri luate zi de zi pentru a-și atinge propriile lor scopuri. Acest lucru ne poate aduce mai aproape de un viitor în care câinii (și alte animale) sunt co-creatori, pășind în afara spațiului discursiv înspre noi imaginarii politice, noi spații publice, comune.[12]

Legăturile dintre oameni și câini redate în film există dincolo de dimensiunea ontologică și empirică arătându-ne că, la margini, viețile umane și non-umane se pot confrunta cu presiuni și opresiuni similare. Dispariția spațiilor deschise și investițiile imobiliare ce creează raporturi de inegalitate socială sunt resimțite atât de umani, cât și de non-umani. Spațiile în care autodeterminarea era posibilă se micșorează, iar lucrurile care rănesc, care sunt pierdute, sau cele rămase în urmă, solidifică noi alianțe. Acolo unde investitorii văd o zonă deschisă pentru formarea unor noi piețe și relații economice profitabile există adesea o sumedenie de alte relații mai-mult-decât-umane printre cex nativi zonei.[13] Cu totx simțim efectele capitalismului. La periferie se pot construi relații de tovărășie reziliente, legături ce acționează împotriva greutăților zilnice, cât și aranjamente ce nu au la bază un raport economic, prefigurând relații de coexistență prin înțelegere reciprocă.

O altă chestiune ce atinge un discurs politic în jurul animalelor non-umane este locul pe care alte specii îl ocupă în comparație cu câinii în film. Cu toate că oamenii le refuză câinilor mobilitatea, independența și autonomia corporală de care ei se bucură în viața de zi cu zi, le este totuși relativ ușor să-i vadă ca subiecți. Ce nu le este atât de ușor să accepte, însă, sunt experiențele subiective ale altor animale pe care le consideră produse alimentare, de exemplu. Dacă lucrarea video pășește înspre o zonă a indistincției, trebuie să ne întrebăm și cum rămâne cu acele animale desubiectificate sub forma unor produse alimentare sau ca un simbol al nostalgiei și a-l pierderii ultimului loc „sălbatic” din zonă? Când vine vorba de câini, filmul încearcă să ne ofere o „vedere comună” alături de aceștia, dar această zonă a indistincției care ne cuprinde alături de ei nu este locuită și de alte animale a căror subiectivități rămân pasive. Această diferențiere vizibilă recreează, din păcate, o privire speciistă din societatea în care trăim unde, pe de-o parte, avem subiecții (umani sau non-umani) a căror corpuri contează, iar pe cealaltă subiecții-obiectificați a căror corpuri sunt transformate în hrană pentru alții.

Dacă indistincția ca paradigmă de a gândi relațiile noastre cu alte animale ne-a arătat ceva crucial este că, deși totx suntem animale, corpuri mobile cu piele, cu carne, ce pot fi mâncare pentru alte ființe, suntem totodată totx mai mult decât atât, după cum afirma și scriitoarea ecofeministă Val Plumwood.[14] Iar dacă noi nu suntem pregătiți să fim mâncare pentru alte ființe, cu siguranță nici alte ființe nu se sacrifică de bunăvoie pentru noi. E nevoie așadar să vedem că viețile lor, la fel ca viețile noastre, sunt mult mai mult decât „mâncabile”, pradă în ochii unui prădător și hrană pentru alte ființe vii. Este, într-adevăr, o chestiune politică complexă, cum putem, de exemplu, face dreptate peștilor asupra cărora violența este naturalizată în timp ce luăm în considerare dimensiune de clasă pe care o aduce pescarul din film discursului. Cu toate acestea, există numeroase moduri de a susține și încuraja diverse mijloace de subzistență fără a perpetua acele practici speciiste care invizibilizează violența față de alte animale justificând-o prin intermediul apartenenței la – sau diferenței de – o anumită specie.

Dacă reușim să respectăm câinii în relațiile și teritoriile lor, să le înapoiem intimitatea și să-i înțelegem „de altundeva”, nu ca o ființă mereu disponibilă pentru Om, poate reușim să privim critic și acele relații opresive față de alte animale pe care societățile noastre le mențin. Instalația multimedia poate așadar să fie o deschidere înspre alte priviri, alte moduri de a nara, indispensabile într-o lume umanistă, autoritară, violentă, pe punctul de a se autodistruge. În loc să-i transformăm pe câini în consumatori docili alături de noi, e timpul să ne gândim cum să pășim noi alături de ei, susținându-i în proiectele lor. Asemenea câinilor vagabonzi, trebuie să învățăm să trăim la marginile mai multor lumi, reutilizând ceea ce pare neutilizabil și construind spații și relații de coexistență ce nu au la bază o investiție profitabilă.

La urma urmei, există și alte feluri de a trăi care să nu se rezume la colonizarea teritoriilor și vieților animalelor cu care ne învecinăm, destabilizând existența tuturor sub pretextul „progresului” uman. Aici a fost odată câmp ne oprește din plimbarea noastră prin fața galeriei Suprainfinit să reflectăm asupra altor moduri de a locui spațiul public în care ne aflăm, plecând cu recunoașterea că acesta a fost, și este, mereu un spațiu mai-mult-decât-uman.

Note

[1] Krithika Srinivasan, „The biopolitics of animal being and welfare: dog control and care in the UK and India,” Transactions of the Institute of British Geographers 38, nr. 1 (2013): 6, doi: 10.1111/j.1475-5661.2012.00501.x.

[2] Vezi Clare Palmer, „Colonization, urbanization, and animals.” Philosophy & Geography 6, nr. 1 (2003), doi: 10.1080/1090377032000063315; Phil Hubbard și Andrew Brooks, „Animals and urban gentrification: Displacement and injustice in the trans-species city,” Progress in human geography 45, nr. 6 (2021), doi: 10.1177/0309132520986221.

[3] Palmer, 49.

[4] Raymond Coppinger și Lorna Coppinger, What is a dog? (Chicago: University of Chicago Press, 2016); Roberto Marchesini, „Animals of the city.” Angelaki 21, nr. 1 (Aprilie 2016), doi: 10.1080/0969725X.2016.1163825.

[5] Coppinger și Coppinger, 215.

[6] Kathryn Lord, Mark Feinstein, Bradley Smith și Raymond Coppinger, „Variation in reproductive traits of members of the genus Canis with special attention to the domestic dog (Canis familiaris),” Behavioural processes 92 (Ianuarie 2013): 132, doi: 10.1016/j.beproc.2012.10.009; Joelene Hughes și David W. Macdonald. „A review of the interactions between free-roaming domestic dogs and wildlife,” Biological Conservation 157 (Ianuarie 2013): 342, doi: 10.1016/j.biocon.2012.07.005.

[7] Aron Nor, „Locul câinelui sinantrop, poziții confuze și politici comune”, Cunoașteri de frontieră (Noiembrie, 2022), https://fractalia.ro/wp-content/uploads/2022/11/Locul-cainelui-sinantrop-BT-1.pdf

[8] Lavrentia Karamaniola, Bucharest Barks: Street Dogs, Urban Lifestyle Aspirations, and the Non-Civilized City (University of Michigan, 2017), 81.

[9] Philip Howell, At Home and Astray: The Domestic Dog in Victorian Britain (Charlottesville: University of Virginia Press, 2015), 100.

[10] Matthew Calarco, Thinking Through Animals: Identity, Difference, Indistinction (Stanford: Stanford University Press, 2015); Matthew Calarco, Zoographies: The Question of the Animal from Heidegger to Derrida (New York: Columbia University Press, 2008); Matthew Calarco, Beyond the Anthropological Difference (Fullerton: Cambridge University Press, 2020).

[11] Roberto Marchesini, Over the Human: Post-Humanism and the Concept of Animal Epiphany (Springer, 2017), 131.

[12] Sue Donaldson, „Animal Agora: Animal Citizens and the Democratic Challenge,” Social Theory and Practice 46, nr. 4 (Octombrie, 2020), doi: 10.5840/soctheorpract202061296.

[13] Vezi Palmer, 49-50.

[14] Val Plumwood, Being Prey (2000), https://valplumwood.files.wordpress.com/2008/03/being-prey.doc.

text și fotografii de Aron Nor

În urma evenimentului tragic care a avut loc sâmbătă, 21 ianuarie, când Ana Oros, o femeie de 43 de ani, a murit după ce a fost mușcată de mai mulți câini în zona Lacului Morii, ura, groaza și frica au intrat rapid în discursul public. În locul grijii, doliului, și a unei înțelegeri mai aprofundate a contextelor care duc la interacțiuni nefericite cu câinii, s-a aruncat vina din stânga-n dreapta. Fără rețineri, în avalanșa știrilor, postărilor și comentariilor care circulau pe rețelele de socializare, câinii fără stăpân au fost rapid portretizați ca niște fiare însetate de sânge, iar contextul parcă nici că mai conta. Se zvonește chiar că unii oameni au mers un pas și mai departe în a-și „face dreptate”, ieșind cu arme de vânătoare la omorât de câini.

Dacă ar fi să cercetăm comportamentul câinilor crescuți și adaptați să trăiască în libertate, am observa însă că este puțin probabil ca aceștia să atace oameni, în special într-un mod fatal. Conform studiilor științifice, marea majoritate a câinilor care trăiesc în libertate nu reprezintă un pericol pentru oameni. Indivizii care chiar pot fi periculoși constituie un număr mic din întreaga populație. Cazurile în care aceștia ajung să atace nu sunt doar rare, ci și, cel mai probabil, datorate provocărilor, abuzurilor și agresiunilor repetate din partea oamenilor, sau diferitor factori ce pot provoca frică și anxietate câinilor, de exemplu atunci când aceștia sunt ținuți împotriva voinței lor sau când omul inițiază un contact fizic forțat – fie el și bine intenționat.

Etologul și biologul italian Roberto Bonanni ne spune că acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, deoarece câinele a dezvoltat, timp de milenii, diferite abilități de a colabora, comunica și conviețui alături de oameni și în preajma așezărilor acestora. Câinii care trăiesc de ani buni în libertate, care își caută singuri de mâncare deplasându-se de colo colo fără prea multe probleme, nu sunt tocmai domestici, dar împart zonele rezidențiale cu oamenii, ceea ce înseamnă că trăiesc într-o relație de sinantropie. Acești câini se află într-un raport de adaptare față de mediul antropic, unde ocupă o nișă ecologică particulară. Câinii deținuți, în schimb, sunt de multe ori legați (sau izolați de interacțiuni sociale) o bună parte din zi, nesocializați de mici, foarte teritoriali în jurul locului în care primesc mâncare, și neglijați sau abuzați în diferite feluri – atunci când nu sunt efectiv antrenați să atace. Acești factori pot declanșa și modela un comportament agresiv, creând un context în care câinii deținuți, sau semi-deținuți, să fie mai predispuși să atace oameni. De fapt, câteva studii din Vest arată că mușcăturile cele mai severe, ce provoacă cele mai grave leziuni, sunt mult mai probabile acasă, în spațiul privat, decât în orice alt mediu, în timp ce incidentele cu severitate redusă apar mai des în spațiul public.

Un alt studiu evidențiază că în 256 de decese cauzate în urma mușcăturilor de câini din SUA, în perioada 2000-2009, trei factori sociali au jucat un rol fundamental: felul greșit în care propriatarii au gestionat câinii (37,5%), o istorie de abuz și neglijență din partea acestora față de câini (21.1%) și izolarea câinilor de interacțiuni pozitive regulate (76.2%). Toți acești factori, ce au mai mult de-a face cu felul în care câinii erau ținuți și tratați decât cu ei însăși, puteau fi preveniți.

Agresivitatea este un subiect complex. Literatura de specialitate ne arată însă că nu există un singur factor responsabil de comportamentul agresiv al câinilor, ci o serie de factori sociali, demografici, genetici, comportamentali și de mediu ce cresc șansele și pot contribui. Problema agresivității nu dispare automat prin mai mult control sau prin izolarea unor „rase periculoase”, cum prevede legea. Un număr tot mai mare de studii evidențiază că legislația specifică raselor de câini este ineficientă. Toți câinii au potențialul de a mușca și pot fi împinși, intenționat sau neintenţionat, înspre un comportament agresiv. Cu toate că un câine de talie mare poate provoca leziuni mai severe, comportamentul agresiv nu ține exclusiv de rasa acestuia, iar diferite studii ne arată că, de fapt, câinii de talie mică sunt mai predispuși să fie agresivi, lucru ce ar putea fi corelat cu modul în care proprietarii acestora interacționează cu ei.

Frica și anxietatea sunt factorii centrali asociați cu un comportament agresiv în multe studii științifice. Unii câini au chiar de cinci ori mai multe șanse să fie agresivi atunci când sunt speriați. Câinii izolați social, legați, care nu au interacțiuni pozitive cu alți câini și cu oamenii, sau aceia care primesc pedepse fizice, sunt mai predispuși să fie speriați. Frica, sau agresivitate, pot fi declanșate tocmai de lipsa unei varietăți de interacțiuni sociale și de practicile punitive și comportamentul restrictiv sau abuziv al oamenilor. Chiar și atacurile de pradă pot fi cauzate de diferite tensiuni emoționale generate de stres și frustrare. Controlul strict al comportamentului poate împiedica exprimarea unor trăsături importante pentru câini, crescând probabilitatea ca aceștia să răspundă agresiv din cauza frustrării. Sunt puține șanse ca izolarea câinilor care trăiesc în libertate, și restricționarea mobilității în general, să rezolve cu adevărat problema agresivității. Dimpotrivă, un mediu restrâns, închis, poate declanșa sau agrava un comportament agresiv.

Atunci când apar neînțelegeri, câinele crescut în libertate poate alege să păstreze o oarecare distanță față de om, însă acest lucru nu este valabil și pentru câinele din spațiul privat care dispune de puțină mobilitate. Câinele deținut de om nu primește mâncare de la diverse persoane atunci când este prietenos cu oamenii prin oraș, ci de la o singură persoană atunci când apără curtea, sau zona, în jurul căreia trăiește. Aceste interacțiuni zilnice, de la modul în care își procură hrana la mobilitatea de care dispune, joacă un rol în felul în care ajunge să perceapă alți oameni și alte animale nefamiliare: anumiți câini văd o oportunitate de a se juca sau de a primi mâncare, alții un pericol.

Când omul intervine, capturează, relochează, lasă gunoaie în zone nepotrivite, sau împrăștie sporadic mâncare fără să analizeze contextul și aruncă constant alți câini în teritoriu, are un efect asupra câinilor, dar și asupra oamenilor. Câinii care trăiesc liberi de ani de zile dezvoltă, cel mai probabil, o relație comensală sau chiar mutualistă cu oamenii. Însă, în momentul în care populația acestora se schimbă constant, pot apărea diferite conflicte. Acolo unde ieri trăiau 2-3 câini pe care ASPA ia ridicat, vor apărea alții, atâta timp cât nișa ecologică le va permite acest lucru. Însă, spre deosebire de câinii care trăiesc ani de zile în teritoriu, câinii care-i înlocuiesc nu vor fi aclimatizați zonei pentru o bună perioadă de timp, iar acest lucru poate duce la diferite neînțelegeri, crescând intensitatea și frecvența conflictelor. E contraintuitiv pentru anumite persoane să înțeleagă că mai mult control uman nu înseamnă automat relații mai bune cu câinii și alte animale, sau mai puține incidente ce pot rezulta în răni grave.

Când are loc un eveniment tragic ca acesta, câinele sinantrop este demonizat alături de orice alt câine care a pășit, sau pășește, în spațiul public, în baza câtorva cazuri particulare, puțin înțelese, ce ajung să aibă o miză politică. Trebuie să nu uităm însă că există diferite tipologii de câini care trăiesc și traversează spațiul public, inclusiv câini cu stăpân. E posibil ca o bună parte din câinii pe care-i găsim în afara curții pe lângă case, garaje, sau diverse construcții din România, să fie (semi)deținuți de om și nu atât de mult pe cont propriu într-un raport de adaptare față de mediul antropic. Informațiile cum că ar fi vorba de „câini de luptă”, de câini cu stăpân, sau că incidentul s-ar fi petrecut pe o proprietate privată, cum s-a întâmplat, de altfel, și în cazul lui Ionuț Anghel, ar trebui să ne dea mai mult de gândit.

Câți oameni au fost mușcați, într-adevăr, de câini fără niciun fel de stăpân, în ultimii 20 de ani, într-un mod fatal, și câți de câini cu stăpân? Câte din cazurile raportate inițial ca fiind cauzate în spațiul public de mușcăturile unor câini fără stăpân, nu erau, de fapt, și ele pe proprietate privată, cauzate de câini (semi)deținuți cu stăpân? Aș vrea să văd o statistică bună care să compare aceste date și să le raporteze altor țări, să vedem ce fel de câini, și ce fel de factori până la urmă, ocupă un rol central în incidentele fatale.

Istoric vorbind, câinii trăiesc în spațiul public de sute de ani, dar secolul al XIX-lea marchează o schimbare de traiectorie în felul în care aceștia sunt percepuți. Până atunci, câinii din spațiul public nu reprezentau o „problemă de rezolvat”, însă demersurile care vizau dezvoltarea urbană și aspirațiile de a avea o societate „ordonată”, „avansată”, și „civilizată”, alături de o serie de factori sociali, și-au lăsat amprenta.

În România, câinii fără stăpân au început să fie demonizați încă de la sfârșitul anilor 1800 când au început să fie asociați cu un statut invaziv și dăunător. În ultimii 200 de ani, câinii din spațiul public au fost omorâți în numeroase feluri, care mai de care mai odioase și chinuitoare. Aceste acțiuni disperate ne-au arătat, printre altele, lipsa totală de înțelegere a subiectului din partea autorităților publice. Atunci când acești câini ajung să fie uciși pe capete nu este doar crud, chinuitor, și cât se poate de nedrept, ci și complet ineficient în ceea ce autoritățile și alți actori sociali implicați își propun să realizeze, adică reducerea și controlul populației de câini. Atâta timp cât nișa ecologică pe care câinii înlăturați din teritoriu o ocupau devine disponibilă, ea va fi ocupată în scurt timp, în special în contextul în care câinii sunt înmulțiți și abandonați constant.

Un lucru care nu este bine înțeles este și faptul că nu toți câinii care trăiesc în preajma așezărilor umane sunt abandonați, pierduți, sau apăruți recent peste noapte din două rase diferite. De fapt, câinele modern „de rasă” provine, din punct de vedere genealogic, din câinele care trăia în jurul așezărilor umane, nu invers. Rasele de câini pe care le vedem în prezent sunt rezultatul selecției artificiale ce implică capturarea și izolarea unor indivizi din diferite regiuni geografice, jucând rolul de părinți fondatori, care sunt apoi controlați reproductiv pentru anumite caracteristici.

În contextul în care aproximativ 83% din populația câinilor la nivel global nu sunt controlați reproductiv, iar 75% din ei trăiesc în libertate, controlul total al populațiilor de câini este o fantezie, nu un lucru fezabil – cel puțin la nivel global. Până și în SUA, dintr-un studiu mai vechi reiese că în peste 50% din gospodăriile americane puii de câini nou născuți nu sunt, de fapt, planificați. Acestă dorință de a avea control total asupra unei populații nu vine doar dintr-o viziune antropocentrică delirantă, ci din una eugenistă, atâta timp cât câinii „de rasă” ajung să fie înmulțiți forțat în detrimentul celora din teritoriu.

A controla în totalitate populațiile de câini este un lucru neverosimil, un vis Occidental ce nu ia în considerare faptul că marea majoritate a câinilor la nivel global ocupă o nișă ecologică particulară care le permite să existe în numere mari. Atâta timp cât există oameni, gunoaie, alei, poteci și zone cu resturi de mâncare, hoituri și fecale ce creează anumite condiții prielnice (nu trebuie să fie ideale), vor exista, cel mai probabil, și câini care trăiesc în preajma acestora. În ochii instituțiilor publice însă, toți câinii fără drept de reproducere care nu ocupă un loc profitabil în economia de piață și nu sunt închiși în spațiul privat al omului reprezintă un surplus ce trebuie exterminat sau înlăturat cu orice preț. Dacă aceștia chiar ar fi „în plus” din punct de vedere ecologic însă, și nu datorită unui construct juridic, nu ar putea supraviețui. Câinele nu este doar un simplu „animal de pază” sau un „pet” (animal de companie), complet pierdut fără om.

Societatea în care trăim știe să răspundă doar într-un singur mod: mai mult control. Dar, ce s-ar întâmpla dacă chiar am reuși să controlăm populațiile câinilor în totalitate, ce am face cu pisicile, lupii, urșii sau restul animalelor care există sau apar în proximitatea așezărilor umane odată ce toți câinii sunt înlăturați din teritoriu? Cum le-am controla pe acestea, le-am „eutanasia” și pe ele, le-am otrăvi, le-am steriliza, le-am adopta și izola în casele noastre ca „pets”? Dar șobolanii, sau porumbeii, și toate celelalte animale sinantrope care nu fac parte nici din spațiul domestic uman, nici din Natura “pură”? Dacă criza climatică, sau toate măsurile de biosecuritate din abatoare ce nu pot opri apariția pandemiilor, nu ne-au arătat deja, de ce anume avem nevoie să realizăm că nu putem controla lumea non-umană în totalitate?

Este esențial, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, să nu ascundem aceste lucruri sub preș. Relațiile noastre cu câinii și multe alte animale sunt violente, contradictorii, absurde chiar, și adesea distruse într-un mod fundamental. Din acest motiv, e nevoie să trecem dincolo de politici superficiale și să îmbrățișăm schimbări structurale ce pot crea comunități reziliente.

Dacă ne-am întreba cu adevărat de ce ajung anumiți câinii agresivi, ce fel de câini, sau în ce contexte, și nu cum să scăpăm de ei, ne-am îndrepta mai mult privirea înspre noi. Iată astfel o listă de zece posibile direcții (în sistemul actual) ce răspund situației de față și altor „soluții” propuse:

Abolirea comercializării și vânzării câinilor (de orice fel) și promovarea adopțiilor în schimb;Curățarea spațiilor de gunoaie și resturi de mâncare pentru a micșora (treptat) nișa ecologică în zonele de conflict, sau vulnerabile, din orașe, și a defavoriza apariția altor câini din zonele adiacente acestora;Un program de prindere/sterilizare/returnare (Trap/Neuter/Return sau TNR) în zonele foarte populate prin vasectomii și histerectomii (pentru a nu interveni hormonal asupra câinilor și a evita modificările comportamentale ce pot crește anxietatea, agresivitatea și riscurile de a dezvolta diferite afecțiuni) conform ultimelor studii de specialitate;Semnalizarea zonelor locuite de alte animale, specificarea clară a speciilor prezente și a modului corespunzător de interacționare cu acestea (conform studiilor din etologie), precum și separarea parcurilor de joacă pentru copii și a anumitor zone vulnerabile de contactul cu animale mari, nesocializate cu oamenii, sau față de care există interese conflictuale;Menținerea unor relații de afectivitate, grijă, compasiune și înțelegere față de câini prin socializare constantă și timpurie, evitând orice formă de antrenament punitiv, abuz, și izolare (acțiuni ce cresc riscul de agresivitate) și familiarizarea treptată a acestora cu categoriile sociale vulnerabile (copii, persoane cu dizabilități, sau persoane în vârstă) și cu diferite activități umane (mersul pe bicicletă, jogging, șamd.);Crearea de locuințe sociale pentru a diminua nesiguranța locativă (ce afectează mulți oameni și câinii cu care aceștia trăiesc), precum și oferirea de ajutor social comunităților defavorizate structural pentru a încuraja stoparea abandonului ce poate rezulta din lipsa unor resurse suficiente;Studierea, educarea și informarea cu privire la interacțiunile și comunicarea non-verbală dintre oameni și câini pentru a minimiza conflictele care pot apărea în spațiul public și/sau privat;Supravegherea și reabilitarea câinilor agresivi și crearea de spații corespunzătoare de trai, în schimbul adăposturilor ce cresc anxietatea și frica acestora, punând în pericol alte persoane, dar și viața lor, și anulând orice șansă de vindecare;Regândirea orașului ca biom ecologic și restructurarea acestuia pentru a favoriza o mai bună conviețuire între oameni și alte animale (prin, de exemplu, reducerea considerabilă a numărului de mașini și înlocuirea acestora cu mijloace de transport în comun, abolirea exploatării animalelor și amenajarea spațiilor noi disponibile pentru diferite activități, corpuri, specii);Recunoașterea legală a subiectivității și nevoilor fundamentale a altor animale și acordarea dreptului la viață proprie și un spațiu adecvat de trai pentru animalele momentan deținute ca proprietate. Abolirea deținerii altor animale ca proprietate este un demers necesar din multe puncte de vedere, dar și pentru ca ele să nu mai fie închise în spații necorespunzătoare și abuzate în diferite moduri (lucruri ce cresc, din nou, agresivitatea).

Ce am încercat să pun pe listă sunt doar câțiva pași de la care să pornim pentru ca soluțiile implementate să nu fie opresive, ineficiente și să ascundă o serie de probleme. Mai mult de jumătate din acești pași se pot implementa începând de mâine, în special primul. Dacă vrem să adresăm abandonul, nu putem ignora faptul că oamenii cumpără câini sau că îi înmulțesc, cum nu putem ignora faptul că statul vrea să reducă populația unor câini în timp ce permite și/sau încurajează totodată înmulțirea altora pentru profit și alte interese. Ce face, de fapt, este să favorizeze „reciclarea” câinilor, într-un mod eugenist, dăunător sănătății lor, și să creeze o industrie abuzivă în jurul vieții acestora. Animalele nu pot fi tratate ca un bun personal – dacă nu putem vedea acest lucru, nu cred că putem înțelege factorii sociali și de mediu ce conduc la agresivitate.

Primul și cel mai important lucru, pentru ca soluțiile să fie juste, este abolirea comercializării și vânzării câinilor. Ideile care împing „eutanasierea” acestora sunt lipsite de orice fel de înțelegere a subiectului și trebuie criticate dur. Amendarea persoanele marginalizate, rasializate și precare este la rândul ei o altă „soluție” arogantă și complet ignorantă în ceea ce privește problema inegalităților socioeconomice. Din punctul meu de vedere aceste propuneri care apar des în discursul public nu sunt deloc soluții, ci probleme, probleme mari. Ce putem face, în loc să destrămăm comunitățile deja precare și legăturile pe care le avem cu alte animale, pentru că așa au făcut și alte țări „civilizate”, este să adresăm felul în care relaționăm cu acestea. Cu toate că cele mai bune intervenții trebuie să analizeze fiecare context în parte, nu să aplice un tratament universal, un lucru e clar: dacă chiar vrem câini mai puțin agresivi, trebuie să fim mai puțin agresivi.

text de Aron Nor, ilustrații de Mina Mimosa

Noi am creat străzile, noi am creat mașinile, și atunci câinii, care trăiesc cel mai aproape de persoane, au devenit o problemă pe care trebuie s-o eliminăm. Și am început s-o eliminăm, eliminând-o în toate sensurile – până în sensul de a ucide câinii.[1]

Animalul din oraș este un un fel de extraterestru care perturbă procesele de automatizare urbană – în același mod în care copacii trebuie să fie dezrădăcinați pentru a lărgi străzile și a accelera fluxul de trafic urban…[2] Este clar că ne aflăm într-o perioadă de respingere totală a prezenței animalelor.[3]

Prezența câinilor în spațiul public este văzută ca o problemă cu care se confruntă România de ani buni, iar încercările de soluționare a acesteia continuă și în ziua de astăzi.[4] Însă, această așa-numită problemă nu este legată numai de felul în care prezențele acestora ajung să fie gestionate și de ce formă de control este ideală, ci și de felul în care câinii au ajuns să fie văzuți ca fiind nelalocul lor în preajma așezărilor umane. Cu toate că nu toți câinii din afara spațiului domestic sunt abandonați sau pierduți de om, iar o bună parte întrețin relații familiale și teritoriale complexe, rolul și locul lor ajunge să fie stabilit exclusiv de oameni prin diferite discursuri și acțiuni. Din acest motiv, însăși problematizarea existenței lor și înlăturarea acestora din spațiile în care trăiesc constituie o chestiune inerent politică.

Lipsa controlului uman față de câinii din spațiul public naște sentimente puternice din partea cetățenilor care au atât reacții de milă, cât și de ură, la adresa acestora. La prima vedere, atitudinile oamenilor par să fie împărțite în două tabere diametral opuse care orbitează în jurul ospitalității și ostilității față de aceștia. Asemenea antropologului Vintilă Mihăilescu, am putea afirma că există: „cuțofili” și „javrofobi”, adică cetățeni care invocă iubirea față de câini și cei care își manifestă ura prin excese de agresivitate.[5] Însă, atitudinile oamenilor față de alte animale sunt în general mult mai încâlcite, caracterizate adesea și de o disonanță cognitivă răspândită la nivel social.[6] Animalele non-umane sunt iubite și mâncate, protejate și ținute în captivitate, îngrijite și abuzate, hrănite și otrăvite, sterilizate și înmulțite, abandonate și adoptate concomitent în societate. Valorile antropocentrice, preferințele speciiste, cât și alți factori sociali și economici, într-o societate antroparhală, determină sau cel puțin influențează semnificativ tratamentul pe care animalele non-umane îl primesc.[7] Din acest motiv, iubirea, ura, mila, dominația, abuzul și afecțiunea față de alte animale nu sunt mereu atât de bine separate și clare pe cât par inițial.

În cartea sa, Dominance and Affection, geograful Yi-Fu Tuan a explorat cum afecțiunea poate exista în strânsă legătură cu dominația, cuprinzând astfel atitudini paternaliste și de superioritate.[8] „Eutanasierea” câinilor, de exemplu, este practicată uneori în numele bunăstării acestora și considerată astfel un gest de milă.[9] Iar, în anumite societăți și perioade, înecarea cățeilor nou-născuți și împușcarea animalelor rănite erau, de asemenea, văzute ca un gest de a „curma suferința”.[10] Acestea, însă, sunt doar vârful aisbergului dintr-o serie lungă de practici și instituții contradictorii. Adăpostul, un spațiu în care îngrijirea și uciderea câinilor a existat și există în strânsă legătură, nu a fost creat pentru a aduce beneficii câinilor, ci oamenilor.[11] Intervențiile chirurgicale care îndepărtează gonadele câinilor perfect sănătoși vin la pachet cu un șir de efecte negative pe termen lung și nu sunt practicate doar pentru „binele” sănătății individului sau a populație, ci în anumite cazuri și pentru așa-numitele „beneficii” comportamentale aduse posesorilor de câini care își doresc „animale de companie” obediente, asexuale, liniștite, neproducătoare de „mizerie” și fără tendințe de a părăsi proprietatea.[12] La rândul său, statul vrea micșorarea anumitor populații de câini prin orice mijloc posibil, în timp ce permite în același timp comercializarea altora. Alteori, acționează în interesul „bunăstării” diferitor animale, făcând trei mici excepții: exploatarea, experimentarea și uciderea lor. Cu cât analizăm mai adânc relațiile noastre cu câinii și alte animale, cu atât depistăm mai multe contradicții. Grija și dominația sunt instrumentalizate pentru a atinge diferite scopuri umane și profund legate într-o formă de putere biopolitică practicată în numele bunăstării altor animale.[13]

Opiniile oamenilor sunt complexe și adesea nu rezultă în poziții complet fixe care să nu oscileze într-o parte sau alta de la caz la caz. În urma unui sondaj despre cum văd oamenii câinii de pe străzile orașului Chennai (capitala statului Tamil Nadu din estul Indiei) aflăm că percepțiile acestora sunt ceva „mai complexe decât pozitive sau negative”.[14] Deși majoritatea participanților la chestionar considerau că acești câini de pe străzi reprezintă o problemă (71,6%), majoritatea credeau, de asemenea, că aceștia au dreptul să trăiască pe străzi (78.8%).[15] Mai mult decât atât, indiferent că porneau de la percepții negative sau pozitive, persoanele intervievate își schimbau pe parcurs opiniile asupra câinilor din spațiul public.[16]

Într-un studiu de percepție asupra „animalelor hoinare” din România, publicat în 2022, aflăm că majoritatea participanților consideră în proporție de 92% că acestea reprezintă o problemă care trebuie eradicată.[17] În tot acest timp însă, se pare că „84% dintre respondenți declară că le este «⁠milă»’”, 30% ne spun că hrănesc „animale hoinare” constant, chiar 50% uneori, iar o mare parte din participanți le oferă ajutor și îngrijire.[18] Sărind peste faptul că studiul ignoră realitatea mediului antropic și influențele umane negative asupra biodiversității, împreună cu influențele pozitive pe care câinii liberi le pot avea în anumite cazuri, studiul observă că, deși „există percepții negative răspândite”, ele „invită la sentimente de milă și, în anumite situații, generează preocuparea și grija respondenților pentru bunăstarea animalelor”.[19] Cu toate că foarte multe întrebări rămân deschise, ceea ce pare să fie o diviziune clară la prima vedere între atitudini ospitaliere și ostile, se complică atunci când nu doar instituțiile, ci și indivizii însăși se împart „între atitudini și sentimente contradictorii”, un lucru pe care îl observă și Mihăilescu în cele din urmă.[20]

Relațiile noastre cu alte animale nu sunt definite de un singur aspect. Uitându-ne numai prin prisma a două mari diviziuni care alcătuiesc categorii ireconciliabile, pierdem din vedere că aveam de-a face cu istorii și contexte complexe prin care relațiile de putere față de alte animale persistă în diferite forme. Discursul despre sterilizare și eutanasiere constituie o altă împărțire categorică care separă societatea românească în oameni buni și răi, cetățeni responsabili și indiferenți, atenți și ignoranți. Cu toate acestea, această separare aparent radicală vizează numai felul în care populația câinilor trebuie gestionată și ce variantă este modernă și „civilizată” pentru a rezolva odată și pentru totdeauna „problema câinilor vagabonzi”. Puterea și controlul exercitat asupra acestora și deciziile luate în numele lor sunt indiscutabile în încercările societății de a aplica tratamente universale pentru a scăpa de „surplusul” de câini. Astfel, cetățenii pot fi în dezacord total cu omorârea câinilor în adăposturi și totodată în întregime de acord cu logica adăpostului sau cu controlul cât mai extins și eficient al corpurilor și populațiilor de câini. Pentru că trăim într-o societate care răspunde nevoilor și dorințelor umane, relațiile noastre cu alte animale sunt adânc încâlcite în dinamici de putere chiar și în cele mai bune situații.

Fie că ne uităm prin prisma iubirii și a urii, și îi vedem în continuare pe cetățeni ca „sufletiști” sau „nenorociți”, asemenea iubitorilor de câini din fosta clasă muncitoare, fie că recunoaștem faptul că pozițiile acestora sunt adesea mult mai încâlcite, viziunile oamenilor se contopesc într-o politică comună peste care trecem cu vederea.[21] În ceea ce privește conviețuirea noastră cu câinii, intenționat sau neintenționat, direct sau indirect, toată lumea demarează o luptă continuă în a stăpâni, controla și înlătura câinii care trăiesc în afara proprietății private, fără nici măcar a se mai întreba cum am ajuns să vedem câinele fără stăpân ca fiind nelalocul lui și de ce continuăm să scăpăm mereu de acesta în loc de a scăpa de stăpân.

Existența câinilor în spațiul public nu are legătură numai cu fenomenul abandonului. Cele mai recente studii arată că multe populații de câini de pe glob care trăiesc în libertate, adică a căror deplasări și activități nu sunt restricționate de oameni, nu provin de fapt din câini „de rasă” pierduți sau abandonați, ci sunt mai în vârstă, din punct de vedere filogenetic, și ar fi evoluat independent, conform dovezilor genetice.[22] Controlul uman asupra reproducerii câinilor reprezintă, mai degrabă, un fenomen relativ recent. Deși greu de aproximat, populația câinilor care trăiesc în libertate se estimează a fi 75% din populația câinilor la nivel global.[23] Iar, 83% din toți câinii din lume nu sunt controlați reproductiv de către oameni.[24] Traiectoria evolutivă pe care populațiile de câini liberi se crede că ar fi urmat-o a fost, cel mai probabil, afectată de presiunile selective din mediile antropice, supusă selecției naturale, nu artificiale.[25] Acest lucru semnifică faptul că aceștia au coevoluat cu oamenii timp de milenii, ceea ce reprezintă prezența unor relații de sinantropie.

Animalele sinantrope sunt acele animale care trăiesc în preajma așezărilor umane, într-un raport de adaptare față de mediul antropic, și „care, deși nu sunt domestice, împart zonele urbane și zonele rezidențiale cu oamenii”.[26] În anumite cazuri, aceste animale, cum sunt unele veverițe de exemplu, sunt acceptate. În alte cazuri, atunci când vine vorba de șobolani, gândaci și câini uneori, animalele sinantrope sunt detestate intens. Existența lor transgresivă, precum și percepțiile oamenilor despre ele ca fiind periculoase, murdare și o sursă de infecții, crește intoleranța cetățenilor și mulți sinantropi ajung să fie văzuți exclusiv ca dăunători și „posibili purtători ai celor mai teribile boli”, cu toate că pot juca „un rol de-o importanță capitală în ecologia urbană”.[27] Animalele sinantrope sfârșesc astfel – într-un mod derutant și problematic – clasificate arbitrar în funcție de toleranța oamenilor față de acestea, care fie le acceptă, le ignoră, le îndepărtează sau le extermină. Câinele este, în principal, un astfel de animal sinantrop adaptat unui trai ce se desfășoară în preajma așezărilor umane și alături de tot ce conțin acestea, gunoaie, resturi de mâncare, poteci, oameni, fecale. Dacă ar fi să vorbim de un spațiu natural al câinelui, acesta ar fi. În prezent însă, câinele care trăiește într-o relație de sinantropie, nefiind văzut ca un animal „suficient de sălbatic” ca parte din Natura „pură” sau „suficient de social” ca parte din spațiul domestic uman, nu este protejat nici într-un fel, nici în celălalt.[28] Adesea, acesta ajunge să fie detestat și persecutat datorită presupuselor efecte devastatoare asupra „civilizației” și „sălbăticiei” sau, cu alte cuvinte, asupra „culturilor” și „naturilor” considerate valoroase.

Deși pare evident, e ușor de trecut cu vederea faptul că răspunsurile oamenilor la prezențele câinilor din spațiul public nu sunt peste tot la fel. Remarcând că pentru a nu fi omorâți, câinii din Marea Britanie trebuie să aparțină cuiva, să fie înregistrați ca proprietatea cuiva, ceea ce îi face efectiv să aibă același statut ca un frigider sau orice alt bun personal, Srinivasan atrage atenția că acest lucru nu se aplică și în India.[29] În India câinii își pot trăi viețile în lipsa unui posesor uman, motiv pentru care nu sunt predeterminați să trăiască ca „pets”, nici ca animale utilitare sau ca subiecți de laborator pentru experimente.[30] Acest lucru este vizibil și din termenul theru nai din limba tamilă, folosit pentru câinii care trăiesc în libertate, semnificând: câine al străzii.[31] Noțiunea de animal „vagabond” sau „hoinar” nu este folosită astfel pentru câinii care locuiesc în spațiul public.[32]

Această comparație între modul în care câinii sunt văzuți în Marea Britanie și felul în care sunt văzuți în India ne arată, după cum a observat și Philip Howell, că portretizarea acestora ca „vagabonzi” este în cele din urmă o „construcție juridică și spațială”.[33] Într-un articol despre prevenirea accidentelor pe stradă din buletinul documentar „Cîinii noștrii”, publicat de Asociația Chinologică în perioada ceaușistă, este surprinsă tocmai această construcție în contextul României printr-o remarcă a faptului că „potrivit reglementărilor existente, orice cîine liber pe stradă este socotit cîine vagabond și serviciul de ecarisaj își va face datoria.”[34] Vagabondul este astfel „o categorie a excluziunii” care declară non-apartenența câinelui liber în apropierea așezărilor umane.[35] Mai mult decât un simplu termen pentru individul „rătăcitor”, Vagabondul este un construct al orașului unde se produce și se reproduce sub forma unui membru indezirabil al societății.[36] Această categorie socială difuză nu a existat mereu, ci a fost produsă în timp. În cazul oamenilor, ceea ce a făcut ca deplasările acestora să fie condamnabile, ducând la apariția fenomenului de „vagabondaj” și a legilor aferente acestuia încă din secolul al XIV-lea, a fost dorința de a controla forța de muncă în urma pandemiei de ciumă bubonică.[37] Începând cu secolul al XVI-lea, încercările repetate de a identifica, tria și scăpa de actorii sociali „neașezați la casa, familia și munca lor” care reprezentau o amenințare asupra societății „așezate” au dat naștere unei noi categorii de indivizi.[38] Multe persoane sărace, în majoritatea cazurilor, dar și persoane queer, mad, disabled și altele în căutare de lucru și condiții mai bune de viață au ajuns să fie obiectul „violenței legitime” din partea statului.[39] Imaginea individului „rătăcitor”, odată transformat într-un inamic al ordinii publice, a luat înfățișarea problematică a Vagabondului care trebuia să fie îndepărtat și ținut la distanță.

Funcționând într-o logică similară, sub același mecanism de numire, delimitare și control, imaginea pe care câinele liber a primit-o, cea de Vagabond, a întărit discursurile prezente din jurul non-apartenenței acestuia în spațiul public și percepțiile că acesta ar fi în plus. Odată văzut ca fiind nelalocul lui, fie „pierdut” de om sau „fără casă”, câinele „rătăcitor” fără stăpân uman devine automat și „fără-de-lege”, iar prezența acestuia se transformă într-o problemă de rezolvat și gestionat.[40] Existența sa ajunge să fie vizibilă sub forma unui surplus, o greșeală și o urmă a lipsei de „civilizație” care trebuie înlăturată odată ce relația de sinantropie este denaturalizată. Câinii liberi sunt portretizați în prezent ca „o amenințare, capabili să polueze, să dăuneze și să degradeze civilizația urbană”, dar și ca un „adevărat pericol” pentru Natura „pură”.[41]

Limbajul de zi cu zi ne arată valorile societății în care trăim și comunică atât locul, cât și rolul, câinelui în funcție de acestea. Categoriile de (non)apartenență ilustrează utilitatea și satisfacția pe care acesta o aduce omului, precum și lipsa lor. Câinele poate să fie cu sau fără proprietar, cu alte cuvinte, cu sau fără stăpân. În primul caz acesta este, de cele mai multe ori, fie „de companie”, „de pază” sau „de vânătoare” și aparține spațiului domestic, privat. În al doilea caz, el devine un câine „maidanez”, „hoinar” care nu este la locul potrivit – un Vagabond. Prima relație cu câinele este de dorit, a doua nu. Astfel, dacă câinele nu este ferm stăpânit și nu este vizibil fidel omului este exterminat ca „dăunător” sau înlăturat prin mijloace „umane”, capturat, sterilizat, închis într-un spațiu mic sau predat unui alt posesor uman ca „animal de companie”, pentru a fi reintegrat cu success în structurile sociale, în caz contrar riscă să fie „eutanasiat”, otrăvit sau lovit fatal de mașini și oameni.

Aceste categorii, folosite fie din utilitate, fie din pură comoditate sau din lipsa altor alternative, devin dezirabile la nivel social pentru că permit controlul câinilor într-o mai mare măsură. În acest sens, poate că sintagma de „câini ai străzii” ar fi mai potrivită având în vedere că poate destabiliza înțelegerea antropocentrică prin care „«⁠acasă», un loc de apartenență și siguranță, se referă exclusiv la locuința umană”.[42] Această încadrare ar putea recunoaște pe de-o parte și alte relații pe care oamenii le-au întreținut cu câinii de-a lungul timpului, decriminalizând existența acestora în afara proprietății private. Pe de altă parte însă, sintagma poate omite faptul că mulți dintre acești câini nu trăiesc efectiv, sau exclusiv, pe străzi, lăsând ușor impresia greșită, în ochii publici, că ar fi bine ca aceștia să fie pe mijlocul șoselelor asaltate de un număr nesfârșit de mașini.

O altă alternativă ar fi să ne gândim la aceștia ca fiind „liberi” sau „indies” (de la independenți). Această încadrare ar putea, de asemenea, combate o înțelegere occidentală asupra apartenenței lor, accentuând totodată capacitatea acestora de a alege și faptul că mobilitatea lor nu este, sau nu trebuie să fie, restricționată. În acest fel, am putea vorbi de câini în captivitate și opusul acestora în libertate, lucru care ar poziționa critic statutul lor de proprietate. Dar, nici această clasificare care merge pe o linie aboliționistă a drepturilor animalelor nu este în întregime fără probleme. Cu toate că am putea vorbi de libertate ca o lipsă a statutului de proprietate și nu de Libertate într-un sens utopic, ideal, desprins de relațiile, istoriile și rețelele în care acești câini își fac vizibilă prezența, există și alte subînțelesuri care pot persista.

O posibilă problemă, de exemplu, ar putea să derive din înțelegerea statutului de captivitate. Deși, câinii care trăiesc ca proprietatea omului sunt efectiv captivi din multe puncte de vedere, lucru care îi face mai dependenți de oameni, nu înseamnă automat că relațiile de dependență sunt în esență sortite abuzului și exploatării.[43] Cu toate că mulți câini sunt într-o poziție vulnerabilă ca „pets”, fiind supuși diferitor violențe sau obiceiuri și reguli umane cărora nu le văd rostul, dependența și independența însăși se află adesea pe un spectru, nu sunt în opoziție. Nefiind determinate doar de un singur factor, acestea se schimbă și variază pe parcursul vieții de la individ la individ în funcție de diferite circumstanțe, posibilități și activități.[44] Problema ține de felul în care alegem să răspundem relațiilor de dependență existente, și nu de a le forța să dispară prin orice mijloc posibil, abandonând responsabilitățile pe care le avem. Pentru că dependența „nu implică în mod intrinsec o pierdere a demnității”, nu trebuie văzută ca o slăbiciune.[45] Acest lucru ne face adesea să trecem cu vederea nevoile și preferințele celor din jur care ne pot ajuta să înțelegem mai bine cum să restructurăm relațiile, spațiile și societatea în așa fel încât să permită o mai bună funcționare a fiecăruia indiferent de abilități.[46]

Un lucru important care reiese din studiile critice pe (diz)abilități este că nimeni nu este, până la urmă, în întregime, independent. Deși, câinii liberi (sau indies) se bucură adesea de o mai mare independență în privința anumitor alegeri, aceștia au parte de o libertate finită. Câinii din spațiul public trăiesc într-o relație de interdependență față de alte structuri politice și economice și sunt supuși diferitor presiuni de mediu și sociale, atât la nivel macro, cât și din punct de vedere al relațiilor intersubiective (conspecifice și interspecifice). Libertatea lor este în acest sens limitată gardurilor, șoselelor, mașinilor, clădirilor și legilor în vigoare, trăind în strânsă legătură cu societatea umană, dar și cu ecologia urbană și alți membri ai speciei lor.

Într-un final, câinii din spațiul public românesc au fost categorisiți adesea și ca „animale comunitare”, o înțelegere care recunoaște atât apartenența acestora față de spațiul public, cât și faptul că sunt în grija mai multor persoane – cu toate că, istoric vorbind, acest lucru nu a însemnat automat mai multă atenție și grijă din partea tuturor, și cu atât mai puțin din partea statului.[47] Atunci când nu erau detestați și echivalați cu ceva indezirabil, câinii comunitari erau văzuți ca aflându-se în grija locatarilor preocupați de a le oferi apă, hrană, un culcuș improvizat și de a-i ascunde de hingheri, și mai puțin interesați de controlul mobilității, sexualității și comportamentului acestora. În acest sens, relația cu câinii comunitari era opusă deținerii și controlului tot mai accentuat, și însemna mai degrabă o incluziune în spațiul urban care era reapropiat și transformat într-un spațiu ceva mai locuibil și prietenos altor animale.[48] Clasificare acestora ca fiind „ai blocului” sau „ai cartierului” estompa pe de-o parte granița bine stabilită dintre animale deținute și nedeținute și avea, în acest sens, un potențial politic eliberator. Cu toate acestea, „comunitatea” din jurul acestora cuprindea de multe ori un număr mic de locatari cu resurse și timp limitat, iar angajamentul parțial al cetățenilor, echivalat cu o lipsă a responsabilității, a ajuns să fie blamat, detestat și în cele din urmă absent. În prezent, câinii comunitari se bucură de mai puțin control în schimbul unor riscuri uriașe atât timp cât eutanasierea lor este legală și intoleranța oamenilor, dezvoltarea urbană și numărul mașinilor sunt în creștere. Tot mai des, un număr cât mai mare de persoane consideră această viziune a fi „deplasată” și „înapoiată” realității sociale în care trăim, iar în lipsa unor schimbări de traiectorie, categoria câinilor comunitari a dispărut aproape în totalitate din imaginarul colectiv.

Cum să vorbim atunci despre câinii care încă mai traversează spațiul public, urban și rural, încălcând zone private, transgresând norme sociale și sustrăgându-se din a fi ușor categorisibili? Cum să vorbim în termeni mai puțini antropocentrici, mai puțini umaniști, în termeni care dau voce agentivității, precarității și rezistenței acestora, fără a romantiza libertatea constrânsă de care au parte? Poate că în cele din urmă acești câini cărora li s-au pus atâtea etichete nu sunt nici „hoinari”, nici „ai străzii”, nici „comunitari”, nici „liberi”. Trăind adesea într-o relație de sinantropie, aceștia învață, răspund și se adaptează constant mediului urban sau rural în care se află, rezistând și persistând în ciuda tuturor presiunilor umane. În acest sens ei scapă – cel puțin parțial – limbajului, scăpă controlului, scapă categorisirilor, străpungând lumea modernă, împreună cu binaritățiile și idealurile acesteia, și arătându-ne încă o dată imposibilitatea noastră de a controla lumea non-umană în întregime.

A lua în calcul existența, nevoile și interesele acelora care trăiesc în afara locuinței umane, dar nu departe de noi, acelor ființe care nu sunt „animale de companie” abandonate, dar care sunt printre noi, acelor animale care se opun structurilor și interpretărilor umane, dar cu care împărtășim istorii, spații și identități comune, este un prim pas în a ne gândi la alte moduri de a conviețui într-o lume antropizată. Problema, până la urmă, „nu este atât de mult aceea de a avea stăpâni buni sau răi, ci mai degrabă aceea de a reuși să întrețină o conviețuire, niște afecte, niște relații care să fie independente de cuvântul stăpân.”[49] Felul în care câinele sinantrop ocupă diferite spații în ciuda tuturor piedicilor, rezistând și adaptându-se mediului antropic nu este o „hoinăreală fără nici un rost” sau un simplu rezultat al „suprapopulării”, ci un mod prin care acesta își negociază constant apartenența în afara relațiilor de proprietate și supunere. Negând acest lucru reafirmăm spațiul public ca un loc intrinsec uman, un loc menit să fie ostil altor animale care îl populează, privând câinele sinantrop de teritoriul său, de familia sa, de alegerile sale, uneori chiar și de corpul său și de o lume afectivă bogată în mirosuri, experiențe și trăiri particulare pe care nu le putem înlocui, oricât de sigure, confortabile și prietenoase ar fi locuințele noastre. O frântură din aceste dorințe mundane și arzătoare care rămân adesea profund neînțelese de oameni sunt redate și în prima parte a poemului, „Eu sunt un câine și nu m-am născut pentru…”:

…ca să stau nemișcat pe o canapea,

sau pentru ca să fiu transformat într-o păpușă, într-un fetiș pentru a-ți rezolva problemele,

sau să-mi văd anihilată identitatea naturală,

sau chiar să fiu privat de dorința mea de a colabora cu grupul.

Nu sunt copilul tău, dar nici una dintre mașinile tale.

Iubesc mirosul de frunze moarte, de iarbă umedă și de excremente cu care mă delectez respirând tot ce te dezgustă dar nu îți suport parfumurile.

Eu caut o libertate pe care tu nu o înțelegi, o libertate care poate să îți pară o constrângere, pentru că înseamnă participare și definirea rolurilor.”[50]

La fel cum Animalitatea trebuie îmbrățișată și reafirmată în termeni pozitivi, scoasă din conotațiile și asocierile negative pe care le-a primit pentru a-l defini pe Om prin opoziție, tot așa am putea accentua potențialul subversiv al câinelui vagabond, vizibil în modurile diverse prin care acesta rezistă limbajului antropocentric și se opune controlului uman.[51] Transformarea semnificației acestui termen peiorativ, prin conferirea unui sens eliberator care reflectă agentivitatea și rezistența acestor câini, este un act strategic, politic și o răzvrătire împotriva valorilor antropocentrice. Astfel, plecând de la motoul lui Davide Majocchi „toți suntem vagabonzi”, adică neașezați la „locul nostru” și cu o dorință intrinsecă de a fi liberi, din „inamic al ordinii publice”, câinele vagabond devine o forță a rezistenței și aliatul nostru împotriva managementului și controlului într-o lume tot mai antropizată și tot mai autoritară care ne-a împins pe totx într-un colaps ecologic.[52]Totx suntem vagabonzx evidențiază o zonă a indistincției în care ne aflăm, unde diferența dintre Om și Animal nu mai poate fi susținută, iar centrul nostru de interes se schimbă înspre noi alianțe.[53]

Note

[1]. Vezi min. 1:01:52 din OIPA Italia, „CONFERENZA «IL RANDAGISMO CANINO NEL SUD ITALIA: CONOSCERLO PER GESTIRLO»”

[2]. Marchesini, „ANIMALS OF THE CITY”, 84.

[3]. Marchesini, 90.

[4]. Încercările de înlăturare a câinilor din spațiul public au loc atât prin legile statului sau prin acțiunile anumitor primării, adăposturi, cetățeni și asociații, cât și prin diverse dezbateri și planuri de acțiune cum este, de exemplu, proiectul https://animalehoinare.ro; Opincaru și Vasile, „Studiu de percepție privind animalele domestice hoinare și fără stăpân în România”.

[5]. Mihăilescu, Povestea maidanezului Leuțu.

[6]. Mihăilescu, 39-40.

[7]. Despre antroparhie vezi Cudworth, Developing Ecofeminist Theory.

[8]. Tuan, Dominance and Affection.

[9]. Srinivasan, „The biopolitics of animal being and welfare”; Kean, The Great Cat & Dog Massacre; Opincaru și Vasile, 37.

[10]. Chris Pearson menționează cum persoanele care protejau animalele promovau „uciderea umană” în mai multe părți și în mai multe feluri, dincolo de practicile din adăposturi. Înecarea puilor era sugerată ca un act de milă efectuat de toți iubitorii animalelor pentru a le proteja de o viața mizeră pe străzi și pentru a nu ajunge pe mâinile oamenilor de știință care practicau vivisecții. Împușcarea câinilor și pisicilor rănite era, de asemenea, sugerată ca practică de „ucidere umană”; Pearson, Dogopolis, 113.

[11]. Vezi Pearson, 111; Srinivasan, 10; Troglodita Tribe, CHIUDIAMO I CANILI!;

[12]. Despre gonadectomie și efectele negative pe termen lung vezi Kutzler, „Possible Relationship between Long-Term Adverse Health Effects of Gonad-Removing Surgical Sterilization and Luteinizing Hormone in Dogs”; Reichler, „Gonadectomy in cats and dogs”; Urfer și Kaeberlein, „Desexing Dogs”; Iar, despre gonadectomie ca practică de modificare a comportamentului vezi Palmer, „«Taming the Wild Profusion of Existing Things»”, 127-128.

[13]. Srinivasan, 13.

[14]. Srinivasan et al., „Reorienting rabies research and practice: Lessons from India”, 4.

[15]. Srinivasan et al. 4.

[16]. Srinivasan et al. 4.

[17]. Opincaru și Vasile, 11.

[18]. Opincaru și Vasile, 4-5.

[19]. Despre influențele umane negative asupra biodiversității, vezi IPBES, Global assessement report of the Intergovernmental Science-Policy Platform on Biodiversity and Ecosystem Services; Iar, în ceea ce privește influențele pozitive, pe care câinii liberi le pot avea, vezi Bonanni, „The misunderstood free-ranging dogs”; Vezi, de asemenea, și alte analize critice asupra conservării biodiversității, Biermann și Mansfield, „Biodiversity, purity, and death”, precum și Srinivasan și Kasturirangan, „Conservation and Invasive Alien Species: Violent Love”; Opincaru și Vasile, 43.

[20]. Mihăilescu, 39.

[21]. Vezi Karamaniola, Bucharest Barks, 15.

[22]. Bonanni, „Is the confinement of free-ranging dogs really helpful in order to reduce the risk of aggression?”; Wang et al., „Out of southern East Asia”; Pilot et al. „On the origin of mongrels”.

[23]. Hughes și Macdonald, „A review of the interactions between free-roaming domestic dogs and wildlife”, 342.

[24]. Lord și Feinstein, Smith, Coppinger, „Variation in reproductive traits of members of the genus Canis”, 132.

[25]. Bonanni.

[26]. Marchesini, 80.

[27]. Marchesini, 81.

[28]. Vezi Srinivasan, „Remaking more-than-human society”, 12.

[29]. Srinivasan, „The biopolitics of animal being and welfare, 6.

[30]. Srinivasan, 7; Srinivasan, „Remaking more‐than‐human society”, 5.

[31]. Srinivasan, 7.

[32]. Srinivasan, 7.

[33]. Howell, At Home and Astray, 100.

[34]. Asociația Chinologică, Cîinii Noștrii. Buletin documentar, anul al VIII-lea, nr. 2 (italics adăugat).

[35]. Mihăilescu, 45.

[36]. Mihăilescu, 44-45.

[37]. Mihăilescu, 51.

[38]. Mihăilescu, 55; Vezi și 51-55.

[39]. Mihăilescu, 55.

[40]. Vezi de exemplu observația pe care o face și Karamaniola pe parcursul cercetării de pe teren, sesizând felul în care sunt văzuți câinii de pe străzile Bucureștiului ca fiind nelalocul lor și de prisos. Karamaniola, 101, 105.

[41]. Karamaniola, 10.

[42]. Narayanan, „Street dogs at the intersection of colonialism and informality”, 485.

[43]. În ceea ce privește captivitatea, vezi Pierce, Run, Spot, run: the ethics of keeping pets; Donaldson și Kymlicka, Zoopolis, 62-63.

[44]. Donaldson și Kymlicka, 66.

[45]. Donaldson și Kymlicka, 84.

[46]. Donaldson și Kymlicka, 84.

[47]. Vezi Karamaniola, 158.

[48]. Karamaniola, 159.

[49]. Troglodita Tribe,74.

[50]. Marchesini, „Sono un cane e non sono nato per…”

[51]. Despre „emanciparea animalității”, vezi Marchesini, Over the human, 133-135; Vezi și Goodfellow, Radical Companionship, 24.

[52]. Cavalieri, „NO PET – Liberi e Randagi”.

[53]. Vezi Calarco, Thinking through animals: Identity, difference, indistinction; Calarco, Zoographies: The question of the animal from Heidegger to Derrida; Calarco, Beyond the Anthropological Difference.

text de Aron Nor, ilustrații de Mina Mimosa

Istoriile creșterii consumerismului de masă, apariția sănătății publice și construcția unor forme uimitoare de arhitectură, precum zgârie-nori din New York, sunt relativ bine cunoscute. Dar modelarea Londrei, New York-ului și Parisului modern a fost, de asemenea, bazată parțial pe închiderea și reținerea câinilor fără stăpân, îmblânzirea mușcatului canin, uciderea „umană” a milioane de câini nedoriți, dresajul câinilor polițiști și lansarea campaniilor împotriva defecării.[1]

„⁠Civilizația” rezumă tot ceea ce a crezut Occidentul ultimelor două, trei secole ca reprezentînd superioritatea sa față de alte societăți mai vechi sau față de societățile contemporane mai „primitive”.[2]

Ce procese au făcut ca anumiți câini care locuiesc în apropierea omului să fie doriți, iar alții respinși? Ce face ca, o parte dintre aceștia să aparțină spațiului domestic ocupând rolul de „animale de companie”, iar alții să fie considerați un surplus de care trebuie să scăpăm atunci când „bântuie” spațiul public? Această viziune asupra câinelui și ce rol și loc trebuie să ocupe în societate nu este universală, ci particulară, dezvoltată în timp și uneori chiar fabricată cu bune intenții.[3] Majoritatea câinilor de pe glob, însă, chiar și la ora actuală, trăiesc după alte reguli, motiv pentru care nu sunt în mod exclusiv văzuți ca pets sau strays, adică fie ca animale „de companie” fie „hoinare”. Această înțelegere binară este, în mod deosebit, occidentală, chiar dacă practicile de înmulțire și deținere a câinilor în apropierea gospodăriilor au existat în multe societăți, ele nu au fost atât de „fetișizate, codificate și extinse” cum au fost în Europa și America de Nord.[4]

Urbanizarea orașelor, igienizarea și aranjarea spațiului public, modernizarea mijloacelor de transport și apariția animalelor de companie ca proprietate privată, alături de frica de rabie, anxietatea față de mușcături și dezgustul față de câinii care își făceau nevoile în spațiul public, cât și sensibilitățile în curs de dezvoltare a clasei de mijloc, au creat un context în care prezența câinilor în afara spațiului domestic să fie percepută ca o problemă serioasă pentru lumea „civilizată” a occidentului.[5] Pe măsură ce străzile și spațiile erau modernizate și „îmbunătățite”, prezențele necontrolate ale câinilor deveneau tot mai vizibile.[6] Cu toate că anumite fenomene pot fi identificate încă din secolul al XVI-XVII-lea – de exemplu răspândirea cel puțin a anumitor „animale de companie” în gospodăriile clasei de mijloc, după cum observă Thomas Keith că existau „maimuțe de companie, broaște țestoase, vidre, iepuri și veverițe” – aceste transformări de mai sus devin mult mai vizibile numai din secolul al XIX-lea, începând cu Epoca Victoriană.[7]

Cum rămâne cu România, însă? Până la urmă, urbanizarea și modernizarea orașelor sunt procese care au avut loc și aici. Chiar dacă socialismul de stat a forțat și mai mult modernizarea Bucureștiului, se pare că acum aproape o sută de ani „Bucureștiul era văzut ca un mediu cu adevărat urban comparabil cu centrele urbane occidentale precum Parisul“ și „chiar înaintea socialismului [de stat], discursurile modernizării urbane erau legate de uciderea câinilor“ într-un mod cât mai eficient.[8] Preocupările despre sănătatea publică, de asemenea, au apărut încă din 1860, iar „praful, noroiul, resturile și zgomotul și mirosul animalelor au fost considerate necivilizate în diferite momente”.[9] În perioada socialismul de stat, rabia era considerată „cea mai periculoasă boală pentru oameni și câini”.[10] Chiar dacă în această perioadă „nu a existat o comparație explicită a orașului [București] cu centrele urbane occidentale, a existat o insistență asupra salubrității, curățeniei și esteticii urbane, care au fost echivalate în mod similar cu concepte a unei societăți civilizate, urbane.”[11] La fel ca și în orașele vestice, în spațiul public, câinii trebuiau să fie ținuți în lesă sau să poarte botniță, iar câinii de pe străzi ajungeau să fie văzuți ca o problemă pentru orașul București care se definea ca un centru urban modern.[12]

Atât în trecut, cât și în prezent, câinii din spațiul public au ajuns adesea să fie portretizați negativ și în cele din urmă înlăturați, în mare parte, datorită discursurilor despre igienă, siguranță și sănătate publică, cât și a celor despre dezvoltare urbană și oraș civilizat.[13] Comparabil viziunilor din Occident, câinii din spațiul public românesc sfârșeau în a fi concepuți ca o „mizerie urbană”, ocupând un statut parazitar, motiv pentru care erau și exterminați.[14] În ce măsură atunci traiectoriile pe care le observăm în alte orașe din Vest nu se regăsesc cumva și la noi în țară? Ce putem spune despre istoriile existente între oameni și „câinii vagabonzi” de pe teritoriul României? Și când, sau cum, a început să fie problematizată prezența lor în orașe?

Când vine vorba de prezența animalelor de companie, alături de pet shops, acestea par să fi devenit fenomene tot mai vizibile și legitime pe scară largă în România numai după ’89, cu toate că în perioada socialismului de stat exista totuși o categorie similară acesteia, cea a câinilor „de agrement” care puteau fi ținuți în apartamente cu aprobarea asociației de locatari și atâta timp cât cetățenii plăteau taxele aferente acestora – conform legii 25 din 23 Decembrie 1981.[15] Trebuie remarcat, însă, că „a cheltui bani sau timp pentru un animal care nu dă nimic înapoi era considerat un obicei burghez Occidental”.[16] Lavrentia Karamaniola observă în teza ei de doctorat în antropologie, că pe parcursul anilor 1850-1900, în documentele departamentului de salubritate, este menționată și o categorie a câinilor „de lux”.[17] Totuși, acest lucru nu înseamnă neapărat că aceștia ocupau rolul de pets cum înțelegem în prezent această categorie care s-a schimbat foarte mult în ultimii ani, mai ales luând în considerare faptul că în acest grup au fost încadrați pentru o perioadă de timp și câinii ținuți special pentru vânătoare.[18]

Cum rămâne cu „câinii vagabonzi”, însă? Începând cu 2013, odată cu moartea tragică a lui Ionuț Anghel, „problema câinilor vagabonzi” a devenit mult mai vizibilă în țară. După anumite relatări, băiețelul de patru ani decedase datorită rănilor grave obținute în urma unei interacțiuni nefericite cu o haită de câini într-un parc din București. Alte relatări ne spun că a fost cel mai probabil vorba de un câine de luptă sau că tragedia întâmplată a avut loc mai degrabă la 200m distanță de Parcului Tei pe o proprietate privată. Retrospectiv, nu pare să fie foarte clar ce s-a întâmplat odată ce băiețelul a rămas nesupravegheat.[19] Însă, discursurile despre apartenența câinilor în spațiul public, numărul acestora și ce anume este adecvat, civilizat și European de făcut în privința câinilor de pe străzi, au luat amploare. Cu toate că această tragedie a declanșat diferite modificări și clarificări legislative mobilizând în lunile ce au urmat o serie de acțiuni ostile împotriva câinilor de pe străzi, prezențele acestora au fost demult văzute ca o problemă socială care trebuia eradicată.

Existența câinilor în spațiul public românesc este adesea atribuită regimului ceaușist și demolărilor pe scară largă în urma cărora cetățenii relocați, de la casele cu curți la apartamentele rezidențiale, și-ar fi abandonat câinii pe străzi.[20] Această poveste nu este în întregime falsă, dar nu arată tot contextul de la vremea respectivă. Numărul câinilor de pe străzi a crescut într-adevăr în 1980, dar acest fenomen este datorat și faptului că regimul, în lipsa fondurilor pentru „curățarea” orașului, a devenit mai puțin eficient în „gestionarea” adică omorârea câinilor de pe străzi.[21] De asemenea, din moment ce acești „câini de pază” care locuiau la curți nu erau propriu-zis „animale de companie”, iar proprietatea privată pe care aceștia trebuiau s-o protejeze nu mai exista, rolul lor a devenit irelevant.[22] După cum analizează și Karamaniola: am putea la fel de bine susține că „statul nu s-a ocupat de ceilalți, locuitori non-umani” de la curțile caselor, în loc să spunem că au fost abandonați de oameni.[23]

Prezența câinilor liberi pe teritoriul României nu poate fi atribuită în întregime acestor evenimente, până la urmă câinii trăiesc în spațiul public de secole întregi.[24] Având în vedere primele documente oficiale dedicate eliminării câinilor de pe străzi – apărute încă de la începutul secolului al XIX-lea – am putem afirma cu încredere că această „problemă a câinilor” nu a pornit cu demolările care au avut loc.[25] Portretizarea lor ca o problemă care trebuie rezolvată apare încă de la sfârșitul anilor 1800.[26] În 1862, de exemplu, câinii care erau găsiți liberi pe străzile Bucureștiului erau otrăviți dacă nu aveau zgardă la gât.[27] La Focșani, apar, de asemena, mențiuni despre „răul câinilor care umblă pe ulițe și celor ce îi țin nelegați” precum și despre „stârpirea răului produs de câinii vagabonzi” încă din 1865.[28] Cu aproape 150 de ani în urmă, în 1876, Mihai Eminescu, devenit apoi poet național, cerea și el „o mai strictă mînuire a măsurilor pentru stîrpirea cînilor de prisos”,[29] iar în perioada pre-ceaușistă câinii de pe străzile din România împreună cu alte animale precum lupii, vulpile, pisicile „sălbatice” și ciorile erau considerate „inamicii economiei socialiste”.[30] Ce e important de remarcat în acest context este tocmai faptul că discursurile non-apartenenței câinilor în spațiul public, atât în Occident, cât și pe plan local, au devenit tot mai vizibile în ultimii 200 de ani.

Arhivele Naționale ale Municipiului București conțin informații înfiorătoare despre modul în care statul român folosea pieile, grăsimea, și chiar și carnea câinilor de pe străzi în industria încălțămintei, în agricultură și în fermele de fazani și păstrăvi, începând cu anii 1850.[31] Singurul mod prin care aceștia puteau aduce valoare economiei era prin moartea lor. La începutul secolului XX, în anumite cazuri, aceștia erau uciși cu dioxid de carbon, iar hingherii – sau „jupuitorii orășenești” după cum se pare că erau numiți uneori – erau plătiți lunar, cât și pentru fiecare câine ucis, sumă care se propunea a se calcula în funcție de „numărul perechilor de urechi tăiate din rădăcină și prezentate medicului veterinar sau șefului salubrității”.[32] În timpul primului război mondial, de exemplu, câinii de pe străzile din România erau uciși cu bâte, loviți direct în cap. Pieile lor erau livrate autorităților germane, iar în anumite cazuri grăsimea acestora era transformată în săpun și oasele lor erau arse și măcinate pentru a fi folosite la îngrășarea porcilor.[33] Desigur, câinii din spațiul public nu erau singurele animale non-umane a căror piei și membre erau introduse în economie, printre aceștia se numărau și cai, mânji, iepuri, măgari, boi, vaci, viței, bivoli, porci, capre, oi, miei, lupi, vulpi, pisici, corbi și altele animale, o parte dintre acestea fiind văzute ca prădători fără valoare care consumau resursele oamenilor și ale statului.[34] Deși în perioada socialismului de stat câinii de pe străzi erau uciși constant și poate că într-o oarecare măsură omorârea acestora era mai importantă în perioada aceea decât în prezent, acest fenomen nu s-a oprit în ’89. Asociația pentru protecția animalelor Vier Pfoten calcula că în perioada anilor 2001-2007 s-au cheltuit 9 milioane de euro pentru a „eutanasia” aproape 150.000 de câini din București.[35] Iar, la scurt timp după tragedia din 2013 și a modificărilor și clarificărilor legislative care permiteau eutanasierea câinilor după 14 zile lucrătoare de la capturarea acestora, Karamaniola sesizează că aproximativ 45.000 de câini au fost uciși în București.[36]

Exterminarea câinilor de pe străzi și discursul care problematizează prezența lor în spațiul public este atât un fenomen apărut cu mult timp înaintea evenimentelor din 2013 și a demolărilor din perioada ceaușistă, cât și un fenomen care se regăsește în multe alte state, nicidecum unul local, prezent doar pe teritoriul României. Când vine vorba de oraşele vestice, acestea au o întreagă istorie a eradicării şi înlăturării animalelor non-umane din spațiul urban.[37] Câinii care până în secolul al XIX-lea umblau mai după bunul plac în Occident au avut mult de suferit în momentul în care au început să fie asociați cu un statut invaziv și dăunător.[38] Un lucru important de remarcat și reamintit este că numai după 1800, marile orașe occidentale precum New York-ul, Londra și Parisul, s-au transformat în orașe tot mai puțin ospitaliere și imposibile de locuit pentru aceștia.[39] Câinii care trăiau în spațiul public au ajuns să fie tratați ca un surplus care sublima statutul acestor orașe din a fi considerate civilizate și avansate.[40] Fără valoare, neocupând un loc productiv în modernitatea urbană, considerate chiar o rușine și un pericol public fatal, prezența și mobilitatea câinilor deveneau tot mai greu de tolerat, ajungând să fie reduse și restricționate drastic.[41] „Câinii vagabonzi” erau asociați cu o anumită „inferioritate” tipică orașelor „necivilizate” și cu o cultură urbană „înapoiată” necaracteristică acestor metropole care se vedeau ca centre ale modernități și a progresului.[42] Eliminarea „hoinăritului” canin prin urmare se credea pe de-o parte că va îmbunătăți sănătatea publică, bunăstarea clasei de mijloc și a animalelor de companie, scăpând totodată de mușcături și rabie, dar și că va consolida, în cele din urmă, superioritatea acestor orașe occidentale.[43]

Fie că erau fugăriți și uciși cu bâte improvizate pentru o mică recompensă, spânzurați, sugrumați, asfixiați, electrocutați, înecați câte 200 odată, otrăviți cu cianură de hidrogen și cantități mari de colchicină, supuși vivisecțiilor și chiar torturați sau omorâți mai degrabă discret în adăposturi pentru a nu ofensa sensibilitățile clasei de mijloc, odată nedoriți și asociați cu un statut invaziv, viețile câinilor de pe străzi se încheiau tragic.[44] Asemenea practicilor care au existat în România, corpurile acestora erau, în anumite cazuri, introduse înapoi în economie de diverși jupuitori și măcelari, care le îndepărtau pielea transformând-o în cizme și mănuși împreună cu grăsimea acestora care ajungea pe mâna producătorilor de lipici.[45]

Uitându-ne asupra modului în care viețile câinilor din spațiul public se încheiau tragic atât în București cât și în Londra, Paris sau New York, am putea spune că exterminarea câinilor de pe străzi nu este o caracteristică a capitalismului industrial sau a socialismului de stat, ci specifică idealurilor de dezvoltare urbană, ordine și civilizație sau, în alte cuvinte, unor demersuri care vizau „avansul” societății umane. Poate că în ciuda diferențelor sociale, politice și economice, când vine vorba de răspunsul societăților din care facem parte asupra prezenței câinilor pe străzi, ce s-a întâmplat în România nu a fost un caz atât de special în ceea ce privește răspunsul violent oferit, cum este adesea portretizat în presa internațională.[46] Nu doar că în țară s-au împărtășit viziuni similare celor din Occident, ci s-a încercat, pas cu pas, poate mai anevoios, dar în cele din urmă, aceleași model practicat ca și în Vest.

Uciderea câinilor în masă a devenit o formă de a „civiliza” și „avansa” societatea românească, cum, de altfel, sunt văzute și practicile și relațiile cu câinii ca „animale de companie”, în timp ce prezența câinilor în spațiul public este văzută ca o dovadă a „lipsei de civilizație”.[47] Aceștia fie „paraziți”, „inamici”, „intruși”, „vagabonzi” și în cele din urmă victime „fără voce” sau în alte cuvinte „necuvântători”, au fost transformați la nivel social într-o problemă rușinoasă pe care societatea „civilizată” trebuie s-o rezolve într-un fel sau altul.[48] Exterminați pentru „binele” economiei, pentru „binele” orașului sau efectiv pentru „binele comun”, iar mai nou omorâți „uman” pentru „binele” lor, câinii care nu sunt doriți de oameni devin omorâbili într-o societate profund antropocentrică.

În timp ce discursurile „suprapopulării” sunt în strânsă legătură cu urbanizarea, modernizarea și privatizarea diferitor spații, precum și gentrificarea orașelor care creează un context în care prezența câinilor în spațiul public să fie percepută ca un surplus fără valoare, fetișizarea spațiului domestic și transformarea acestora în proprietate privată face ca existența lor să fie acceptată atâta timp cât nu sunt un „deranj” altora și servesc un scop în economia de piață sau aduc un beneficiu proprietarilor. Din inamici ai economiei atunci când sunt pe străzi, câinii ajung „bunuri de consum” în casele oamenilor ca animale „de companie” și totodată – alături de restul familiei – consumatori în adevăratul sens al cuvântului.[49] În timp ce numărul câinilor de pe străzi a scăzut, numărul animalelor de companie a crescut. Chiar dacă acest lucru nu înseamnă inevitabil că cele două fenomene sunt corelate, nu cred că putem spune că ele nu au nicio legătură între ele. Până la urmă majoritatea discursurilor despre „suprapopulare” pe care le întâlnim au ca scop principal „depopularea” totală sau în proporții semnificative a câinilor „fără valoare” nedoriți de către oameni. Fie că sunt percepuți ca dăunători, fie ca victime și chiar dacă motivele din spate sunt adesea diferite și contradictorii – unele având intenții etice, abordând situația dintr-o perspectivă a responsabilității, grijii și bunăstării animalelor, mult mai admirabile ca altele – nu schimbă faptul că în tot acest timp alți câinii „de rasă” și alte animale non-umane prinse în complexul industrial animal continuă să fie înmulțite forțat într-un ritm inimaginabil (unele dintre ele ajungând hrana altora). Și atunci, în ce măsură putem susține că aceste traiectorii nu conlucrează, având în vedere că înlăturarea anumitor animale și înmulțirea altora, nu doar că legitimizează și mai mult controlul uman al corpurilor și populațiilor non-umane, întărind astfel valorile antropocentrice, dar ușurează indirect, în economia actuală, abandonarea câinilor care sunt considerați o „bătaie de cap” în stradă (când vine vorba de România) sau în adăposturi (în situația țărilor din Vest) pentru a fi înlocuiți ulterior de alții mai „ascultători”, mai „prietenoși”, mai „frumoși”?

Un lucru e clar, aceste transformări ilustrează statutul flexibil pe care animalele non-umane (în special câinii și pisicile) îl capătă în cele din urmă – un lucru despre care am putea spune că este specific „constituției moderne”.[50] Atunci când rolul pe care câinii îl primesc este clar și îndeplinit cu ușurință, iar beneficiul pe care trebuie să-l aducă este vizibil și prezent, aceștia sunt acceptați, îngrijiți și poate chiar iubiți din toată inima. Dar, în momentul în care anumiți câini se abat așteptărilor umane și devin de „nedorit” – lucru care s-a întâmplat în Occident, s-a întâmplat în perioada socialismului de stat din România și se întâmplă în continuare în prezent în contextul neoliberal – aceștia ajung simple numere ce reprezintă un surplus care trebuie să dispără sau să primescă un alt scop. Sexualitatea acestora, alături de alte aspecte, intră într-un circuit valoric și economic care selectează Animalul în funcție de beneficile aduse Omului.

În ceea ce privește această diviziune între Om și Animal, viziunea profund antropocentrică și felul în care a luat formă avem de-a face cu o întreagă filozofie și o istorie mult prea lungă și încâlcită pentru a fi trasată în câteva rânduri aici, însă trebuie reamintit din nou și din nou că orice animal non-uman care nu este dorit de Om – fie acesta considerat „domestic”, „liminal” sau „sălbatic” – ajunge eventual să fie înlăturat și eliminat într-un fel sau altul atunci când rolul și locul pe care îl ocupă nu este justificabil speciei dominante. Posibilitatea îmbrățișării altor viziuni și valori asupra orașului care să ia în considerare faptul că acesta nu a fost niciodată intrinsec uman, că nu poate fi așa, dar și că nu trebuie să fie așa, este, desigur, mică în lipsa unei culturi politice anti-speciiste de justiție multispecii, non-antropocentrică.[51]

Discursurile „suprapopularii” sunt adesea înrădăcinate în idei despre ceea ce este „adecvat” și „dezirabil” societățiilor moderne „civilizate” și nu țin atât de mult de depășirea clară a unor limite ecologice care asigură existența speciei în cauză. Sigur, un număr ridicat al câinilor liberi, în funcție de context, este realmente și un efect al procesului de domesticire, a mediului antropic, cât și al abandonului sau al altor factori precum încercările acestora de a evada din captivitate, lucruri despre care vom vorbi mai târziu. Ce e important de remarcat în acest context, însă, este că discursul suprapopulării tratează toți câinii liberi – indiferent de ce câini este vorba – ca un surplus care nu se integrează în societatea modernă. Totuși, nu toți câinii sunt animale de companie care au fost abandonate. Există câini sinantropi, câini nesocializați cu oamenii, câini care au relații complexe și bine stabilite cu alți membrii ai speciei lor sau cu spațiul în care au trăit liberi ani la rând.[52] În opinia publică însă, toți acești câini și alții care se găsesc în afara proprietății sunt la fel. Câinii liberi sunt predominant văzuți doar ca animale abandonate de oameni, animale care suferă în afara spațiului domestic și care nu pot decât să creeze probleme pentru că sunt nelalocul lor. Găsirea diferitor alternative care includ conviețuirea, cel puțin parțială, cu aceștia sau cu alte animale asociate cu mediul rural și cu cele văzute ca „mizerabile” și „periculoase” indiferent că vorbim de pisici, găini, porci, porumbei, șoareci sau câini „fără stăpân”[53] este o idee de neconceput pentru orașul modern, urban, „civilizat” și mai nou „smart”.

Cu toate acestea, prezența câinilor în spațiul public nu a fost mereu automat asociată de toți cetățenii cu ceva în întregime de nedorit. De exemplu, după demolările care au avut loc, câinii de pe teritoriul României au fost văzuți și ca „animale comunitare”.[54] Chiar dacă situația lor era mult departe de a fi considerată ideală, acești câini erau portretizați adesea și ca locuitori ai spațiului verde, curților și trotuarelor dintre clădirile rezidențiale. Însă, câinii comunitari au ajuns, în cele din urmă, să fie detestați – în special din 2013 încoace – iar ideea că aceste „potăi comunitare”, după cum sunt numiți pe forumuri online, ar avea dreptul să fie în spațiul public a ajuns să fie considerată fie „înapoiată” și „iresponsabilă” fie influențată de o „mentalitate socialistă” sau ceva ce doar un „țăran” sau poate o „babă comunistă” ar putea afirma.[55] Această așa-numită „mentalitate” socialistă sau rurală are adesea aceeași semnificație în discursul public deoarece „socialismul este văzut că ar fi adus mai multă ruralitate în oraș”.[56] Prin ochii clasei de mijloc, cât și a instituțiilor publice și a altor actori uneori, încercarea de a conviețui cu câinii din spațiul public, devine o dovadă a unui comportament „primitiv” și „necivilizat” al oamenilor care nu știu să trăiască într-un oraș modern urban.

Practicile înlăturării animalelor non-umane din spațiul public asociate discursurilor despre modernizare, igienă, siguranță, oraș civilizat și ulterior European pe care România le-a susținut în ultimii 200 de ani, comparabile celor din Europa de Vest și America de Nord, s-au sedimentat. „Civilizarea” societăților – fenomen pe care astăzi, în funcție de context, îl asociem tot mai mult cu un proiect colonial, cu un „progres” umanist, cât și poate chiar cu un proces de domesticire violent sau cu schimbările climatice și ecologice, adică nu doar cu niște simple evenimente imparțiale – a străpuns fiecare aspect al vieții umane și non-umane. Însă, în orice ansamblu există și găuri, puncte de plecare spre alte realități și alte relații și rețele socio-politice.[57] Atenția acordată locuitorilor non-umani din spațiul urban poate fi schimbată – cel puțin parțial – și aprecierea orașului ca spațiu mai-mult-decât-uman poate fi cultivată începând cu mișcările de justiție socială.

Reasamblând rețelele și legăturile care construiesc realitatea și fenomenele prezente acesteia, animalele non-umane nu sunt doar niște simple lucruri peste care se scrie Istoria sau „bune de gândit” cum le place academicienilor să evidențieze.[58] Chiar dacă în Europa și în Occident, animalele non-umane au fost – și încă sunt – adesea considerate parte din fundal, acestea au fost mereu agenți în adevăratul sens al cuvântului. „Animalele nu devin «în mod natural» proprietate privată, așa cum nici oamenii nu ajung «în mod natural» să își vândă munca“ ci există în acest sens o istorie activă „de expropriere, exploatare și rezistență”.[59] Implicarea și rezistența acestora, precum și contribuția și impactul lor, au fost constant prezente în societățiile din care facem parte cu toate că au fost, în același timp, invizibilizate și rareori recunoscute și apreciate.[60] Evadând periodic din cuşti, refuzând să asculte și să îndeplinescă comenzi, animalele non-umane, prin felul în care și-au înfruntat și atacat adesea numai posesorii lor – având un scop și o țintă fixă – nu doar că au o istorie, – și o conștiință morală față de alte persoane – dar sunt actori centrali în propria lor eliberare, după cum ne arată Jason Hribal și Sarat Colling în carților lor, „Fear of the Animal Planet: The Hidden History of Animal Resistance” și respectiv: „Animal Resistance in the Global Capitalist Era”.

Chiar mai mult decât agenți în propria lor eliberare, când vine vorba de câinii din spațiul public, aceștia s-au alăturat inclusiv diferitor proteste stradale, cum ar fi cele din Grecia și Chile, împotriva măsurilor de austeritate și respectiv, împotriva brutalității poliției. Prin loialitatea lor față de protestatari și studenți, fiind permanent de partea acestora și luptând împotriva statului și a poliției, mai mulți câini de pe stradă au devenit simboluri în aceste mișcări pe care le-au protejat. Kanellos (scorțișoară în greacă), Loukanikos (botezat așa pentru că-i plăceau cârnații, numit uneori și Louk) care a murit din cauza ingerării de gaze lacrimogene, Thodoris (confundat uneori cu Loukanikos), Negro Matapacos (de la matar, a ucide în spaniolă și argoul chilian paco, adică polițist) numit uneori și El Negro, precum și Pepe Matapacos (sau simplu Pepe), sunt probabil doar câțiva dintre acești câini de pe stradă care au ajuns bine cunoscuți la știri, în documentare și în alte contexte ca riot dogs.[61]

Acești locuitori urbani ai altei specii, inamici ai ordinii publice și aliați ai mișcărilor de justiție socială, ne-au arătat, cât se poate de clar, că putem întreține și alte legături, diferite celor din trecut, cu câinii din spațiul urban și că aceștia nu sunt un „surplus de înlăturat” ci actori sociali cu propriile lor preferințe, motivații și relații. Observând, asemenea lor, vulnerabilitățiile pe care le împărtășim putem menține și cultiva spațiile, identitățile și relațiile noastre comune înspre o cultură mai-mult-decât-umană. Această conviețuire, însă, nu este ușoară și nu putem pretinde să fie lipsită de orice conflict.[62] Dar, cu toate acestea, rămâne un proiect anti-speciist și anti-autoritar posibil. Conviețuirea alături de alte animale în spațiul public este, după cum vom vedea, atât un proiect de justiție multispecii, critic antropocentrismului, care vine dintr-o recunoaștere a modului în care locuitorii non-umani ai orașului au fost portretizați de-a lungul timpului, cât și un proiect pozitiv, un proiect de revendicare și transformare a spațiului urban (uman) într-un oraș atent și altor specii care îl locuiesc.

Note

[1]. Pearson, Dogopolis: How Dogs and Humans Made Modern New York, London, and Paris, 9.

[2]. Mihăilescu, Povestea maidanezului Leuțu, 113-114.

[3]. În cartea lui Arnold Arluke și Andrew Rowman putem observa faptul că adăposturile și clinicile de sterilizare, în efortul lor de a se îngrijii de viețile animalelor, trebuie să normalizeze practicile și relațiile moderne occidentale – lucru pe care ajung să-l facă în cele din urmă. Interacțiunile ideale devin acelea între „animale de companie” și „proprietari responsabili” ceea ce face ca prezența animalelor non-umane din spațiul public să fie văzută ca o problemă care trebuie rezolvată – fenomen acceptat ca fiind normal în cazul locuitorilor din Costa Rica care nu văd o problemă în mobilitatea acestora. Arluke și Rowman observă, de asemenea, faptul că sterilizarea ajunge uneori să fie vândută patologizând ceea ce mulți văd ca o caracteristică biologică normală: statutul intact al animalelor. Tehnica e aceeași cu felul în care companiile vând chirurgia plastică: prin patologizarea unei caracteristici anatomice normale și normalizarea operației ca o formă de a corecta această „problemă”, minimizând limitările și complicațile acesteia. Un alt lucru relevant de menționat în acest context este faptul că persoanele care lucreză în adăposturi ajung, după cum observă Arluke și Rowman, să manipuleze interacțiunile pe care le au cu restul persoanelor care au rețineri în privința sterilizării exagerând anumite informații și exercitând presiuni. Arluke și Rowman, Underdogs: pets, people, and poverty, 26, 38, 42-43, 72, 150-155; În ceea ce privește normalizarea unui anumit tip de relaționare cu câinii ca „animale de companie” în România vezi, Karamaniola, Bucharest Barks, 193.

[4]. Pearson, 4.

[5]. Howell, At Home and Astray; Pearson,3, 6-7.

[6]. Howell, 152.

[7]. În ceea ce privește fenomenul „animalelor de companie” vezi Keith, Man and the Natural World, capitolul III, ii. Privileged species.

[8]. Mihăilescu, 49; Karamaniola, 61, 297-298.

[9]. Karamaniola, 93, 63.

[10]. Karamaniola, 94.

[11]. Karamaniola, 61.

[12]. Karamaniola, 142, 63.

[13]. Karamaniola, 66.

[14]. Karamaniola, 142.

[15]. Taxele pentru aceștia erau de 300 de lei pentru primul câine și respectiv 600 de lei pentru al doilea; Asociația Chinologică, „Cîinii noștri. Buletin documentar – mai – 1982”, 105; În legătură cu legitimizarea „animalelor de companie” în România și apariția „pet shop-urilor” vezi Karamaniola, 5.

[16]. Karamaniola, 131.

[17]. Taxele pentru un „câine de lux” erau 200 de lei, iar pentru un „câine de curte” 30 de lei. Karamaniola, 117- 118, 128.

[18]. Karamaniola, 130.

[19]. Unele ipoteze care vehiculează pe internet declară că Ionuț nu ar fi murit în urma unei interacțiuni cu o haită de câini din spațiul public pentru că testele ADN făcute nu confirmă că rănile provin de la cei 6 câini bănuiți inițial – alte ipoteze contrazic aceste relatări spunând că nu au fost făcute astfel de analize niciodată.

[20]. Vezi Karamaniola, 34; Crețan, „Mapping protests against dog culling”, 159.

[21]. Karamaniola, 34.

[22]. Karamaniola, 35.

[23]. Karamaniola, 35.

[24]. Crețan, 159.

[25]. Crețan, 159.

[26]. Karamaniola, 117.

[27]. Karamaniola, 118.

[28]. Borcea, „Măsuri crude pentru stârpirea câinilor vagabonzi din Focșaniul secolului XX”.

[29]. Fantaziu, „Câinii comunitari, o problemă istorică invocată şi de Mihai Eminescu”.

[30]. Karamaniola, 117.

[31]. Karamaniola, 115.

[32]. Borcea.

[33]. Karamaniola, 123.

[34]. Karamaniola, 129-139.

[35]. Mihăilescu sesizează că în perioada 2001-2007 o declarație oficială estima un număr de 144.339 de câini omorâți, iar în alte declarații: puțin peste 86.000. Administrația pentru Supravegherea Animalelor – București raporta tot în aceasta perioadă capturarea a aproximativ 108.000 câini de exemplu, dintre care 80% au fost omorâți și 20% revendicați – conform paginii de wikipedia dedicată „maidaneziilor”; Mihăilescu, 16.

[36]. Karamaniola, 13, 130-131.

[37]. Narayanan, „Street dogs at the intersection of colonialism and informality”, 481.

[38]. Howell, At Home and Astray.

[39]. Pearson,13, 45-46.

[40]. Pearson, 36.

[41]. Howell, 152-155.

[42]. Vezi, Pearson, 37; Tot aici am putea adăuga poate și că „homo balkanikus este pentru Vest un «eu incomplet»… un civilizat incomplet… care nu și-a șlefuit încă pornirile «naturale», nu a învățat suficient să și le «înfrâneze» și trăiește astfel în desfrîu. De unde și ambivalența atitudinii occidentale față de barbarul balcanic”; Mihăilescu, 114-115.

[43]. Pearson, 37, 100.

[44]. Pearson, 85-86, 88-91, 96-97. Brady, 12, 14; Lippit, „The Death of an Animal”, 12.

[45]. Pearson, 87, 89.

[46]. Karamaniola vorbește de faptul că România a fost caracterizată ca un „iad contemporan pentru câini” în dicursurile internaționale. Karamaniola, 1, 11.

[47]. În ceea ce privește discursurile, adesea contradictorii, care vorbesc de diferite valori și comportamente ca fiind „civilizate” vezi Karamaniola, 15-16, 109. Vezi, de asemenea, Mihăilescu, 34.

[48]. Mihăilescu, 33-34.

[49]. Frederick L. Brown sesizează, de asemenea, că „cultura consumului de masă, care a transformat casa și orașul mai larg în secolul XX, a transformat și viețile animalelor de companie. Din ce în ce mai mult acestea au devenit mărfuri, iar alături de alți locuitori ai caselor din clasa de mijloc și consumatori.” Vezi Brown, „The city is more than human”, 157.

[50]. Latour, Nu am fost niciodată moderni.

[51]. Vezi Marchesini, „ANIMALS OF THE CITY”.

[52]. Vezi Marchesini, „ANIMALS OF THE CITY” și Filo Films TV, „Mondo Stray – Episode 3 of 4”.

[53]. Despre relația oamenilor cu porumbeii vezi de exemplu: Jerolmack, „How Pigeons Became Rats” și Martelli, „Despre porumbei și oameni”.

[54]. Karamaniola, 35.

[55]. Karamaniola, 3, 62, 66, 204.

[56]. Karamaniola, 42, 62.

[57]. Vezi Morton, Humankind: Solidarity with Nonhuman People.

[58]. Nor, „O ontologie către toți și toate”.

[59]. Hribal „«Animals Are Part of the Working Class»: A Challenge to Labor History”, 436.

[60]. Vezi în special Nibert, Animal Oppression and Human Violence; Marchesini, Over the Human; Colling, Animal Resistance in the Global Capitalist Era; Hribal, Fear of the Animal Planet; Hribal „«Animals Are Part of the Working Class»: A Challenge to Labor History”, Donaldson și Kymlicka, Zoopolis: A Political Theory of Animal RightsșiHowell, At Home and Astray.

[61]. Vezi Colling, 115-117, Zournazi, „Dogs of Democracy” și En Marcha, „Documental Matapaco”.

[62]. Lucru pe care îl remarcă și Krithika Srinivasan⁠; Srinivasan, „Remaking more‐than‐human society”, 7.

text de Aron Nor, ilustrații de Mina Mimosa

Percepțiile despre animale ca fiind „amenințări” sau „bătăi de cap” sunt mai degrabă construite social și politic decât „naturale” și „reale”… aceste construcții sunt totuși influente, și animalele de pe străzi sunt în mod obișnuit clasificate în categorii de non-apartenență în orașe, precum „fără adăpost”, „rătăcite”, sau chiar „sălbatice” sau necivilizate.[1]

Subiectul câinilor care locuiesc pe străzile din România este abordat des de cetățeni, atât de noua clasă de mijloc, cât și de asociațiile non-profit, politicieni sau activistx, și este unul dintre motivele pentru care România este descrisă ca fiind periculoasă și inumană în presa internațională.[2] Deși aceste remarci nu sunt total nejustificate, nu sunt nici pe deplin adevărate și nici prea precise.

Cât de „periculoasă” este România pentru cetățeni datorită prezenței câinilor de pe străzi, rămâne de văzut. Ce fel de parametrii sunt urmăriți: numărul cazurilor de rabie, numărul mușcăturilor sau decesele rezultate din cauza mușcăturilor? De exemplu, cazurile de rabie umană care în Europa este considerată o zoonoză foarte rară și prevenibilă prin vaccinare sunt până la urmă nesemnificative. Din 2006 până în 2012 România înregistra aproximativ un singur caz pe an, iar din 2012 nu au mai fost înregistrate altele – conform unui raport epidemiologic din 2019.[3] De altfel, un studiu publicat în 2015 raportează că din anii 90 încoace în România au fost înregistrate 11 decese datorate mușcăturilor câinilor de pe străzi, un număr mai mic ca în Marea Britanie, care din 2005 până la data publicării studiului înregistra 17 decese datorate mușcăturilor câinilor cu proprietar.[4] Comparând aceste cifre menționate cu un alt studiu mai amănunțit din 2021 vedem că deși România a înregistrat în total un număr mai mare de decese decât Marea Britanie, din 1995 până în 2016, diferența este totuși mică, iar Ungaria și Franța se află în cele din urmă în capul listei.[5] De asemenea, urmărind incidența deceselor apărute în urma mușcăturilor de câini raportată la numărul de locuitori, vedem că România nu este de fapt nici prima, nici a doua, nici a treia în topul țărilor din Europa, ci Ungaria, Cipru și Finlanda. [6]

Poate reprezentarea României ca o țară crudă în mod voit față câini are mai mult sens decât imaginea amenințătoare față de cetățeni pe care a primit-o. Sigur, această etichetă este de înțeles din anumite puncte de vedere, în special când ne gândim la legalitatea eutanasierii și diferitele practici locale violente. Cu toate acestea, ea nu ia în considerare modurile diverse prin care cetățenii au grijă și acționează din compasiune față de locuitorii străzilor,[7] precaritatea multora dintre aceștia, sau faptul că „eutanasierea” animalelor care locuiesc pe străzi nu se întâmplă doar în Estul Europei. Când vine vorba de omorârea animalelor complet sănătoase, printre care și mult iubitele „animale de companie”, care ajung în adăposturile americane, eutanasierea lor este văzută uneori – în mod contradictoriu – ca fiind o variantă „mai bună” pentru ele decât o viață trăită pe străzi sau în jurul oamenilor nepăsători.[8]

Sentimentele de compasiune, desigur, în orice fel se manifestă ele pe plan local, nu sunt împărtășite de toată lumea. Câinii care trăiesc pe străzile din România sunt portretizați adesea ca niște bestii care sfâșie oamenii,[9] deși o mare parte din interacțiunile violente sunt cel mai probabil datorate provocărilor, abuzurilor și agresiunilor din partea oamenilor,[10] cât și un rezultat al procesului de urbanizare, gentrificare și privatizare al spațiului care creează un mediu ostil pentru multe animale non-umane.[11]

În prezent, în lipsa unui proprietar, câinii, dar și alte animale „fără stăpân” care circulă pe străzile din România, precum pisicile care nu sunt în acest sens „domesticite cum se cuvine”, sunt văzute adesea ca animale „hoinare” într-un spațiu nepotrivit lor. Aceste animale non-umane fie sunt percepute ca „paraziți” pentru că „ocupă”, „dăunează”, și „poluează”, ordinea publică prin simpla lor prezență,[12] fie ca niște simple animale „amărâte” care instigă milă datorită prezenței lor „rătăcitoare” printre oameni și mașini. În orice caz, ele nu sunt văzute ca membrii ai societății, nu au dreptul să decidă pentru ele, cum sau unde să fie, nici cu cine să locuiască, ci sunt văzute ca fiind nelalocul lor.

Prezența câinilor și a pisicilor în spațiile publice este legitimă și acceptată doar atunci când sunt proprietatea cuiva, asemenea modelului occidental.[13] Astfel, de orice parte a spectrului politic ne uităm în prezent, spațiul public nu le aparține, fie pentru că aceste animale sunt o sursă de „pericol”, „mizerie”, „poluare”, și „boală”, fie dimpotrivă: pentru că spațiul public le pune viața în pericol. Această apartenență la un spațiu care este „corespunzător” lor, este trasată și retrasată de oameni prin distincția modernă dintre Natură și Cultură, prin ceea ce este constituit ca Civilizat și Necivilizat, Public și Privat, și nu în cele din urmă Om și Animal.

În ochii publici, câinii care sunt în afara statutului de proprietate sau a unui adăpost uman, și care trăiesc în vecinătate cu oamenii, devin o problemă care trebuie rezolvată. În funcție de statutul pe care-l primesc, de „paraziți” sau „orfani”, diverse încercări de a-i înlătura din spațiul public apar, fie pentru „binele” Omului (alb, urban, membru al clasei de mijloc), fie pentru „binele comun” sau al lor. Uciderea acestora este justificată prin prisma „sănătății” și „bunăstării” publice, sau a esteticii corespunzătoare unui spațiu urban European.[14] Astfel, până și „cel mai bun prieten al omului” sfârșește în a fi omorât atunci când ajunge să fie considerat un „surplus” și este nedorit de oameni.[15] Pe cât de arogantă, violentă și lipsită de etică este omorârea acestora în România sau în alte părți – întreținând și întărind în același timp percepția că animalele de pe străzi sunt un fel de gunoi public nociv – această practică nu implică doar costuri enorme, cât și permanente, dar este în cele din urmă total ineficientă, atât pe termen mediu și în special pe termen lung, când vine vorba de controlul populațiilor de câini – tocmai ce își propune să realizeze.[16]

Ca soluție alternativă la această practică ineficientă și imorală, cetățenii și multe organizații non-profit din România propun și se investesc fizic, cu toate resursele și puterile pe care le au, fie în prinderea, sterilizarea și relocarea acestora ca „animale de companie” în locuințele occidentalilor mai înstăriți și „mai civilizați”, fie în prinderea, sterilizarea și returnarea lor în locația din care au fost ridicați. Însă, deși sterilizarea câinilor care locuiesc pe străzi poate fi înțeleasă ca un răspuns urgent la legea eutanasierii și a pericolelor umane precum accidentele rutiere, ea nu este percepută de toți cetățenii ca un răspuns contextual, tactic și de moment în fața diverselor presiuni politice, economice, sociale, materiale sau de altă natură. Din contră, înlăturarea animalelor din spațiul public devine în sine proiectul politic propus, iar sterilizarea: echivalentul „responsabilității” și a unei „bune îngrijiri”.

După cum vom vedea pe parcursul cercetării, intervenția chirurgicală practicată sub numele de gonadectomie, operația prin care gonadele sunt îndepărtate, nu aduce doar „beneficii fără riscuri”[17] cum este adesea prezentată, și nu are ca scop doar controlul reproductiv. Modificarea comportamentului individual prin înlăturarea testiculelor și a ovarelor, care de altfel produc hormoni esențiali în dezvoltarea organismului, este împachetată și sub forma unui „beneficiu” adus viitorilor proprietari. Intervențiile care elimină funcțiile reproductive fără un impact negativ asupra hormonilor, care de altfel nu modifică nici comportamentul paciențiilor, precum vasectomia sau histerectomia, sunt extrem de rar discutate. Acestea nu fac parte din pregătirea medicilor veterinari din România și sunt extrem de rar practicate, chiar dacă sunt din ce în ce mai des menționate în literatura de specialitate și sunt operații relativ simple și rapide.[18]

O mare parte din câinii care ajung să fie sterilizați sunt tocmai aceia văzuți ca fiind „fără rasă” care trăiesc pe străzi, în multe cazuri în preajma persoanelor marginalizate, rasializate, fără adăpost, sau cu resurse limitate, în timp ce câinii care sunt considerați de „rasă pură” continuă să fie înmulțiți în societatea românească.[19] Aceștia sunt vânduți pentru a face un ban în plus sau pentru diverse mofturi umane, iar o mare parte din ei ajung din nou pe străzi, abandonați la marginea pădurii, a unui sat, sau în mijlocul câmpului. Abandonul masiv de către proprietari și deținători a puilor, dar și a adulților, care nu sunt doriți din diverse motive de către oameni, ajunge să fie unul dintre factorii principali care contribuie la creșterea sau menținerea numărului de câini pe străzi.[20] De aceea, e important de văzut și cine rămâne în urma sterilizărilor masive sau poate chiar eficiența lor într-un anumit sens, având în vedere că înmulțirea intenționată a „animalelor de companie” se practică fără nicio problemă în țară, iar programele de prindere/sterilizare/returnare trebuie să atingă un procent foarte mare (cel mai probabil peste 75%) de sterilizări, pe o perioadă mai lungă de timp, pentru a da rezultate.[21]

Această analiză în desfășurare care vizează și sterilizarea, nu trebuie înțeleasă ca o critică adusă persoanelor care se îngrijesc de viețile diferitelor animale de pe străzi, încercând din răsputeri să le ofere o viață mai bună, ci asupra diferitelor practici de control ale populațiilor non-umane și a ce anume este considerat „adecvat” acestora. Numai înțelegând mai clar relațiile de putere în care suntem implicatx putem schimba imaginarul politic, și ulterior practicile aferente acestuia. Ceea ce gândim nu este la polul opus de modul în care acționăm, ci este însăși un fel de a acționa, cum și practicile nostre sunt în același timp un fel de a concepe alte lumi posibile.

Discursul din jurul sterilizării, însă, nu problematizează încălcarea autonomiei corporale sau modificarea comportamentului acestora, nici relațiile de putere dintre oameni și celelalte animale care stau la baza prevenirii nașterilor ce „trebuie controlate”, în primul și-n primul rând, pentru că sunt nedorite de către oameni.[22] Acesta nu aduce în discuție un proiect emancipator de modificare a spațiului public, ci are ca scop final același plan de înlăturare a câinilor și pisicilor „fără stăpân” de pe străzi. Astfel, putem spune că toate discursurile prezente, atât cele care militează pentru reducerea populației prin orice mijloc posibil (uciderea lor), cât și cele care propun controlul acestora prin intervenția chirugicală de îndepărtare a gonadelor ca o soluționare „umană”, au ceva în comun. Aceste variante propuse și practicate, care nu sunt doar niște răspunsuri apolitice, luate cu ajutorul adăposturilor, medicilor veterinari, ONG-urilor și a cetățenilor de a rezolva o simplă „problemă”, au ca scop reducerea semnificativă a animalelor din spațiul public – considerate ca fiind nelalocul lor.[23] Obiectivul final fiind acela de a înlătura, în întregime, animalele care sunt considerate domestice și trăiesc în prezent fără proprietar în preajma așezărilor umane.

Locuitorii non-umani ajung, în cele din urmă, să fie clasificați ca „intruși ai spațiului public”, iar numărul lor devine problema numărul unu. Chiar dacă oamenii au ocupat o mare parte din spațiul disponibil inițial și altor animale – proces prin care urbanizarea însăși devine o strategie antropocentrică de colonizare a spațiul non-uman văzut ca „tărâmul nimănui” – acest lucru nu este luat în considerare.[24] De aceea, putem vorbi despre aceste demersuri ca rezultat al unui ansamblu mai mare de biopolitici antropocentrice[25] orientate spre controlul eficient al corpurilor și populațiilor non-umane. În alte cuvinte, un ansamblu de politici și practici prin care este menținută separarea dintre Om ca non-animal și Animalul ca non-persoană sau ca proprietate, care face ca existența lor să fie un simplu număr de gestionat.

Cu toate că viața multor animale de pe străzile României este grea, periculoasă și adesea nefericită, condițiile tragice nu dictează și nu justifică excluderea lor forțată din locurile în care trăiesc și propunerea unei singure alternative identică țărilor vestice: izolarea lor în casa omului ca „animale de companie” și transformarea acestora în proprietate.

În concluzie, câinii, cât și alți sinantropi din spațiul public, care nu sunt văzuți nici ca „animale sălbatice”, dar nici propriu-zis „domestice”, sunt fie niște „bătăi de cap” de care trebuie să scăpăm cu orice preț, fie niște „victime” care au nevoie să fie salvate, incapabile de a înțelege și decide ce e mai bine pentru ele. Putem spune, în acest sens, că eforturile prezente nu sunt focusate pe împotrivirea, schimbarea sau rearanjarea traiectoriilor care împing viețile acestor ființe înspre diverse riscuri, ajungând în cele din urmă să fie dependente de mila oamenilor, ci dimpotrivă ele urmăresc înlăturarea non-umanilor din mediul în care trăiesc. Câinii care locuiesc pe străzi fie sunt introduși și integrați în spațiului domestic al familiei burgheze occidentale și sunt în acest sens incluși în Societate ca extensie a lucrurilor umane – în niciun caz ca actori politici – fie urmează să fie înlăturați, într-un fel sau altul, din Societate datorită categorisirii lor ca extensie a Naturii „sălbatice” scăpată de sub control. Spațiul public nu este problematizat niciodată pentru a fi schimbat, ci persistența anumitor animale în acest spațiu este ceea ce intră mereu în discuție. Astfel, oamenii ajung să aleagă în locul lor, iar interesele, dorințele, relațiile sociale și teritoriale existente pe care acestea le au, sunt adesea ignorate și minimizate. Locuitorii non-umani ai străzilor sunt supuși în mod constant unor procese prin care mobilitatea, autonomia corporală, alegerile individuale și de multe ori chiar existența lor ajunge să fie controlată cu strictețe de oameni.

Acest studiu urmărește și speră atât să se alăture diferitelor inițiative activiste, cât și să împingă imaginarul politic înspre o varietate mai largă de posibilități care să îmbunătățească viețile animalelor non-umane din spațiul public. Problematizând procesul de modernizare, urbanizare, gentrificare și privatizare, cât și discursurile din jurul „civilizării” și Europenizării României, împreună cu practicile de gestionare a corpurilor și populațiilor de câini sau a altor locuitori din spațiul public, putem analiza mai bine relațiile existente dintre oameni și celelalte animale în zona urbană și poate chiar da naștere altor ansambluri politice. Având ca scop studiul așa-numitei „problemă a câinilor vagabonzi” din România și practicile biopolitice aferente ei, această cercetare chestionează, în același timp, cui îi aparține spațiul public și ce fel de bariere și violențe (instituționale, intersubiective sau epistemice)[26] traversează acest spațiu pentru a explora alte moduri de coabitare și rezistență dintr-o perspectivă axată atât pe diminuarea relațiilor de putere, cât și pe lărgirea agentivității și libertății non-umanilor.

Pentru a ne îndrepta cu adevărat spre alte ansambluri politice, alte lumi posibile, în primul și-n primul rând, trebuie să ne desprindem de aroganta idee că relația omului cu lumea este centrală și să acceptăm că toate animalele (umane și non-umane) în felurile lor specifice, creative și imprevizibile sunt prinse, împinse și surprinse de rețelele din care fac parte, traducând lumea într-o sumedenie de feluri capabile de a produce schimbări pozitive asupra felurilor în care conviețuim – e musai, însă, să le sprijinim și să le oferim oportunitatea de a face asta!

Note

[1]. Narayanan, „Street dogs at the intersection of colonialism and informality”, 479.

[2]. Karamaniola, Bucharest Barks, 1-11.

[3]. European Centre for Disease Prevention and Control, „Rabies”, 2.

[4]. Pencea și Brădățan, „Stray Dogs in Romania”, 1.

[5]. Sarenbo și Svensson, „Bitten or struck by dog”, 5.

[6]. Sarenbo și Svensson, 2.

[7]. Karamaniola, 191-192.

[8]. Frommer și Arluke, „Loving Them to Death”, 6-7; Palmer, „Killing Animals”, 173.

[9]. Karamaniola, 81.

[10]. Narayanan, „Street dogs”, 486; Patronek et al., „Co-occurrence of potentially preventable factors”, 1732. Analizând observațiile organizației (WSD) de salvare a câinilor din India, Narayanan precizează că uciderea câinilor crește în aceelași timp numărul mușcăturilor provocate de aceștia deoarece pe măsură ce câinii sunt uciși, alți câini din vecinătate sau de pe străzi se deplasează în locurile în care trăiau aceștia. Acest fenomen duce la creșterea numărului de lupte între câini, cât și la atacurile lor panicoase asupra oamenilor. În studiul lor, Patronek et al. au raportat că în SUA, deși extram de rare, 78.1% dintre fatalitățile rezultate din mușcăturile de câini sunt atribuite câinilor care au un proprietar de mai mult de 90 de zile, dintre acești câini 76,2% sunt izolați de interacțiunile regulate și pozitive cu oamenii, fiind ținuți în lanț de exemplu sau într-o arie îngrădită. Din 256 de fatalități raportate pe o perioadă de 10 ani, 190 dintre acestea (74,2%) s-au întâmplat pe proprietatea privată a proprietarilor de câini. Printre aceste lucruri, cea mai izbitoare constatare fiind apariția concomitentă a mai multor factori declanșatori care sunt adesea sub controlul proprietarilor: izolarea câinilor de la contact și interacțiuni pozitive cu oamenii, evitarea și prevenirea conflictelor, abuzul și neglijarea directă de către proprietari, nesupravegherea câinilor în preajma copiilor mici și a adulților vulnerabili și nefamiliari câinelui, și închiderea sau legarea câinilor într-un spațiu izolat în care sunt neglijați.

[11]. Vezi Palmer, „Colonization, urbanization, and animals”; Hubbard și Brooks, „Animals and urban gentrification”; Narayanan, „Street dogs”.

[12]. Karamaniola, 10; Karamaniola, 93; Marchesini, „Animals of the City”, 90.

[13]. Karamaniola, 4-5; Srinivasan, „The biopolitics of animal being”, 6; Howell, At Home and Astray, 100-101.

[14]. Karamaniola, 50. Vezi și Hubbard și Brooks, 6-7; Holmberg, Urban Animals, 39.

[15]. Shingne, „The more-than-human right to the city”, 7. În text este menționat cum câinii sunt portretizați ca niște obiecte sau bunuri produse în exces, nu ca niște ființe vii, când vine vorba de controlul populației acestora.

[16]. Arsene, „PROIECT PRIVIND GESTIONAREA CÂINILOR”, 4. Srinivasan și Nagara, „Deconstructing the Human Gaze”, 1085; Pencea și Brădățan, 8; Pencea și Brădățan, 5; Srinivasan, „Remaking more‐than‐human society”, 4.

[17]. Reichler, „Gonadectomy in cats and dogs”; Urfer și Kaeberlein, „Desexing Dogs”.

[18]. Kutzler, „Gonad-Sparing Surgical Sterilization in Dogs”; Farhoody et al., „Aggression toward Familiar People”; Parsemus, „Hormone-Sparing Sterilization”.

[19]. Srinivasan și Nagara, 1085.

[20]. Arsene, 3.

[21]. Crawford și Calver și Fleming, „A Case of Letting the Cat”, 3; Pentru a reduce numărul pisicilor „hoinare”, este menționat că programele de prindere/sterilizare/returnare trebuie să sterilizeze, pe parcursul mai multor ani, peste 75% din populația fertilă.

[22]. Palmer, „«⁠Taming the Wild Profusion of Existing Things»⁠”, 127; Vezi și Palmer, „Killing Animals”, 183.

[23]. Srinivasan, „The biopolitics of animal being”, 11.

[24]. Narayanan, 480.

[25]. Narayanan, „Street dogs”, 490.

[26]. Wadiwel, The War against Animals.