Danion Vasile's Blog

Bună ziua. Marti, 24 noiembrie, la Librăria Sophia din Bucureşti se va lansa o nouă carte de poveşti educative, “Mâncaţi sănătos”. Vă rog forwardaţi acest anunţ celor interesaţi.

Danion Vasile

PS. Cartea şi ilustraţiile ei pot fi văzute aici: http://palatulpovestilor.ro/mancati-s...

Update: Fotografiile cu rănile pe care le avea pe corp Casian la naştere seamănă cu cele pe care le-am văzut la televizor, pe trupurile celor arşi în incendiul de la Clubul Colectiv. Dar Casian nu nu numai că s-a vindecat de rănile respective – precum vedeţi, nici semne nu i-au rămas, ci a avut parte şi de alte minuni…

Cu ceva vreme în urmă, am luat un interviu unei mămici al cărei copil a trăit mai multe minuni, de la naştere până în prezent. Cea mai impresionantă este despre faptul că Sfântul Nectarie din Eghina l-a operat în chip minunat, vindecându-l de o boală foarte gravă. Întrucât cazul este impresionant, pregătesc o carte întreagă pe această temă. Iniţial, a apărut în ediţia a treia a volumului Despre Eghina românească. (http://www.librariasophia.ro/carti-Mi...)

Dar acolo am scos întrebările, pentru ca să fie în acelaşi ton cu celelalte mărturii. Vă rog să preluaţi acest interviu pe blogurile şi site-urile voastre, pentru a ajunge la cât mai mulţi oameni. (Danion Vasile)

Mă bucur că pot să stau de vorbă cu mama lui Ioan Casian Farcaş, unul dintre copiii care au simţit în mod deosebit ajutorul Sfântului Nectarie din Eghina. Pentru început, v-aş ruga să vă prezentaţi.

Mă numesc Farcaş Adriana şi sunt din Târgu Mureş. Vreau să dau această mărturie ca să fie de folos celor care o vor citi. Ioan Casian s‑a născut în 2009, pe 27 ianuarie. Înainte să se nască, ne‑am uitat în calendar şi am zis să‑i punem un nume de sfânt. Trebuia să se nască prin februarie, cam pe 17 februa­rie. Am văzut că la sfârşitul lunii februarie era praz­nicul Sfân­tului Ioan Casian. Când eram gravidă în ultima lu­nă, o maică de la Mănăstirea Tismana era internată aici, la un spital din Târgu Mureş. Cum­nata mea era cu ea în salon. Mai­ca ne‑a zis să‑i spunem Ioan Casian, pentru că aşa‑l chea­mă pe sfânt, Sfântul Ioan Casian. Atunci aşa i‑am pus nu­mele. Eu am vrut să‑i spun doar Casian. Dar, dacă aşa ne‑a spus maica, aşa i‑am pus numele: Ioan Casian.

Este singurul copil pe care îl aveţi?

Noi mai avem un copil mai mare, Vlad, care acum are 21 de ani. După prima naştere, zece ani n‑am vrut să mai avem copii. Pe urmă am început să ne mai gândim la un al doilea copil, dar a venit abia după patru ani şi jumătate. Cu Vlad n‑am avut ni­cio problemă. Dar cu micuţul… aşa a fost să fie. Cu el am avut probleme de când s‑a născut.

Înainte de naştere nu aţi ştiut despre ele?

Abia la naştere am aflat de aceste probleme, nu înainte. Numai Dumnezeu ştie lucrările Lui. S‑a întâmplat ca fătul să fie aşezat transversal în pântece. Doctorul mi‑a spus cu o lu­nă înainte de naştere: „Nu se pu­ne problema unei naşteri nor­male. Trebuie in­tervenit prin ceza­ri­a­nă.” Multe femei cer cezariană, să nu nască cu dureri. Dar e mai bine să nască nor­mal, dacă nu sunt probleme.

Da, din păcate din ce în ce mai multe femei aleg să nas­că prin cezariană pentru a fugi de crucea naşterii normale. Dar această opţiune nu este justificată dacă nu există probleme reale din punct de vedere medical.

La mine au fost. Le-am cerut să mă adoar­mă, pentru că am pro­bleme cu coloana, şi să nu‑mi facă injecţie în co­loană. Că am mai avut o in­ter­venţie chirurgicală înainte şi mi s‑a făcut injecţie cu anestezie în coloană şi m‑a durut capul tare şi m‑am simţit foarte rău pe urmă. Dar, nimic nu‑i întâm­plă­tor. Pentru că, dacă acest copil se năştea normal, vă daţi seama ce era din el… Cum avea răni pe tot corpul, toată pielea i‑ar fi venit jos de pe el, prin forţă… Dar, aşa, l‑au scos din burtă ca pe un bibelou.

Cum aţi reacţionat atunci?

A fost un şoc mare pentru toţi, atunci. Eu eram adormită la naştere, n‑am ştiut nimic. Soţul meu, pă­rinţii noş­tri, toţi au fost foarte şocaţi când l‑au văzut cum ara­tă. Doctorii nu ştiau ce are. Se tot uitau pe calculator, în cărţi de specialitate… n‑au mai văzut aşa ceva până atunci. Copilul s‑a născut cu o boală rară de piele, ihtioză congenitală. Este o boală foarte rară, un caz la 300000 de naşteri. Avea răni pe tot corpul, i‑au dat anti­biotice, ca să se vindece. Eu am aflat abia noaptea. Auzisem că are ce­va copilul… şi a doua zi m‑am dus să‑l văd în incubator.

Dar, nu v-aţi supărat când aţi aflat care e situaţia?

Supărarea a fost foarte mare, pentru că de obi­cei naşterea unui copil vine cu bucurie, dar el a venit altfel… A fost un necaz foarte mare, dispe­rare pentru toată familia, părinţi, bunici, fraţi… Dar niciodată nu mi‑am pus întrebarea: „De ce noi? De ce trecem noi printr‑o astfel de în­cer­care?”

Mulţi dintre noi ne punem această întrebare când trecem prin momente grele. Puţini au tăria să vadă și să rabde toate necazurile, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. Important e să depăşim însă ispitele, cârteala, deznădejdea.

N‑am vrut ca fratele lui să îl vadă, ca să nu aibă un şoc, dar el a insistat, şi, când a venit la spi­tal şi l‑a văzut, m-a întrebat: „Mami, ce o să zică co­piii? O să râdă copiii de mine, ce frate am.” Era supărat şi el, bineînţeles.

Nu e de mirare.

Ne‑am supărat şi noi, nu spun că nu ne‑am su­pă­rat. Ne‑am supărat foarte tare, că ne era frântă ini­ma. Dar nu m‑am răzvrătit, nu am cerut un răs­puns: „Doamne, de ce mi s‑a întâmplat mie asta, ce‑am fă­cut eu?” Niciodată nu m‑am gândit la asta. Şi ne‑am rugat, că şi înainte mergeam la bi­serică. Şi îna­inte eram credincioşi, de mici copii, dar nu ţineam rânduiala cum o ţinem acuma, cu post şi ce­le­lalte. La mine în casă, unde m‑am născut eu, părinţii mei nu ţi­neau post. Bunica mea mă ducea la bise­rică, ascultam slujba, dar nu era suficient. Ce înţe­le­geam, ce nu înţelegeam… ce eram atentă, ce nu eram atentă… Dar nu ţineam rân­du­iala cum trebuie, cu post, cu rugăciune. Zi­ceam doar Îngerelul, Tatăl nostru… După ce ne‑am căsătorit, mergeam împreună la biserică cu copilul celă­lalt, aproape în fie­ca­re duminică, dar cam atât…

Practic, această încercare v-a făcut să vă apropiaţi mai mult de Dumnezeu, nu?

Noi am mai avut o problemă în familie îna­inte să‑l nasc pe Ioan Casian, şi atunci ne‑am apropiat cel mai mult de Dumnezeu. Cu vreo cinci ani înainte să se nască copilul am mai avut o pro­blemă şi atunci ne‑am apropiat de Dumnezeu, iar când a fost problema cu co­pi­lu­l şi mai mult.

E mare lucru că aţi reuşit să înţelegeţi lecţia necazurilor. Unii nu înţeleg că încercările vieţii au sens.

Asta s‑a văzut în mai multe rân­duri. În spi­tal, după ce nasc, unele femei fac depresie post‑natală. Eu, cu toate problemele pe care le aveam, le încurajam şi le dădeam sfaturi. Dar nu ştiu de unde‑mi venea atâta putere. Că eu, cu ce problemă mare avea copilul meu, o încurajam pe alta, căreia nu‑i sugea copilul la piept.

O situaţie aparent absurdă…

Când am văzut cum arată Casian la naştere, m‑am gândit: „Cine ştie cât o să stăm în spital!” Eu ni­ciodată nu mi‑am pus problema că el n‑o să mai tră­iască, deşi… medicii erau sceptici.

Dar ceilalţi din familie ce au spus?

Tatăl meu a venit într‑o zi la mine. Unul dintre ginecologi, care‑l cunoştea, i‑a zis că n‑are şanse copilul să mai trăiască. Am văzut după ce‑a stat de vorbă cu el cum s‑a schimbat la faţă tatăl meu. L‑am întrebat: „Tată, ce ţi‑a spus?” Bineînţe­les că pe loc taică‑meu nu mi‑a zis ce‑a vorbit cu medicul. Am aflat mult mai târziu. I‑am spus a­tunci: „Indiferent ce ţi‑a spus, nu‑l asculta! Dum­nezeu are putere mai mare!”

Până la urmă, asta a fost o mărturisire de credinţă.

După naştere, medicii l‑au dat pe prunc cu tot felul de creme, l‑au pus la incubator. Dar, cu toate astea, a făcut o infecţie. Cam la vreo şapte zile de la naştere a început să aibă febră. A făcut septicemie cu Kleb­siella, i‑au fost administrate din nou alte an­tibiotice pe vena ombilicală, dar tot nu‑i scădea febra. Nimeni nu ne zicea nimic. I‑am întrebat pe doctori: „Nu se face o comisie? Uite cum arată co­pilul ăsta! De ce nu sunt mai mulţi ochi, mai multe capete care să gân­dească?” Au zis că nu există aşa ceva.

Câteva zile, vreo cinci‑şase zile, a avut febră. Doctorii nu ne spu­neau nimic, că nu ştiau ce să ne spună. Şi rugă­ciunile mergeau, noi ne rugam toată lumea: bu­nici, părinţi… Toţi eram distruşi. Şi pă­rintele nostru du­hov­nic se ruga pentru el. Aveam o cruce de la Ierusalim şi am pus‑o dea­supra in­cu­batorului şi… nu ne‑a mai rămas decât să ne rugăm. Într‑o zi, cam la zece zile de la naştere, m‑au sunat de la terapie intensivă să mă duc să‑l alăptez. Nu mi‑a venit să cred! Că până atunci eu mă mulgeam, dădeam laptele la doamnele asistente şi i‑l administrau cu seringa. Şi nu‑mi venea să cred că pot să mă duc să‑l alăptez. Îi mulţumesc lui Dum­nezeu că am avut şi lapte, că sunt sigură că foarte mult l‑a ajutat laptele, e ca un medicament pentru copil.

Da, acesta e un lucru de care din păcate unele mame nu ţin seama, cred că laptele praf poate substitui laptele matern, şi renunţă să alăpteze doar pentru a se reintegra cât mai repede ritmului vieţii sociale obişnuite.

În ciuda stării pe care o avea, cât de grav părea că este copilul, ne‑am externat după douăzeci şi trei de zile. Rănile, practic, s‑au curăţat, s‑a curăţat pielea. I‑a căzut pielea uscată. I-a rămas o piele subţire, subţire. Îl dădeam cu cremă. Dar nu mai erau răni. În momentul în care am ieşit cu el din spital, nu mai avea deloc răni. Pe atunci nu ne‑am rugat Sfântului Nectarie. Ne‑am rugat Maicii Dom­nului şi Bunului Dumnezeu să‑l salveze. Dacă ni l‑au dăruit, să‑l salveze. Şi atunci, am promis Maicii Sfinte că, da­că ajută să‑l scape, să fie copilul ei, să fie un slujitor al ei, să se facă preot, călugăr, ce va vrea Dumnezeu. Nici nu m‑am gândit că pot să‑l îmbrac pe copilul ăsta după douăzeci şi trei de zile cu haine. La cum arăta pielea lui când s‑a născut, nu m‑am gândit că plec aca­să din spital mai repede de trei luni de zile.

Am primit de la cineva apă din râul Iordan. Am dat la toate celelalte mămici din salon. Copiii lor erau toţi la terapie in­tensivă, la incubatoare. Unul avea probleme cu ini­ma, trebuia operat pe inimă, altul era născut pre­matur, cu un kilogram şi ceva… Eu la toate le‑am dat apă din Iordan. Ele se mulgeau în cameră, într‑un borcănel, şi puneau în el şi puţină apă şi dădeau la asistentele de la terapie intensivă care le dădeau la copii. Pentru credinţa acelor mame, toţi copiii de acolo s‑au făcut bi­ne! S‑a văzut puterea lui Dumnezeu.

După ce am venit acasă, pe zi ce trecea, co­pilul se făcea tot mai bine. Cel mai important a fost pentru el ajutorul de la Dumnezeu… Casian a fost bo­tezat la patruzeci de zile de la naştere şi l‑am dus la împărtăşanie în fiecare duminică… Acest co­pil aşa a crescut: cu biserica, cu Sfânta Îm­păr­tă­şanie. Dumi­nica era pentru el sfântă, trebuia să mer­gem la biserică şi la împărtăşanie. Am fost şi prin ţară, pe la mănăstiri cu el, la Prislop, la Sâmbăta, la Sfântul Ioan Casian, în Dobrogea, la Mănăstirea Sfântul Andrei, la Dervent… În multe locuri am fost.

Toţi părinţii aflaţi în situaţii similare cu copiii lor au de ales: ori aleargă în disperare numai la doctori, ori caută ajutorul lui Dumnezeu.

A doua încercare cu el a venit când avea un an. Făcuse pneumonie, răceală. Am mers să‑l vadă medicul pe­diatru din spital şi i s‑a părut că are splina mă­rită. I‑a făcut nişte analize, din care a reieşit că este foarte anemic. Şi ne‑a internat la spital, la hema­tologie, bănuind că are leucemie. Iarăşi am fost distruşi: „Doamne, dacă mi l‑ai dat, nu poţi să mi‑l iei acum, la un an!” Asta se întâmpla după ce pă­rea că am depăşit problemele de sănătate, după ce am trecut prin ce am trecut… Cu pielea… mai tre­buia doar să‑l dăm cu cremă şi să avem grijă de el. Noi, femeile, ne dăm cu cremă şi nu considerăm asta o povară pentru noi. În afară de creme, pentru pielea uscată a mai făcut băi cu amidon, sare de mare, ar­gilă, gălbenuş de ou, dar astea sunt simple. Când am auzit de leucemie, de ce bănuiau medicii… Mie nici nu mi‑a tre­cut prin cap aşa ceva! I‑a făcut analizele şi nu s‑a confirmat ceea ce bănuiau medicii, dar ne‑au tri­mis la Cluj, pentru că acolo sunt specialişti în do­me­niu. Ei au constatat că are un cavernom portal, o tromboză pe vena portă. Bănuiesc că de la naştere, când a fost cateterizat ombilical, atunci s‑a format acea tromboză. Am fost la Cluj, i‑au făcut endo­sco­pie digestivă, nu avea varice esofagiene, dar i‑au fă­cut ecografii şi au constatat că are cavernom portal, hiper­tensiune portală şi tromboză pe vena portă. Ne‑au trimis la spi­talul de adulţi din Cluj, unde era un singur medic. Copilul avea cam un an, un an şi trei luni… dar îi trebuia un eco Doppler pe vena portă, să vadă doctorul dacă permite intervenţia la vârsta asta. Buletinul ecografic arată că transformarea de pe vena portă s‑a recanalizat. Vena s‑a recanalizat şi nu se pune problema unei intervenţii. Ne‑au tri­mis acasă fără niciun tratament medicamentos. Îl mai ţineau sub observaţie pe copil, să‑i mai facem eco­grafii…

Două tipuri de analize, două verdicte.

Ceea ce arăta ecograful era una, eco Dop­plerul arăta alta, deşi erau aproape una de alta, bi­neînţeles. Atunci ne‑am rugat mult. Soţul meu s‑a rugat foarte mult la Sfântul Nicolae, la biserica din Cluj. Noi eram internaţi în spital, iar soțul meu stătea la cineva în Cluj, era cu noi. Şi soţul meu este un om credincios, şi foarte rar se mai găsesc bărbaţi care să se roage aşa cum s‑a rugat el pentru copil, de când s‑a născut.

Poate că toate tinerele care vor să se mărite ar trebui să se gândească la faptul că, la un moment dat, omul pe care îl aleg va avea de înfruntat în viaţă situaţii de cumpănă, în care, dacă nu este credincios, e puţin probabil să meargă mai departe cum trebuie. Asta a fost important în cazul soţului dumneavoastră, mai ales pentru Casian.

Într‑o dimineaţă, anul trecut, fără ni­ciun simp­tom, a vărsat sânge. Era 3 no­iembrie 2014, în prima zi de vacanţă de la gră­di­niţă. A vărsat sânge când noi eram la lucru, amândoi. El era singur acasă, era în curte cu bunicii. Dar starea lui era bună, nu s‑a speriat şi nu era leşinat…, era ca şi cum ar fi vomitat ceva normal. El e aşa de ma­tur… zice: „N‑am tras apa, am chemat‑o pe buni să vadă cum am vomitat.” N‑a intrat în panică, deşi încă nu avea şase ani. Dar, cum a fost atâta prin spitale…

Puţini copii sunt atât de puternici.

Am vorbit foarte mult cu el şi‑i po­vesteam… pentru că altfel nu stătea, că nu avea răbdare atâ­ta, ca să stea închis acolo în spitale, cu tratamente, cu perfuzii… Asta l‑a maturizat foarte mult pe copil, care a şi crescut printre adulţi. Starea lui era bună. Am venit de la lucru. Ne‑am speriat, dar nu atât de tare, că nici nu am bănuit ce are. L‑am dus la spital şi acolo i‑au făcut tot felul de analize, să vadă de unde vine sân­gele. Tot îmi ziceam că i‑am dat ibuprofen – mă gândeam că pro­babil de la asta au apărut complicaţiile. Casian era în tratament stomatologic. O măseluţă i‑a făcut pro­bleme, îl durea foarte tare şi i‑am dat vreo trei zile ibuprofen, ceea ce nu avea voie să ia, la boala lui. I‑au pus sondă, să vadă dacă nu vine de la stomac sângerarea… şi până la urmă s‑au gândit să nu aibă varice esofagiene. I‑au făcut en­doscopie pe gură, endoscopie digestivă. Se vedea pe cameră că din varice curge sânge. Am văzut şi eu. Aici în Mureş nu sunt specialişti pe partea asta. Sunt specialişti foarte buni pe partea de inimă, dar pe partea asta nu sunt. S‑a vorbit la Cluj să ne primească de urgenţă, să‑i ligatureze varicele. Îi era pusă viaţa în pericol. I‑au administrat medi­ca­mente, i‑au dat o pungă de sânge şi ne‑au pus pe terapia intensivă, să mergem direct la Cluj, la UPU‑SMURD, unde a fost aşteptat şi primit de nişte oa­meni extraordinari! Ne‑au explicat care este proble­ma, să nu intrăm în panică: „Uitaţi, o să‑l intubăm, să nu vă speriaţi când o să‑l vedeţi cum arată!” Pe urmă au crezut că au să‑i facă ope­raţia pe gură. În timp ce ei îl sedau la UPU‑SMURD, eu m‑am pus în genunchi. Nu mă interesa cine se uita la mine. Eram disperată. Eu am fost cu salvarea cu el, am mers până acolo. M‑am rugat întruna şi în salvare, l‑am sunat şi pe părintele nostru duhovnic, ca să se roage pentru el.

Asta e foarte important, ca duhovnicul să fie aproape în momentele de cumpănă.

Am sunat şi o fostă colegă de clasă, care este pre­oteasă, soţia unui preot de la noi, nici nu mai ştiu pe cine am sunat: pe o prietenă de‑a mea, care avea duhovnic la mănăstire, pe la mănăstiri, am sunat câteva maici care au fost la Ierusalim îm­preună cu Vlad, cu fratele lui Casian, în urmă cu doi ani, şi am păstrat legătura – ca să se roage pentru el! Toată lumea să se roage pentru el! Soţul meu a venit cu maşina noastră. Eu cu copilul am ajuns cu salvarea, dar soţul meu încă nu sosise acolo. A ajuns la jumătate de oră după mine. Noi, cu salvarea, am mers repede. La asta m‑am gândit: tot timpul eşti în pericol cu dozele astea de sedare, doctorii pot să greşească, pot să‑ţi dea o doză mai mare, ceva… A stat la sedare mai mult de o jumătate de oră, ca să fie adormit şi intubat pentru operaţie. Trebuia intubat, ca să nu verse în timpul operaţiei. Am cerut ajutorul tuturor sfinţilor!

De multe ori, sfinţii întorc lucrurile cum nici nu ne-am fi gândit.

Eram la UPU‑SMURD de copii, unde am găsit oameni minunaţi, care lucrează cu mult su­flet. După ce l‑au intubat, l‑au sedat şi l‑au dus cu salvarea la un spital de adulţi, că numai acolo se făceau ligaturile. Era târziu, era noaptea, nu ştiu cât era ceasul, 11.00, linişte, nu era ni­meni pe acolo, numai cei de gardă. Erau doctorul Tanţău, doctorul Mercea Voicu şi o doamnă doc­tor. Ştiau că venim, ne‑au aşteptat şi l‑au dus di­rect în sala de operaţie. Atunci a ieşit doamna doctor cu un formular, să‑l completăm. Şi ne‑a spus: „Ştiţi că se poate ca sângerarea să se oprească sau se poate să nu se oprească.” Atunci am intrat în panică, pentru că până atunci n‑am realizat că era chiar aşa de mare pericol. Doamne, dar cum să nu poată să‑i oprească sângerarea? M‑am uitat la soţul meu. Am zis: „Semnăm. Cum să nu semnăm?! Nu se poate să nu se poată opri sângerarea!” Dar a intrat o frică în noi… Nu ne venea să cre­dem că e adevărat.

Când a început operaţia, noi eram amândoi afară pe hol. Ne‑am pus în genunchi şi ne‑am rugat şi am chemat în ajutor pe toţi sfinţii pe care îi avem în casă în icoane: pe Mai­ca Sfântă, pe Sfântul Nectarie, pe Sfântul Ioan Rusul, pe Sfântul Ioan Casian, pe Sfântul Adrian, pe Sfinţii Ar­han­gheli Mi­ha­il şi Gavriil, pe Sfânta Paraschiva… Pe toţi sfinţii pe care‑i avem în casă i‑am chemat în ajutor, ca să lucreze împreună cu me­di­cii şi să fie mâna lor în mâna medicului, să facă ceea ce tre­buie să facă, să‑l salveze pe copilul nostru. Dar au fost momente… în care parcă simţeai că înne­buneşti.

Unii cred că viaţa creştină e aşa, diafană, blândă, senină… În realitate trecem prin ispite care ne aduc la limita răbdării.

Eram pe hol, în faţa sălii de operaţie, şi deodată se deschide uşa şi de afară vin doi angajaţi ai spi­talului, îmbrăcaţi în halate gri, cu mănuşi albe. Erau de la morgă. Şi am zis: „Ce caută acolo?” Atunci am simţit că ne fuge pământul de sub pi­cioare. Am cre­zut că s‑a întâmplat ceva cu co­pilul meu. Zice unul: „Am venit să luăm ceva din sala de operaţie.” Zic: „Dar ce să luaţi? Că numai co­pilul nostru e acolo!” Nu ne‑au răspuns nimic. Nu răspundeau nimic! Au intrat acolo, în sala de operaţie.

Cred că au fost momente de coşmar.

Noi stăteam şi aşteptam şi strigam la Maica Sfân­tă: „Maică Sfântă, ce ne faci? Ce faci cu noi? Te rog să‑l salvezi! Nu se poate să se întâmple aşa ce­va!” Se apro­pia Sfântul Nicolae, se apropia Cră­ciunul… să ne ia copilul?! Eram în­ne­buniţi de cap! Deodată se deschide sala de ope­raţie şi doctoriţa zice că operaţia a decurs cu bine şi copilul este în si­gu­ranţă… Nu‑mi venea să cred că este adevărat! Nu‑mi venea să cred! Am tras o spaimă… Nici acum nu ştiu ce căutau cei doi acolo. De ce au intrat? Că nu au mai ie­şit de‑acolo. Au ieşit pe altă parte? Nu ştiu! Nu ştiu… Chiar i‑am zis părintelui nostru şi mi‑a zis că a fost o ispită.

Tocmai asta face duhovnicul, pune degetul pe rană, arată cum trebuie să ne raportăm la orice încercare prin care trecem.

Operaţia a reuşit, ligaturile au fost făcute şi ur­ma să‑l scoată din acel spital, să ne transfere din nou la UPU‑SMURD de copii, că acolo era tratat cores­pun­zător vârstei lui. Nu puteau să‑l ţină unde s‑au fă­cut ligaturile, în spitalul de adulţi, l‑au mu­tat. Dar şi acolo unde l‑au mutat a fost tratat foarte bine! A fost îngrijit foarte bine copilul. Aşteptam, ne rugam să se trezească. S‑a trezit. Afară, pe holuri, erau numai pă­rinţii sfârşiţi de puteri, cu copiii la terapie intensivă, care aşteptau, aş­tep­tau… Noi, după două zile, am ple­cat de acolo; dar, din păcate, am fost singurii care am plecat pe pi­cioare. Restul copilaşilor, din păcate, s‑au stins. Părinţii lor, care au rămas fără copii, erau distruşi.

Ne‑a ajutat Dumnezeu să scăpăm şi de acolo. Am venit acasă. S‑a rezolvat problema, pe mo­ment. I‑a fost salvată viaţa, dar trebuia eliminată cauza – tromboza aceea pe care o avea pe venă. Ca urmare a ei s‑au format acele varice, care s‑au spart. Am pornit rugăciunile. Am fost într‑una pe la biserici şi mănăstiri, la mas­lu… Am fost la masluri la Boroaia, am fost la părintele Justin Pârvu, la Mănăstirea Petru Vodă. Nu ne‑a văzut pă­rintele, că era bolnav. Era la mănăstirea de maici. Acum, după întâmplarea asta, după 2014, am fost la mormântul părintelui. Atunci, era şi revelion, am fost la rugăciune noaptea. Am avut aşa nişte sărbători… n‑aveam chef de nimic! Eram dis­pe­raţi. Peste tot locul am fost să cerem ajutor şi binecu­vân­tare de la sfinţi pentru el. Am fost la Sighişoara, unde s‑a făcut un maslu numai pentru el, cu moaştele Sfântului Nectarie, de la o mă­năstire. Am fost la Bu­cureşti, la moaştele Sfântului Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă. Şi la Prislop am fost cu el. La Crăciuneşti, părintele nostru du­hovnic, părintele Vasile, a făcut maslu numai pen­tru el, cu mai mulţi preoţi. Am tri­mis multe po­meni pe la mănăstiri. La peste douăzeci de biserici şi mănăstiri mergeau rugăciunile pentru el. Cu cât mai multă lume se roagă pentru un bolnav, cu atât mai multă putere primeşte.

Când eşti la limita răbdării, în focul necazurilor, e mare lucru să simţi sprijinul celor care se roagă pentru problema ta.

În decembrie 2014 am făcut un angio CT  – to­mo­grafie computerizată cu substanţă de con­trast – şi s‑a confirmat trom­boza. Am mers cu rezul­tate­le la profesorul chirurg Ciuce Constantin, medicul care trebuia să‑l ope­reze. Acesta e un doctor cum n‑am mai întâlnit în viaţa mea, care toată ziua e în sala de operaţie şi salvează vieţi. El ne‑a spus: „Nu‑i de joacă. Cu asta nu‑i de joacă. Sin­gura solu­ţie este operaţia.” El ne‑a expli­cat ce are de făcut, cam ce se gândeşte că ar trebui să facă, dar că toate astea sunt pre­su­puneri, toate analizele astea sunt presu­puneri, ni­mic nu‑i clar, şi doar când des­chide şi vede ce‑i acolo va hotărî ce face. Punea pro­blema să‑i scoa­tă şi splina, că‑i distrugea trom­bo­ci­tele. Splina este responsabilă cu imunitatea. Automat trebuia să‑i cum­părăm şi nişte vaccinuri. Ne‑am in­teresat şi pen­tru astea, pentru că, în cazul când se scoate splina, trebuie administrate trei vaccinuri: an­ti‑tetanos, anti‑meningită şi încă unul, nu mai ştiu exact care. Pă­rea destul de mare problema. Copilul era deja slăbit, era slab, la vârsta lui avea 17 kg. Era greu să treacă printr‑o operaţie aşa de mare… Foarte frică ne‑a fost de ope­raţie.

Am fost programaţi la ope­raţie pe 3 februa­rie 2015. Eu m‑am dus cu toate ana­lizele făcute. Pentru că am fost internaţi la un spital de adulţi, şi eu, când merg la doctor, merg după mine cu ce analize aveam, cu toate hâr­tiile, cu tot istoricul lui. Au văzut din analize că copilul are doi paraziţi: giardia şi Hymenolepis nana. S‑au sfătuit între ei şi după patru ore mi‑au spus că ne lasă acasă. Este o operaţie foarte grea şi nu riscă să intre în ope­raţie cu giardia, pentru că este pericol să facă stop res­pirator în timpul ope­raţiei. Într‑un fel ne‑am bu­curat pe moment, ca nişte copii ne‑am bucu­rat: „Bine că plecăm acasă! Pe moment, am scăpat!”

Ne‑am gândit atunci: oare nu ne‑am rugat destul? Oare Dumnezeu ne mai dă timp, să ne rugăm mai mult? Nu ştiam cum să interpretăm asta. Am con­ti­nuat rugăciunile. Bineînţeles că noi ţinem post. Am ţi­nut aşa cum se ţine rânduiala – n‑o făceam până acum câţiva ani. Copilul se ruga în fiecare seară.

În timp, un copil care trece prin probleme şi învaţă să vorbească cu Dumnezeu şi cu sfinţii, e mai câştigat decât unul sănătos, care trece prin viaţă ca prin apă, fără să Îl cunoască pe Hristos…

Părintele Nectarie de la Mănăstirea Recea, unde sunt şi moaşte ale Sfântului Nectarie, o părticică, i‑a spus co­pilului să se roage aşa: „Sfinte Nectarie, dacă tre­buie să mă operez, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.” Eu m‑am gândit atunci: „Cum să nu mai trebuiască? Dacă ne‑a zis doctorul că trebuie, trebuie, e singura soluţie…” Eu aşa m‑am gândit, în pros­tia mea.

E de înţeles această atitudine.

Copilul se ruga aşa la Sfântul Nectarie în fiecare seară, după ce zicea mulţumirile. Că în fie­care seară el trebuie să spună mulţumirile la fiecare sfânt. Şi aşa spune: „Maică Sfântă, îţi mulţumesc. Iisuse Hristoase, Bunule Iisuse, Îţi mulţumesc. Sfinte Nicolae, îţi mul­ţumesc. Sfinte Nectarie, îţi mulţu­mesc. Sfinte Ioan Rusul, îţi mulţumesc. Sfinte Ioan Ca­sian, îţi mul­ţumesc. Sfinte Ioan Botezătorul, îţi mul­ţumesc. Sfântă Paraschiva, îţi mulţumesc. Sfinţi­lor Ar­han­gheli Mihail şi Gavriil şi Rafail, vă mulţu­mesc.” Şi mai spune: „Toţi îngerii, heruvimii, sera­fimii, apos­tolii, îngeraşii, cuvioşii, toată oastea ceru­lui şi toată oastea Domnului şi toate puterile cerului, vă mulţumesc şi ajutaţi‑mă la operaţie.” Asta zicea în fiecare seară. Şi pe urmă spunea: „Sfinte Nectarie, dacă trebuie să mă opereze, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.”

Când am fost cu copilul la Sfântul Nectarie la Bucureşti, am fost şi la părintele Ilie Lăcătuşu. Acolo, în cimitir, era o coadă foarte mare. Când am văzut că este atâta lume, ne‑am gândit că nu mai aveam timp să ajungem înapoi acasă în aceeaşi zi. Că noi am fost, în jurul Mănăstirii Radu Vodă, şi la alte biserici, la Sfântul Spiridon sau la Sfântul Pantelimon, nu mai ştiu exact. Am ajuns şi la părintele Ilie Lăcătuşu. Când am văzut că e atâta lume, ne gândeam să plecăm, că am zis: „Aici stăm până diseară, nu mai pu­tem merge…” Ne‑a zis o doamnă: „Pu­teţi merge în faţă cu copilul.” Am mers în faţă şi am rugat pe cine era la rând: „Ne lăsaţi? Că uite, trebuie să meargă copilul la ope­ra­ţie!” Şi ne‑au lăsat să intrăm. Şi am zis: „Uitaţi ce probleme avem!”, i‑am zis dom­nului care era acolo. Şi a zis: „Vai! Trebuie să‑i scoată splina? Splina este armonia în tot corpul. Îi strică ar­monia din tot corpul!” Copilul s‑a închinat, a intrat înăuntru, în capelă. El ne-a zis că trupul pă­rintelui Ilie e ca un păpuşoi, ca o păpuşă băr­bat. Dar nu s‑a speriat că a văzut sfintele moaşte întregi.

În fiecare dimineaţă, de când s‑a botezat, noi îi dăm prescură şi apă sfinţită – prima protecţie! Asta luăm toţi din familie. Îi dădeam ulei de la maslu. A fost cineva în Grecia, la Sfântul Nectarie, ne‑a adus ulei. Îi dădeam copilului în fiecare zi picături de ulei în gură. Pâine sfinţită, apă sfinţită şi ulei sfinţit. Şi făceam cruce pe burtă, acolo, cu ulei sfinţit de la Sfântul Nectarie, cu ulei de la Sfântul Ioan Rusul. Am în casă cred că cincisprezece feluri de uleiuri de peste tot şi cu de toate îl dădeam.

Acum trei ani, soţul meu a fost şi el în Grecia, la Sfântul Nectarie. Aşa de mult mi‑aş fi dorit să mă duc şi eu! Dar nu puteam să merg, pentru că nu aveam concediu. De asta a plecat numai el singur. Bine­în­ţeles că s‑a rugat pentru copil, că pentru copil s‑a dus. Acolo, în Grecia, la Mănăstirea Sfântului Nectarie, este o maică româncă. I‑a povestit despre cum s‑a născut copilul, i‑a arătat poze şi i‑a spus că acuma e bine.

Între cele două operaţii, a plecat o colegă a soţului meu în pe­le­ri­naj. I‑am dat un maieu de‑al lui şi i‑am scris o scrisoare maicii de acolo. I‑am pus poze cu copilul şi i‑am scris o scrisoare: „Uitaţi, suntem cine suntem. Soţul meu a fost la mănăstirea din Eghina acum câţiva ani, nu ştiu dacă mai ţineţi minte, v‑a povestit despre copil. V‑a arătat po­zele, cum s‑a născut… Uitaţi ce probleme avem acum cu el”. I‑a spus să se roage pentru el, să‑l pună la rugăciune în data de atâta, când eram programaţi a doua oară la operaţie. Când a fost amânat prima dată ne‑au pro­gra­mat pentru aprilie. Doamna respectivă a spus că peste tot, în toată Grecia, n‑a lăsat maieul din mână. La toate sfintele moaşte l‑a atins şi s‑a rugat pentru copil. Foarte multă lume s‑a rugat pentru copil. Poate mulţi pe care nici nu‑i ştiu. Numai au zis: „Oamenii ăia au o problemă cu co­pilul!”, şi s‑au rugat pentru el.

Ne‑am programat la operaţie. Cu două zile înainte să mergem acolo, ne‑au sunat să ne spună că ope­raţia nu mai poate avea loc, deoarece doctorul nu mai are voie să opereze copii în spital de adulţi. Şi atunci am zis: a doua oară s‑a amânat operaţia! Asta este semn de la Dumnezeu! Nu se poate ca a doua oară să ne amâne de la operaţie. Doctorul ăsta de zece ani operează copii! Şi, chiar înainte să‑l opereze pe copilul meu, nu mai are voie. Ceva este, nu e doar o coincidenţă.

Nu există coincidenţe. Asta ne şi diferenţiază de cei necredincioşi, faptul că vedem în unele coincidenţe lucrarea lui Dumnezeu.

În tot acest timp, cu frământarea asta pu­ter­nică, am avut şi momente în care am picat psihic, am cla­cat, plângeam într‑una şi mă gân­deam: „Cum, Doam­ne, copilul ăsta aşa de mic are nevoie de o operaţie aşa de mare?” Am fost cu el tot timpul la biserică, l‑am dus peste tot, de mic a fost învăţat cu rugă­ciu­nea, cu împărtăşania, cu maslul, şi cum să fie aşa bolnav? Pe urmă, iar mă gândeam: „Sunt şi la mă­năstiri călugări care trăiesc o viaţă curată, doar în rugăciune, care sunt şi ei bolnavi.” Îl vedeam duminica cum merge şi stă la împărtăşanie, iar uneori cântarea de dinainte de împărtăşanie era mai lungă, dar el stătea cu­minte, nici măcar nu se uita înapoi. Aştepta ca un bă­trânel, să iasă părintele cu Sfânta Îm­păr­tă­şa­nie. Şi mă gândeam: „Doamne, fie‑Ţi milă de el, uite cum stă, săracul, şi ajută‑l cumva să treacă peste asta. Uite, aşa bolnav să fie copilul ăsta…” Îmi era foarte milă de el.

Milă îţi este şi când vezi suferind un străin, dar când suferă copilul tău…

În primăvara asta, înainte să trebuiască să mergem la operaţie, am fost la Mănăstirea Dejani, la părintele Varlaam. El, ştiind îndeaproape pro­blema copilului, a scos o masă plină de sfinte moaşte şi a făcut o rugăciune pentru Casian. Tot atunci, am fost  la o mănăstire la Râmeţi, la părin­tele Filothei şi la cel mai tânăr, la părintele Antonie. Amândoi au făcut rugăciune pentru Casian. În multe locuri am fost. Maicile de la Râmeţi, maica de la Tismana, un părinte de la Muntele Athos, mulţi din multe locuri făceau rugăciuni pentru copil. În disperarea noastră, am alergat peste tot, nu aşteptam degeaba. Abia am putut să îmi păstrez serviciul. Serviciul îmi ţinea mintea ocupată, dar mintea îmi fugea la pro­blema noastră. Îmi era greu să zâmbesc oamenilor, când la mine totul se învârtea în jurul copilului. Nu mă interesa nimic. Când eşti sănătos, îţi faci planuri şi ai tot felul de vise de viitor, îţi doreşti una sau alta, pe când sănătatea e atât de importantă. Asta e o lecţie de la viaţă pe care am învăţat‑o în aceste încercări.

Noi am prefera să înţelegem lecţiile vieţii într-un mod comod, cum spunea un părinte, să punem o cruce la fotoliul pe care stăm. Dar nu putem fugi de suferinţă, totul e să învăţăm din ea lecţiile care trebuie.

Copilul îşi termina rugăciunile în fiecare seară aşa: „Sfinte Nectarie, dacă trebuie să mă opereze, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.” Într‑o seară, în postul Paştelui, după ce şi‑a zis ru­gă­ciunile, după ce şi‑a terminat rugăciunea către Sfân­tul Nectarie, mi‑a zis: „Ma­mi, ştii ce mi‑a zis Sfântul Nectarie? «Băiete, eu te‑am operat!»” Zic: „Măi, Casian, l‑ai văzut tu pe Sfântul Nectarie?” Zice: „Nu, mami, aşa, am auzit în capul meu.” Peste două zile, trei zile, după ce s‑a rugat, mi‑a zis acelaşi lucru, că acelaşi lucru i l‑a spus Sfântul Nectarie, că îl operase.

L-a văzut pe sfânt sau cum?

Unii, când le‑am spus întâmplarea, au înţeles că copilul l‑a visat pe sfânt. Dar copilul nu l‑a visat, doar l‑a auzit vor­bindu‑i. După ce şi‑a zis rugăciunea, a auzit că asta i se răspunde.

Şi l-aţi crezut?

N‑am ştiut ce să credem, că uneori copiii mai inven­tea­ză. I‑am spus părintelui duhovnic, care l‑a luat la spovedanie. Părintele ne‑a spus că nu in­ventează copilul. Zice adevărul, nu minte.

Aveaţi evlavie deosebită faţă de Sfântul Nectarie?

Noi ştiam de mult de minunile Sfântului Nec­tarie, de dinainte să se nască Ioan Casian. Noi mult i‑am cerut ajutorul Sfântului Nectarie şi în­totdeauna ne‑a ajutat. Este un sfânt oarecum mai apropiat de sufletul nostru şi în orice împrejurare îi cerem aju­torul şi neîntârziat apare ajutorul lui.

La televizor am văzut reportaje despre Sfân­tul Nec­tarie, despre minunile sale şi mărturii de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.

Am citit cărţi despre Sfântul Nectarie. Sfântul Nectarie – Minuni în România şi cea cu coperţi roşii, cu viaţa sfântului. M‑au impresionat foarte mult po­vestirile. De fapt, nu sunt povestiri, sunt lucruri ade­vărate. Din noiembrie 2014 în fie­care zi făceam Para­clisul Maicii Domnului, Aca­tistul Maicii Domnului Grabnic Vindecătoarea, Aca­tistul Sfântului Nectarie. Din Psaltire ziceam tot timpul.

Ar trebui ca toţi părinţii să înţeleagă cât de important este să se roage pentru copiii lor. Şi să nu creadă că dacă vin­decarea aşteptată nu vine, Dumnezeu nu a primit rugăciunile. Dumnezeu însă ne răspunde după cum ne e mai de folos…

Când copilul ne‑a zis că l‑a operat Sfântul Nec­tarie, am zis să mergem să‑i mai facem încă o dată analizele, pentru că noi nu mai mergeam să mai facem analizele. Noi mergeam direct să ne internăm pentru operaţia în spitalul de adulţi, cu analizele deja făcute. Doar analize de sânge şi atât, pentru că făcuse un CT, tomografie computerizată, în decembrie.

L‑am sunat pe medicul pediatru din Cluj, care ştia problema doctorului căruia nu i se mai dădea vo­ie să opereze şi a zis să mergem să‑i facă o endosco­pie, să vadă cum sunt varicele. Ne‑am dus. Şi noi tot aşa ne‑am rugat – şi eu şi soţul meu, ne‑am rugat foar­te mult la Sfântul Nectarie să ne ajute şi la toţi sfinţii, să‑i scoată varicele alea de acolo. Şi când i‑a fă­cut endoscopia pe gură, noi ve­deam ecranul. Şi doc­torul zice: „Esofagul este cu­rat. Ce aţi făcut? Eso­fagul e curat. Nu mai sunt va­rice.” Splina s‑a mic­şo­rat în volum, de operaţie nu se mai punea problema. Chiar l‑a operat Sfântul Nectarie.

Cred că ştiţi că au mai fost şi alte cazuri de astfel de operaţii minunate. Mare minune s-a întâmplat cu Casian.

Prima dată, când a vărsat sânge, i s‑a făcut en­­do­scopie atunci aici, la Mureş. Şi am văzut pe ecran că din varice ieşea sângele. E clar că au fost varice. Doamna doctor zicea că erau varice de gradul IV, după cum le‑a văzut că sângerează. Cei care i‑au fă­cut ligaturile i‑au scris pe biletul de ieşire că sunt de gradul II. Şi acuma, când a făcut endoscopia în Cluj, am văzut că au dispărut. Şi atunci mi‑a zis copilul: „Vezi, mami, că nu te‑am minţit?” Că noi am fost sceptici în continuare. Nu că nu aveam încredere în ajutorul Sfântului Nec­tarie, dar parcă nu ne venea să credem că am primit aşa ajutor. Oricât de necăjiţi am fost, foarte frică ne‑a fost de operaţia asta… ne‑a fost frică că‑l pierdem pe copil. De‑abia ne‑am făcut curaj şi la prima operaţie, de prima dată când ne‑am in­ter­nat. Dar deja când am venit acasă şi iarăşi trebuia să ne gândim la operaţie, aveam tot frământări de as­tea, de suflet… Aşteptarea se prelungeşte, se pre­lun­geşte… Dar, de ce se prelungea? Că aveam pregătit alt­ceva de la Dumnezeu. Numai că noi nu înţelegem atunci ce înseamnă asta, aşteptarea… pentru că pla­nul lui Dumnezeu era altul.

Şi atunci nu ne venea să credem că esofagul era bine. Am sunat acasă la bunici şi le‑am spus ce ne‑au zis medicii, că nu se mai pune problema de operaţie. Într‑adevăr, Sfântul Nectarie l‑a operat.

Din punct de vedere medical, varicele acelea nu pot să dispară. Pe urmă, a avut copilul o pro­blemă ba­nală. Şi am fost la un spital de infecţioase, era un medic de gardă, care ne‑a zis: „Haideţi, doamnă, că varicele alea nu dispar!” Zic: „Ale noastre au dispărut!” Aşa ne‑a spus şi la Cluj doamna de la ecograf, că pe urmă i s‑a făcut şi eco­grafie: „Spuneţi‑ne ce aţi făcut, că mai avem şi alţi co­pii cu varice esofagiene, dar la niciunul nu i‑au dis­pă­rut varicele.” Copiii bolnavi sunt sub observaţie, sunt cu propranolol, cu tra­tament, dar alea nu dispar. Noi am văzut pe ca­meră că au dispărut. Nu mai sunt. Nu se mai pune problema de operaţie. Ne‑a fost luată o piatră de pe inimă. Nu ne venea să credem.

Pe la începutul lunii mai, înainte să ştim că nu mai trebuie operat, a zis fratele lui cel mare, Vlad: „Să mergem undeva!” Urma ziua mea, pe 25 mai e ziua mea. Zice Vlad: „Să mergem undeva, să ieşim undeva!” Zic: „Unde să mergem? Noi suntem aşa necăjiţi.” Mai îţi arde să ieşi undeva când eşti la necaz? Nu îţi arde să mai ieşi nicăieri.

Şi dacă ieşi, îţi stă mintea tot la problemele pe care le ai.

Dar uite cum a rânduit Dumnezeu. În două săp­tămâni, cam aşa, am aflat de un pelerinaj în Grecia, au fost locuri libere, ne‑am înscris şi am ajuns la Sfântul Nectarie, să‑i mulţumim pentru tot ajutorul. Casian a fost singurul copil din grup. În ciuda fap­tului că drumul a fost atât de lung şi obositor – altfel obositor, dacă mergeam undeva, că noi n‑am simţit oboseală – copilul o dată n‑a zis: „Mami, iar la bise­ri­că? Mami, mă plictisesc!”, ni­mic! Cânta pe autocar împreună cu oamenii cân­tece religioase; în cameră, la fel, şi peste tot, ca un om mare. A mers şi s‑a în­chinat. Şi a mărturisit în autocar: „Noi aveam banii pregătiţi pentru operaţia mea şi cu banii ăştia am putut să mergem toţi trei în Grecia”. De ziua mea eram în Grecia şi îi mulţumeam Sfântului Nec­tarie. Ce întor­sătură iau lucrurile. În ce necaz mare am fost şi cum ne‑a răsplătit Sfântul Nectarie.

Mâna lui Dumnezeu. Incredibil.

Îndurarea Bunului Dumnezeu, a Maicii Dom­nu­lui, rugăciunile sfinţilor pomeniţi şi che­maţi în rugă­ciune, rugăciunile tuturor preoţilor, ale maicilor de la mănăstiri, ale familiei, ale rudelor, ale cunoştinţelor (cine ştie câtă lume s‑a mai rugat pentru acest copil) au fost ascultate.

Postul, rugăciunea, stăruinţa în rugăciune, Sfân­tul Maslu, Sfânta Împărtăşanie sunt totul. În în­­cheiere nu pot să spun decât: „Mare e Dumnezeu şi minunate sunt lucrurile Lui! Îţi mulţumesc, Doamne, Îţi mulţumesc!”

Conform Dicţionarului medical (http://dictionar.romedic. ro/klebsiella), Klebsiella este un gen bacterian constituit din bacili gram negativi din familia enterobacteriaceelor. Se izo­lează de obicei în materiile fecale ale omului şi animalelor. Patogenicitatea sa se manifestă la nivelul aparatului res­pi­rator, digestiv şi genito‑urinar. Specia cel mai frecvent izo­lată la om este Klebsiella pneu­moniae (sau bacilul Fried­lander) care determină pneu­monii la persoanele tarate (dia­bet, alcoolism, vârstă înaintată etc.) (n.ed.).

Unitate a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă. Pe raza judeţului Cluj este singura Unitate de Primiri Urgenţe, care are afiliată şi unitatea prespitalicească SMURD (n.ed.).

Hymenolepis nana este un parazit specific al omului, foarte greu de combătut. Viermii adulţi trăiesc în tractul digestiv, dar larvele pot fi găsite aproape în orice organ. Omul poate fi gazdă definitivă sau gazdă intermediară pentru tenii (n.ed.).

În loc de prefaţă la ediţia a treia:

 Intenţionam ca în anul 2015, de praznicul Sfântului Nec­tarie, să lansăm două noi volume. Primul, intitulat Lângă Sfântul Nectarie în ne­ca­zu­­ri şi bucurii, o continuare a seriei de minuni în România, iar al doilea – despre un caz deosebit, al lui Ioan Casian Farcaş, un copil care a fost vindecat de Sfântul Nectarie.

Din diferite motive, apariţia acestor cărţi a fost amânată – în cazul celui dintâi principala problemă fiind selectarea materialelor care sosesc la redacţie într‑un număr din ce în ce mai mare. Toţi autorii unor astfel de texte vor ca mărturiile lor să fie publicate, dar o mare parte dintre scrisori conţin doar mulţumiri către Sfântul Nectarie şi relatări succinte ale unor întâmplări care nu par să iasă din sfera vieţii obişnuite, şi cu atât mai puţin s‑ar încadra în seria de minuni tipărite până în prezent. Până la urmă, există o mulţime de minuni tainice, pe care mulţi oameni le trec cu vederea, iar cei care le conştientizează ca atare nu reuşesc în­­tot­­deauna să le şi comunice celorlalţi într‑un mod adecvat.

Au existat cititori care au întrebat ce rost are tipărirea unor alte noi minuni ale Sfântului Nectarie. Întrebarea era legată de faptul că am tipărit până acum cea mai amplă serie de minuni făcute de un sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă, apărute în limba română. (Există un precedent la Mănăstirea din Nea Makri, unde s‑au tipărit în limba greacă mai mult de zece volume cu minunile Sfântului Efrem cel Nou.)

 Seria, pornită la Editura Egumeniţa din Galaţi, a fost continuată, cu binecuvântarea Preasfinţitului Varsanufie Pra­hoveanul, la Editura Areopag din Bucureşti. Aproape fie­care volum din această serie a schimbat, cu ajutorul Sfân­tului Nectarie şi al lui Dumnezeu, vieţile unor oa­meni care au şi dat mărturie scrisă despre acest lucru. Deci ecuaţia e oarecum simplă – merită efor­tul de a tipări o carte care schimbă vieţile unor oameni? Sau chiar viaţa unui singur cititor?

Editura răspunde la această întrebare tipărind în con­tinuare mărturii despre minunile Sfântului Nec­tarie. Textul care urmează este un fragment din­tr‑un interviu luat mamei lui Ioan Casian Farcaş. Am considerat că este atât de valoros, încât îl tipărim pentru prima dată aici, înainte de definitivarea volu­mului despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa acestui copil.

Ne‑am bucura ca această mărturie să fie preluată pe cât mai multe site‑uri şi bloguri orto­doxe, pentru că îi întăreşte în credinţă şi evlavie pe cititori.

Editorul

Cu ceva vreme în urmă, am luat un interviu unei mămici al cărei copil a trăit o minune. Întrucât cazul este impresionant, pregătesc o carte întreagă pe această temă. Iniţial, a apărut în ediţia a treia a volumului Despre Eghina românească. (http://www.librariasophia.ro/carti-Mi...)

Dar acolo am scos întrebările, pentru ca să fie în acelaşi ton cu celelalte mărturii. Vă rog să preluaţi acest interviu pe blogurile şi site-urile voastre, pentru a ajunge la cât mai mulţi oameni. (Danion Vasile)

Mă bucur că pot să stau de vorbă cu mama lui Ioan Casian Farcaş, unul dintre copiii care au simţit în mod deosebit ajutorul Sfântului Nectarie din Eghina. Pentru început, v-aş ruga să vă prezentaţi.

Mă numesc Farcaş Adriana şi sunt din Târgu Mureş. Vreau să dau această mărturie ca să fie de folos celor care o vor citi. Ioan Casian s‑a născut în 2009, pe 27 ianuarie. Înainte să se nască, ne‑am uitat în calendar şi am zis să‑i punem un nume de sfânt. Trebuia să se nască prin februarie, cam pe 17 februa­rie. Am văzut că la sfârşitul lunii februarie era praz­nicul Sfân­tului Ioan Casian. Când eram gravidă în ultima lu­nă, o maică de la Mănăstirea Tismana era internată aici, la un spital din Târgu Mureş. Cum­nata mea era cu ea în salon. Mai­ca ne‑a zis să‑i spunem Ioan Casian, pentru că aşa‑l chea­mă pe sfânt, Sfântul Ioan Casian. Atunci aşa i‑am pus nu­mele. Eu am vrut să‑i spun doar Casian. Dar, dacă aşa ne‑a spus maica, aşa i‑am pus numele: Ioan Casian.

Este singurul copil pe care îl aveţi?

Noi mai avem un copil mai mare, Vlad, care acum are 21 de ani. După prima naştere, zece ani n‑am vrut să mai avem copii. Pe urmă am început să ne mai gândim la un al doilea copil, dar a venit abia după patru ani şi jumătate. Cu Vlad n‑am avut ni­cio problemă. Dar cu micuţul… aşa a fost să fie. Cu el am avut probleme de când s‑a născut.

Înainte de naştere nu aţi ştiut despre ele?

Abia la naştere am aflat de aceste probleme, nu înainte. Numai Dumnezeu ştie lucrările Lui. S‑a întâmplat ca fătul să fie aşezat transversal în pântece. Doctorul mi‑a spus cu o lu­nă înainte de naştere: „Nu se pu­ne problema unei naşteri nor­male. Trebuie in­tervenit prin ceza­ri­a­nă.” Multe femei cer cezariană, să nu nască cu dureri. Dar e mai bine să nască nor­mal, dacă nu sunt probleme.

Da, din păcate din ce în ce mai multe femei aleg să nas­că prin cezariană pentru a fugi de crucea naşterii normale. Dar această opţiune nu este justificată dacă nu există probleme reale din punct de vedere medical.

La mine au fost. Le-am cerut să mă adoar­mă, pentru că am pro­bleme cu coloana, şi să nu‑mi facă injecţie în co­loană. Că am mai avut o in­ter­venţie chirurgicală înainte şi mi s‑a făcut injecţie cu anestezie în coloană şi m‑a durut capul tare şi m‑am simţit foarte rău pe urmă. Dar, nimic nu‑i întâm­plă­tor. Pentru că, dacă acest copil se năştea normal, vă daţi seama ce era din el… Cum avea răni pe tot corpul, toată pielea i‑ar fi venit jos de pe el, prin forţă… Dar, aşa, l‑au scos din burtă ca pe un bibelou.

Cum aţi reacţionat atunci?

A fost un şoc mare pentru toţi, atunci. Eu eram adormită la naştere, n‑am ştiut nimic. Soţul meu, pă­rinţii noş­tri, toţi au fost foarte şocaţi când l‑au văzut cum ara­tă. Doctorii nu ştiau ce are. Se tot uitau pe calculator, în cărţi de specialitate… n‑au mai văzut aşa ceva până atunci. Copilul s‑a născut cu o boală rară de piele, ihtioză congenitală. Este o boală foarte rară, un caz la 300000 de naşteri. Avea răni pe tot corpul, i‑au dat anti­biotice, ca să se vindece. Eu am aflat abia noaptea. Auzisem că are ce­va copilul… şi a doua zi m‑am dus să‑l văd în incubator.

Dar, nu v-aţi supărat când aţi aflat care e situaţia?

Supărarea a fost foarte mare, pentru că de obi­cei naşterea unui copil vine cu bucurie, dar el a venit altfel… A fost un necaz foarte mare, dispe­rare pentru toată familia, părinţi, bunici, fraţi… Dar niciodată nu mi‑am pus întrebarea: „De ce noi? De ce trecem noi printr‑o astfel de în­cer­care?”

Mulţi dintre noi ne punem această întrebare când trecem prin momente grele. Puţini au tăria să vadă și să rabde toate necazurile, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. Important e să depăşim însă ispitele, cârteala, deznădejdea.

N‑am vrut ca fratele lui să îl vadă, ca să nu aibă un şoc, dar el a insistat, şi, când a venit la spi­tal şi l‑a văzut, m-a întrebat: „Mami, ce o să zică co­piii? O să râdă copiii de mine, ce frate am.” Era supărat şi el, bineînţeles.

Nu e de mirare.

Ne‑am supărat şi noi, nu spun că nu ne‑am su­pă­rat. Ne‑am supărat foarte tare, că ne era frântă ini­ma. Dar nu m‑am răzvrătit, nu am cerut un răs­puns: „Doamne, de ce mi s‑a întâmplat mie asta, ce‑am fă­cut eu?” Niciodată nu m‑am gândit la asta. Şi ne‑am rugat, că şi înainte mergeam la bi­serică. Şi îna­inte eram credincioşi, de mici copii, dar nu ţineam rânduiala cum o ţinem acuma, cu post şi ce­le­lalte. La mine în casă, unde m‑am născut eu, părinţii mei nu ţi­neau post. Bunica mea mă ducea la bise­rică, ascultam slujba, dar nu era suficient. Ce înţe­le­geam, ce nu înţelegeam… ce eram atentă, ce nu eram atentă… Dar nu ţineam rân­du­iala cum trebuie, cu post, cu rugăciune. Zi­ceam doar Îngerelul, Tatăl nostru… După ce ne‑am căsătorit, mergeam împreună la biserică cu copilul celă­lalt, aproape în fie­ca­re duminică, dar cam atât…

Practic, această încercare v-a făcut să vă apropiaţi mai mult de Dumnezeu, nu?

Noi am mai avut o problemă în familie îna­inte să‑l nasc pe Ioan Casian, şi atunci ne‑am apropiat cel mai mult de Dumnezeu. Cu vreo cinci ani înainte să se nască copilul am mai avut o pro­blemă şi atunci ne‑am apropiat de Dumnezeu, iar când a fost problema cu co­pi­lu­l şi mai mult.

E mare lucru că aţi reuşit să înţelegeţi lecţia necazurilor. Unii nu înţeleg că încercările vieţii au sens.

Asta s‑a văzut în mai multe rân­duri. În spi­tal, după ce nasc, unele femei fac depresie post‑natală. Eu, cu toate problemele pe care le aveam, le încurajam şi le dădeam sfaturi. Dar nu ştiu de unde‑mi venea atâta putere. Că eu, cu ce problemă mare avea copilul meu, o încurajam pe alta, căreia nu‑i sugea copilul la piept.

O situaţie aparent absurdă…

Când am văzut cum arată Casian la naştere, m‑am gândit: „Cine ştie cât o să stăm în spital!” Eu ni­ciodată nu mi‑am pus problema că el n‑o să mai tră­iască, deşi… medicii erau sceptici.

Dar ceilalţi din familie ce au spus?

Tatăl meu a venit într‑o zi la mine. Unul dintre ginecologi, care‑l cunoştea, i‑a zis că n‑are şanse copilul să mai trăiască. Am văzut după ce‑a stat de vorbă cu el cum s‑a schimbat la faţă tatăl meu. L‑am întrebat: „Tată, ce ţi‑a spus?” Bineînţe­les că pe loc taică‑meu nu mi‑a zis ce‑a vorbit cu medicul. Am aflat mult mai târziu. I‑am spus a­tunci: „Indiferent ce ţi‑a spus, nu‑l asculta! Dum­nezeu are putere mai mare!”

Până la urmă, asta a fost o mărturisire de credinţă.

După naştere, medicii l‑au dat pe prunc cu tot felul de creme, l‑au pus la incubator. Dar, cu toate astea, a făcut o infecţie. Cam la vreo şapte zile de la naştere a început să aibă febră. A făcut septicemie cu Kleb­siella, i‑au fost administrate din nou alte an­tibiotice pe vena ombilicală, dar tot nu‑i scădea febra. Nimeni nu ne zicea nimic. I‑am întrebat pe doctori: „Nu se face o comisie? Uite cum arată co­pilul ăsta! De ce nu sunt mai mulţi ochi, mai multe capete care să gân­dească?” Au zis că nu există aşa ceva.

Câteva zile, vreo cinci‑şase zile, a avut febră. Doctorii nu ne spu­neau nimic, că nu ştiau ce să ne spună. Şi rugă­ciunile mergeau, noi ne rugam toată lumea: bu­nici, părinţi… Toţi eram distruşi. Şi pă­rintele nostru du­hov­nic se ruga pentru el. Aveam o cruce de la Ierusalim şi am pus‑o dea­supra in­cu­batorului şi… nu ne‑a mai rămas decât să ne rugăm. Într‑o zi, cam la zece zile de la naştere, m‑au sunat de la terapie intensivă să mă duc să‑l alăptez. Nu mi‑a venit să cred! Că până atunci eu mă mulgeam, dădeam laptele la doamnele asistente şi i‑l administrau cu seringa. Şi nu‑mi venea să cred că pot să mă duc să‑l alăptez. Îi mulţumesc lui Dum­nezeu că am avut şi lapte, că sunt sigură că foarte mult l‑a ajutat laptele, e ca un medicament pentru copil.

Da, acesta e un lucru de care din păcate unele mame nu ţin seama, cred că laptele praf poate substitui laptele matern, şi renunţă să alăpteze doar pentru a se reintegra cât mai repede ritmului vieţii sociale obişnuite.

În ciuda stării pe care o avea, cât de grav părea că este copilul, ne‑am externat după douăzeci şi trei de zile. Rănile, practic, s‑au curăţat, s‑a curăţat pielea. I‑a căzut pielea uscată. I-a rămas o piele subţire, subţire. Îl dădeam cu cremă. Dar nu mai erau răni. În momentul în care am ieşit cu el din spital, nu mai avea deloc răni. Pe atunci nu ne‑am rugat Sfântului Nectarie. Ne‑am rugat Maicii Dom­nului şi Bunului Dumnezeu să‑l salveze. Dacă ni l‑au dăruit, să‑l salveze. Şi atunci, am promis Maicii Sfinte că, da­că ajută să‑l scape, să fie copilul ei, să fie un slujitor al ei, să se facă preot, călugăr, ce va vrea Dumnezeu. Nici nu m‑am gândit că pot să‑l îmbrac pe copilul ăsta după douăzeci şi trei de zile cu haine. La cum arăta pielea lui când s‑a născut, nu m‑am gândit că plec aca­să din spital mai repede de trei luni de zile.

Am primit de la cineva apă din râul Iordan. Am dat la toate celelalte mămici din salon. Copiii lor erau toţi la terapie in­tensivă, la incubatoare. Unul avea probleme cu ini­ma, trebuia operat pe inimă, altul era născut pre­matur, cu un kilogram şi ceva… Eu la toate le‑am dat apă din Iordan. Ele se mulgeau în cameră, într‑un borcănel, şi puneau în el şi puţină apă şi dădeau la asistentele de la terapie intensivă care le dădeau la copii. Pentru credinţa acelor mame, toţi copiii de acolo s‑au făcut bi­ne! S‑a văzut puterea lui Dumnezeu.

După ce am venit acasă, pe zi ce trecea, co­pilul se făcea tot mai bine. Cel mai important a fost pentru el ajutorul de la Dumnezeu… Casian a fost bo­tezat la patruzeci de zile de la naştere şi l‑am dus la împărtăşanie în fiecare duminică… Acest co­pil aşa a crescut: cu biserica, cu Sfânta Îm­păr­tă­şanie. Dumi­nica era pentru el sfântă, trebuia să mer­gem la biserică şi la împărtăşanie. Am fost şi prin ţară, pe la mănăstiri cu el, la Prislop, la Sâmbăta, la Sfântul Ioan Casian, în Dobrogea, la Mănăstirea Sfântul Andrei, la Dervent… În multe locuri am fost.

Toţi părinţii aflaţi în situaţii similare cu copiii lor au de ales: ori aleargă în disperare numai la doctori, ori caută ajutorul lui Dumnezeu.

A doua încercare cu el a venit când avea un an. Făcuse pneumonie, răceală. Am mers să‑l vadă medicul pe­diatru din spital şi i s‑a părut că are splina mă­rită. I‑a făcut nişte analize, din care a reieşit că este foarte anemic. Şi ne‑a internat la spital, la hema­tologie, bănuind că are leucemie. Iarăşi am fost distruşi: „Doamne, dacă mi l‑ai dat, nu poţi să mi‑l iei acum, la un an!” Asta se întâmpla după ce pă­rea că am depăşit problemele de sănătate, după ce am trecut prin ce am trecut… Cu pielea… mai tre­buia doar să‑l dăm cu cremă şi să avem grijă de el. Noi, femeile, ne dăm cu cremă şi nu considerăm asta o povară pentru noi. În afară de creme, pentru pielea uscată a mai făcut băi cu amidon, sare de mare, ar­gilă, gălbenuş de ou, dar astea sunt simple. Când am auzit de leucemie, de ce bănuiau medicii… Mie nici nu mi‑a tre­cut prin cap aşa ceva! I‑a făcut analizele şi nu s‑a confirmat ceea ce bănuiau medicii, dar ne‑au tri­mis la Cluj, pentru că acolo sunt specialişti în do­me­niu. Ei au constatat că are un cavernom portal, o tromboză pe vena portă. Bănuiesc că de la naştere, când a fost cateterizat ombilical, atunci s‑a format acea tromboză. Am fost la Cluj, i‑au făcut endo­sco­pie digestivă, nu avea varice esofagiene, dar i‑au fă­cut ecografii şi au constatat că are cavernom portal, hiper­tensiune portală şi tromboză pe vena portă. Ne‑au trimis la spi­talul de adulţi din Cluj, unde era un singur medic. Copilul avea cam un an, un an şi trei luni… dar îi trebuia un eco Doppler pe vena portă, să vadă doctorul dacă permite intervenţia la vârsta asta. Buletinul ecografic arată că transformarea de pe vena portă s‑a recanalizat. Vena s‑a recanalizat şi nu se pune problema unei intervenţii. Ne‑au tri­mis acasă fără niciun tratament medicamentos. Îl mai ţineau sub observaţie pe copil, să‑i mai facem eco­grafii…

Două tipuri de analize, două verdicte.

Ceea ce arăta ecograful era una, eco Dop­plerul arăta alta, deşi erau aproape una de alta, bi­neînţeles. Atunci ne‑am rugat mult. Soţul meu s‑a rugat foarte mult la Sfântul Nicolae, la biserica din Cluj. Noi eram internaţi în spital, iar soțul meu stătea la cineva în Cluj, era cu noi. Şi soţul meu este un om credincios, şi foarte rar se mai găsesc bărbaţi care să se roage aşa cum s‑a rugat el pentru copil, de când s‑a născut.

Poate că toate tinerele care vor să se mărite ar trebui să se gândească la faptul că, la un moment dat, omul pe care îl aleg va avea de înfruntat în viaţă situaţii de cumpănă, în care, dacă nu este credincios, e puţin probabil să meargă mai departe cum trebuie. Asta a fost important în cazul soţului dumneavoastră, mai ales pentru Casian.

Într‑o dimineaţă, anul trecut, fără ni­ciun simp­tom, a vărsat sânge. Era 3 no­iembrie 2014, în prima zi de vacanţă de la gră­di­niţă. A vărsat sânge când noi eram la lucru, amândoi. El era singur acasă, era în curte cu bunicii. Dar starea lui era bună, nu s‑a speriat şi nu era leşinat…, era ca şi cum ar fi vomitat ceva normal. El e aşa de ma­tur… zice: „N‑am tras apa, am chemat‑o pe buni să vadă cum am vomitat.” N‑a intrat în panică, deşi încă nu avea şase ani. Dar, cum a fost atâta prin spitale…

Puţini copii sunt atât de puternici.

Am vorbit foarte mult cu el şi‑i po­vesteam… pentru că altfel nu stătea, că nu avea răbdare atâ­ta, ca să stea închis acolo în spitale, cu tratamente, cu perfuzii… Asta l‑a maturizat foarte mult pe copil, care a şi crescut printre adulţi. Starea lui era bună. Am venit de la lucru. Ne‑am speriat, dar nu atât de tare, că nici nu am bănuit ce are. L‑am dus la spital şi acolo i‑au făcut tot felul de analize, să vadă de unde vine sân­gele. Tot îmi ziceam că i‑am dat ibuprofen – mă gândeam că pro­babil de la asta au apărut complicaţiile. Casian era în tratament stomatologic. O măseluţă i‑a făcut pro­bleme, îl durea foarte tare şi i‑am dat vreo trei zile ibuprofen, ceea ce nu avea voie să ia, la boala lui. I‑au pus sondă, să vadă dacă nu vine de la stomac sângerarea… şi până la urmă s‑au gândit să nu aibă varice esofagiene. I‑au făcut en­doscopie pe gură, endoscopie digestivă. Se vedea pe cameră că din varice curge sânge. Am văzut şi eu. Aici în Mureş nu sunt specialişti pe partea asta. Sunt specialişti foarte buni pe partea de inimă, dar pe partea asta nu sunt. S‑a vorbit la Cluj să ne primească de urgenţă, să‑i ligatureze varicele. Îi era pusă viaţa în pericol. I‑au administrat medi­ca­mente, i‑au dat o pungă de sânge şi ne‑au pus pe terapia intensivă, să mergem direct la Cluj, la UPU‑SMURD, unde a fost aşteptat şi primit de nişte oa­meni extraordinari! Ne‑au explicat care este proble­ma, să nu intrăm în panică: „Uitaţi, o să‑l intubăm, să nu vă speriaţi când o să‑l vedeţi cum arată!” Pe urmă au crezut că au să‑i facă ope­raţia pe gură. În timp ce ei îl sedau la UPU‑SMURD, eu m‑am pus în genunchi. Nu mă interesa cine se uita la mine. Eram disperată. Eu am fost cu salvarea cu el, am mers până acolo. M‑am rugat întruna şi în salvare, l‑am sunat şi pe părintele nostru duhovnic, ca să se roage pentru el.

Asta e foarte important, ca duhovnicul să fie aproape în momentele de cumpănă.

Am sunat şi o fostă colegă de clasă, care este pre­oteasă, soţia unui preot de la noi, nici nu mai ştiu pe cine am sunat: pe o prietenă de‑a mea, care avea duhovnic la mănăstire, pe la mănăstiri, am sunat câteva maici care au fost la Ierusalim îm­preună cu Vlad, cu fratele lui Casian, în urmă cu doi ani, şi am păstrat legătura – ca să se roage pentru el! Toată lumea să se roage pentru el! Soţul meu a venit cu maşina noastră. Eu cu copilul am ajuns cu salvarea, dar soţul meu încă nu sosise acolo. A ajuns la jumătate de oră după mine. Noi, cu salvarea, am mers repede. La asta m‑am gândit: tot timpul eşti în pericol cu dozele astea de sedare, doctorii pot să greşească, pot să‑ţi dea o doză mai mare, ceva… A stat la sedare mai mult de o jumătate de oră, ca să fie adormit şi intubat pentru operaţie. Trebuia intubat, ca să nu verse în timpul operaţiei. Am cerut ajutorul tuturor sfinţilor!

De multe ori, sfinţii întorc lucrurile cum nici nu ne-am fi gândit.

Eram la UPU‑SMURD de copii, unde am găsit oameni minunaţi, care lucrează cu mult su­flet. După ce l‑au intubat, l‑au sedat şi l‑au dus cu salvarea la un spital de adulţi, că numai acolo se făceau ligaturile. Era târziu, era noaptea, nu ştiu cât era ceasul, 11.00, linişte, nu era ni­meni pe acolo, numai cei de gardă. Erau doctorul Tanţău, doctorul Mercea Voicu şi o doamnă doc­tor. Ştiau că venim, ne‑au aşteptat şi l‑au dus di­rect în sala de operaţie. Atunci a ieşit doamna doctor cu un formular, să‑l completăm. Şi ne‑a spus: „Ştiţi că se poate ca sângerarea să se oprească sau se poate să nu se oprească.” Atunci am intrat în panică, pentru că până atunci n‑am realizat că era chiar aşa de mare pericol. Doamne, dar cum să nu poată să‑i oprească sângerarea? M‑am uitat la soţul meu. Am zis: „Semnăm. Cum să nu semnăm?! Nu se poate să nu se poată opri sângerarea!” Dar a intrat o frică în noi… Nu ne venea să cre­dem că e adevărat.

Când a început operaţia, noi eram amândoi afară pe hol. Ne‑am pus în genunchi şi ne‑am rugat şi am chemat în ajutor pe toţi sfinţii pe care îi avem în casă în icoane: pe Mai­ca Sfântă, pe Sfântul Nectarie, pe Sfântul Ioan Rusul, pe Sfântul Ioan Casian, pe Sfântul Adrian, pe Sfinţii Ar­han­gheli Mi­ha­il şi Gavriil, pe Sfânta Paraschiva… Pe toţi sfinţii pe care‑i avem în casă i‑am chemat în ajutor, ca să lucreze împreună cu me­di­cii şi să fie mâna lor în mâna medicului, să facă ceea ce tre­buie să facă, să‑l salveze pe copilul nostru. Dar au fost momente… în care parcă simţeai că înne­buneşti.

Unii cred că viaţa creştină e aşa, diafană, blândă, senină… În realitate trecem prin ispite care ne aduc la limita răbdării.

Eram pe hol, în faţa sălii de operaţie, şi deodată se deschide uşa şi de afară vin doi angajaţi ai spi­talului, îmbrăcaţi în halate gri, cu mănuşi albe. Erau de la morgă. Şi am zis: „Ce caută acolo?” Atunci am simţit că ne fuge pământul de sub pi­cioare. Am cre­zut că s‑a întâmplat ceva cu co­pilul meu. Zice unul: „Am venit să luăm ceva din sala de operaţie.” Zic: „Dar ce să luaţi? Că numai co­pilul nostru e acolo!” Nu ne‑au răspuns nimic. Nu răspundeau nimic! Au intrat acolo, în sala de operaţie.

Cred că au fost momente de coşmar.

Noi stăteam şi aşteptam şi strigam la Maica Sfân­tă: „Maică Sfântă, ce ne faci? Ce faci cu noi? Te rog să‑l salvezi! Nu se poate să se întâmple aşa ce­va!” Se apro­pia Sfântul Nicolae, se apropia Cră­ciunul… să ne ia copilul?! Eram în­ne­buniţi de cap! Deodată se deschide sala de ope­raţie şi doctoriţa zice că operaţia a decurs cu bine şi copilul este în si­gu­ranţă… Nu‑mi venea să cred că este adevărat! Nu‑mi venea să cred! Am tras o spaimă… Nici acum nu ştiu ce căutau cei doi acolo. De ce au intrat? Că nu au mai ie­şit de‑acolo. Au ieşit pe altă parte? Nu ştiu! Nu ştiu… Chiar i‑am zis părintelui nostru şi mi‑a zis că a fost o ispită.

Tocmai asta face duhovnicul, pune degetul pe rană, arată cum trebuie să ne raportăm la orice încercare prin care trecem.

Operaţia a reuşit, ligaturile au fost făcute şi ur­ma să‑l scoată din acel spital, să ne transfere din nou la UPU‑SMURD de copii, că acolo era tratat cores­pun­zător vârstei lui. Nu puteau să‑l ţină unde s‑au fă­cut ligaturile, în spitalul de adulţi, l‑au mu­tat. Dar şi acolo unde l‑au mutat a fost tratat foarte bine! A fost îngrijit foarte bine copilul. Aşteptam, ne rugam să se trezească. S‑a trezit. Afară, pe holuri, erau numai pă­rinţii sfârşiţi de puteri, cu copiii la terapie intensivă, care aşteptau, aş­tep­tau… Noi, după două zile, am ple­cat de acolo; dar, din păcate, am fost singurii care am plecat pe pi­cioare. Restul copilaşilor, din păcate, s‑au stins. Părinţii lor, care au rămas fără copii, erau distruşi.

Ne‑a ajutat Dumnezeu să scăpăm şi de acolo. Am venit acasă. S‑a rezolvat problema, pe mo­ment. I‑a fost salvată viaţa, dar trebuia eliminată cauza – tromboza aceea pe care o avea pe venă. Ca urmare a ei s‑au format acele varice, care s‑au spart. Am pornit rugăciunile. Am fost într‑una pe la biserici şi mănăstiri, la mas­lu… Am fost la masluri la Boroaia, am fost la părintele Justin Pârvu, la Mănăstirea Petru Vodă. Nu ne‑a văzut pă­rintele, că era bolnav. Era la mănăstirea de maici. Acum, după întâmplarea asta, după 2014, am fost la mormântul părintelui. Atunci, era şi revelion, am fost la rugăciune noaptea. Am avut aşa nişte sărbători… n‑aveam chef de nimic! Eram dis­pe­raţi. Peste tot locul am fost să cerem ajutor şi binecu­vân­tare de la sfinţi pentru el. Am fost la Sighişoara, unde s‑a făcut un maslu numai pentru el, cu moaştele Sfântului Nectarie, de la o mă­năstire. Am fost la Bu­cureşti, la moaştele Sfântului Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă. Şi la Prislop am fost cu el. La Crăciuneşti, părintele nostru du­hovnic, părintele Vasile, a făcut maslu numai pen­tru el, cu mai mulţi preoţi. Am tri­mis multe po­meni pe la mănăstiri. La peste douăzeci de biserici şi mănăstiri mergeau rugăciunile pentru el. Cu cât mai multă lume se roagă pentru un bolnav, cu atât mai multă putere primeşte.

Când eşti la limita răbdării, în focul necazurilor, e mare lucru să simţi sprijinul celor care se roagă pentru problema ta.

În decembrie 2014 am făcut un angio CT  – to­mo­grafie computerizată cu substanţă de con­trast – şi s‑a confirmat trom­boza. Am mers cu rezul­tate­le la profesorul chirurg Ciuce Constantin, medicul care trebuia să‑l ope­reze. Acesta e un doctor cum n‑am mai întâlnit în viaţa mea, care toată ziua e în sala de operaţie şi salvează vieţi. El ne‑a spus: „Nu‑i de joacă. Cu asta nu‑i de joacă. Sin­gura solu­ţie este operaţia.” El ne‑a expli­cat ce are de făcut, cam ce se gândeşte că ar trebui să facă, dar că toate astea sunt pre­su­puneri, toate analizele astea sunt presu­puneri, ni­mic nu‑i clar, şi doar când des­chide şi vede ce‑i acolo va hotărî ce face. Punea pro­blema să‑i scoa­tă şi splina, că‑i distrugea trom­bo­ci­tele. Splina este responsabilă cu imunitatea. Automat trebuia să‑i cum­părăm şi nişte vaccinuri. Ne‑am in­teresat şi pen­tru astea, pentru că, în cazul când se scoate splina, trebuie administrate trei vaccinuri: an­ti‑tetanos, anti‑meningită şi încă unul, nu mai ştiu exact care. Pă­rea destul de mare problema. Copilul era deja slăbit, era slab, la vârsta lui avea 17 kg. Era greu să treacă printr‑o operaţie aşa de mare… Foarte frică ne‑a fost de ope­raţie.

Am fost programaţi la ope­raţie pe 3 februa­rie 2015. Eu m‑am dus cu toate ana­lizele făcute. Pentru că am fost internaţi la un spital de adulţi, şi eu, când merg la doctor, merg după mine cu ce analize aveam, cu toate hâr­tiile, cu tot istoricul lui. Au văzut din analize că copilul are doi paraziţi: giardia şi Hymenolepis nana. S‑au sfătuit între ei şi după patru ore mi‑au spus că ne lasă acasă. Este o operaţie foarte grea şi nu riscă să intre în ope­raţie cu giardia, pentru că este pericol să facă stop res­pirator în timpul ope­raţiei. Într‑un fel ne‑am bu­curat pe moment, ca nişte copii ne‑am bucu­rat: „Bine că plecăm acasă! Pe moment, am scăpat!”

Ne‑am gândit atunci: oare nu ne‑am rugat destul? Oare Dumnezeu ne mai dă timp, să ne rugăm mai mult? Nu ştiam cum să interpretăm asta. Am con­ti­nuat rugăciunile. Bineînţeles că noi ţinem post. Am ţi­nut aşa cum se ţine rânduiala – n‑o făceam până acum câţiva ani. Copilul se ruga în fiecare seară.

În timp, un copil care trece prin probleme şi învaţă să vorbească cu Dumnezeu şi cu sfinţii, e mai câştigat decât unul sănătos, care trece prin viaţă ca prin apă, fără să Îl cunoască pe Hristos…

Părintele Nectarie de la Mănăstirea Recea, unde sunt şi moaşte ale Sfântului Nectarie, o părticică, i‑a spus co­pilului să se roage aşa: „Sfinte Nectarie, dacă tre­buie să mă operez, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.” Eu m‑am gândit atunci: „Cum să nu mai trebuiască? Dacă ne‑a zis doctorul că trebuie, trebuie, e singura soluţie…” Eu aşa m‑am gândit, în pros­tia mea.

E de înţeles această atitudine.

Copilul se ruga aşa la Sfântul Nectarie în fiecare seară, după ce zicea mulţumirile. Că în fie­care seară el trebuie să spună mulţumirile la fiecare sfânt. Şi aşa spune: „Maică Sfântă, îţi mulţumesc. Iisuse Hristoase, Bunule Iisuse, Îţi mulţumesc. Sfinte Nicolae, îţi mul­ţumesc. Sfinte Nectarie, îţi mulţu­mesc. Sfinte Ioan Rusul, îţi mulţumesc. Sfinte Ioan Ca­sian, îţi mul­ţumesc. Sfinte Ioan Botezătorul, îţi mul­ţumesc. Sfântă Paraschiva, îţi mulţumesc. Sfinţi­lor Ar­han­gheli Mihail şi Gavriil şi Rafail, vă mulţu­mesc.” Şi mai spune: „Toţi îngerii, heruvimii, sera­fimii, apos­tolii, îngeraşii, cuvioşii, toată oastea ceru­lui şi toată oastea Domnului şi toate puterile cerului, vă mulţumesc şi ajutaţi‑mă la operaţie.” Asta zicea în fiecare seară. Şi pe urmă spunea: „Sfinte Nectarie, dacă trebuie să mă opereze, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.”

Când am fost cu copilul la Sfântul Nectarie la Bucureşti, am fost şi la părintele Ilie Lăcătuşu. Acolo, în cimitir, era o coadă foarte mare. Când am văzut că este atâta lume, ne‑am gândit că nu mai aveam timp să ajungem înapoi acasă în aceeaşi zi. Că noi am fost, în jurul Mănăstirii Radu Vodă, şi la alte biserici, la Sfântul Spiridon sau la Sfântul Pantelimon, nu mai ştiu exact. Am ajuns şi la părintele Ilie Lăcătuşu. Când am văzut că e atâta lume, ne gândeam să plecăm, că am zis: „Aici stăm până diseară, nu mai pu­tem merge…” Ne‑a zis o doamnă: „Pu­teţi merge în faţă cu copilul.” Am mers în faţă şi am rugat pe cine era la rând: „Ne lăsaţi? Că uite, trebuie să meargă copilul la ope­ra­ţie!” Şi ne‑au lăsat să intrăm. Şi am zis: „Uitaţi ce probleme avem!”, i‑am zis dom­nului care era acolo. Şi a zis: „Vai! Trebuie să‑i scoată splina? Splina este armonia în tot corpul. Îi strică ar­monia din tot corpul!” Copilul s‑a închinat, a intrat înăuntru, în capelă. El ne-a zis că trupul pă­rintelui Ilie e ca un păpuşoi, ca o păpuşă băr­bat. Dar nu s‑a speriat că a văzut sfintele moaşte întregi.

În fiecare dimineaţă, de când s‑a botezat, noi îi dăm prescură şi apă sfinţită – prima protecţie! Asta luăm toţi din familie. Îi dădeam ulei de la maslu. A fost cineva în Grecia, la Sfântul Nectarie, ne‑a adus ulei. Îi dădeam copilului în fiecare zi picături de ulei în gură. Pâine sfinţită, apă sfinţită şi ulei sfinţit. Şi făceam cruce pe burtă, acolo, cu ulei sfinţit de la Sfântul Nectarie, cu ulei de la Sfântul Ioan Rusul. Am în casă cred că cincisprezece feluri de uleiuri de peste tot şi cu de toate îl dădeam.

Acum trei ani, soţul meu a fost şi el în Grecia, la Sfântul Nectarie. Aşa de mult mi‑aş fi dorit să mă duc şi eu! Dar nu puteam să merg, pentru că nu aveam concediu. De asta a plecat numai el singur. Bine­în­ţeles că s‑a rugat pentru copil, că pentru copil s‑a dus. Acolo, în Grecia, la Mănăstirea Sfântului Nectarie, este o maică româncă. I‑a povestit despre cum s‑a născut copilul, i‑a arătat poze şi i‑a spus că acuma e bine.

Între cele două operaţii, a plecat o colegă a soţului meu în pe­le­ri­naj. I‑am dat un maieu de‑al lui şi i‑am scris o scrisoare maicii de acolo. I‑am pus poze cu copilul şi i‑am scris o scrisoare: „Uitaţi, suntem cine suntem. Soţul meu a fost la mănăstirea din Eghina acum câţiva ani, nu ştiu dacă mai ţineţi minte, v‑a povestit despre copil. V‑a arătat po­zele, cum s‑a născut… Uitaţi ce probleme avem acum cu el”. I‑a spus să se roage pentru el, să‑l pună la rugăciune în data de atâta, când eram programaţi a doua oară la operaţie. Când a fost amânat prima dată ne‑au pro­gra­mat pentru aprilie. Doamna respectivă a spus că peste tot, în toată Grecia, n‑a lăsat maieul din mână. La toate sfintele moaşte l‑a atins şi s‑a rugat pentru copil. Foarte multă lume s‑a rugat pentru copil. Poate mulţi pe care nici nu‑i ştiu. Numai au zis: „Oamenii ăia au o problemă cu co­pilul!”, şi s‑au rugat pentru el.

Ne‑am programat la operaţie. Cu două zile înainte să mergem acolo, ne‑au sunat să ne spună că ope­raţia nu mai poate avea loc, deoarece doctorul nu mai are voie să opereze copii în spital de adulţi. Şi atunci am zis: a doua oară s‑a amânat operaţia! Asta este semn de la Dumnezeu! Nu se poate ca a doua oară să ne amâne de la operaţie. Doctorul ăsta de zece ani operează copii! Şi, chiar înainte să‑l opereze pe copilul meu, nu mai are voie. Ceva este, nu e doar o coincidenţă.

Nu există coincidenţe. Asta ne şi diferenţiază de cei necredincioşi, faptul că vedem în unele coincidenţe lucrarea lui Dumnezeu.

În tot acest timp, cu frământarea asta pu­ter­nică, am avut şi momente în care am picat psihic, am cla­cat, plângeam într‑una şi mă gân­deam: „Cum, Doam­ne, copilul ăsta aşa de mic are nevoie de o operaţie aşa de mare?” Am fost cu el tot timpul la biserică, l‑am dus peste tot, de mic a fost învăţat cu rugă­ciu­nea, cu împărtăşania, cu maslul, şi cum să fie aşa bolnav? Pe urmă, iar mă gândeam: „Sunt şi la mă­năstiri călugări care trăiesc o viaţă curată, doar în rugăciune, care sunt şi ei bolnavi.” Îl vedeam duminica cum merge şi stă la împărtăşanie, iar uneori cântarea de dinainte de împărtăşanie era mai lungă, dar el stătea cu­minte, nici măcar nu se uita înapoi. Aştepta ca un bă­trânel, să iasă părintele cu Sfânta Îm­păr­tă­şa­nie. Şi mă gândeam: „Doamne, fie‑Ţi milă de el, uite cum stă, săracul, şi ajută‑l cumva să treacă peste asta. Uite, aşa bolnav să fie copilul ăsta…” Îmi era foarte milă de el.

Milă îţi este şi când vezi suferind un străin, dar când suferă copilul tău…

În primăvara asta, înainte să trebuiască să mergem la operaţie, am fost la Mănăstirea Dejani, la părintele Varlaam. El, ştiind îndeaproape pro­blema copilului, a scos o masă plină de sfinte moaşte şi a făcut o rugăciune pentru Casian. Tot atunci, am fost  la o mănăstire la Râmeţi, la părin­tele Filothei şi la cel mai tânăr, la părintele Antonie. Amândoi au făcut rugăciune pentru Casian. În multe locuri am fost. Maicile de la Râmeţi, maica de la Tismana, un părinte de la Muntele Athos, mulţi din multe locuri făceau rugăciuni pentru copil. În disperarea noastră, am alergat peste tot, nu aşteptam degeaba. Abia am putut să îmi păstrez serviciul. Serviciul îmi ţinea mintea ocupată, dar mintea îmi fugea la pro­blema noastră. Îmi era greu să zâmbesc oamenilor, când la mine totul se învârtea în jurul copilului. Nu mă interesa nimic. Când eşti sănătos, îţi faci planuri şi ai tot felul de vise de viitor, îţi doreşti una sau alta, pe când sănătatea e atât de importantă. Asta e o lecţie de la viaţă pe care am învăţat‑o în aceste încercări.

Noi am prefera să înţelegem lecţiile vieţii într-un mod comod, cum spunea un părinte, să punem o cruce la fotoliul pe care stăm. Dar nu putem fugi de suferinţă, totul e să învăţăm din ea lecţiile care trebuie.

Copilul îşi termina rugăciunile în fiecare seară aşa: „Sfinte Nectarie, dacă trebuie să mă opereze, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.” Într‑o seară, în postul Paştelui, după ce şi‑a zis ru­gă­ciunile, după ce şi‑a terminat rugăciunea către Sfân­tul Nectarie, mi‑a zis: „Ma­mi, ştii ce mi‑a zis Sfântul Nectarie? «Băiete, eu te‑am operat!»” Zic: „Măi, Casian, l‑ai văzut tu pe Sfântul Nectarie?” Zice: „Nu, mami, aşa, am auzit în capul meu.” Peste două zile, trei zile, după ce s‑a rugat, mi‑a zis acelaşi lucru, că acelaşi lucru i l‑a spus Sfântul Nectarie, că îl operase.

L-a văzut pe sfânt sau cum?

Unii, când le‑am spus întâmplarea, au înţeles că copilul l‑a visat pe sfânt. Dar copilul nu l‑a visat, doar l‑a auzit vor­bindu‑i. După ce şi‑a zis rugăciunea, a auzit că asta i se răspunde.

Şi l-aţi crezut?

N‑am ştiut ce să credem, că uneori copiii mai inven­tea­ză. I‑am spus părintelui duhovnic, care l‑a luat la spovedanie. Părintele ne‑a spus că nu in­ventează copilul. Zice adevărul, nu minte.

Aveaţi evlavie deosebită faţă de Sfântul Nectarie?

Noi ştiam de mult de minunile Sfântului Nec­tarie, de dinainte să se nască Ioan Casian. Noi mult i‑am cerut ajutorul Sfântului Nectarie şi în­totdeauna ne‑a ajutat. Este un sfânt oarecum mai apropiat de sufletul nostru şi în orice împrejurare îi cerem aju­torul şi neîntârziat apare ajutorul lui.

La televizor am văzut reportaje despre Sfân­tul Nec­tarie, despre minunile sale şi mărturii de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.

Am citit cărţi despre Sfântul Nectarie. Sfântul Nectarie – Minuni în România şi cea cu coperţi roşii, cu viaţa sfântului. M‑au impresionat foarte mult po­vestirile. De fapt, nu sunt povestiri, sunt lucruri ade­vărate. Din noiembrie 2014 în fie­care zi făceam Para­clisul Maicii Domnului, Aca­tistul Maicii Domnului Grabnic Vindecătoarea, Aca­tistul Sfântului Nectarie. Din Psaltire ziceam tot timpul.

Ar trebui ca toţi părinţii să înţeleagă cât de important este să se roage pentru copiii lor. Şi să nu creadă că dacă vin­decarea aşteptată nu vine, Dumnezeu nu a primit rugăciunile. Dumnezeu însă ne răspunde după cum ne e mai de folos…

Când copilul ne‑a zis că l‑a operat Sfântul Nec­tarie, am zis să mergem să‑i mai facem încă o dată analizele, pentru că noi nu mai mergeam să mai facem analizele. Noi mergeam direct să ne internăm pentru operaţia în spitalul de adulţi, cu analizele deja făcute. Doar analize de sânge şi atât, pentru că făcuse un CT, tomografie computerizată, în decembrie.

L‑am sunat pe medicul pediatru din Cluj, care ştia problema doctorului căruia nu i se mai dădea vo­ie să opereze şi a zis să mergem să‑i facă o endosco­pie, să vadă cum sunt varicele. Ne‑am dus. Şi noi tot aşa ne‑am rugat – şi eu şi soţul meu, ne‑am rugat foar­te mult la Sfântul Nectarie să ne ajute şi la toţi sfinţii, să‑i scoată varicele alea de acolo. Şi când i‑a fă­cut endoscopia pe gură, noi ve­deam ecranul. Şi doc­torul zice: „Esofagul este cu­rat. Ce aţi făcut? Eso­fagul e curat. Nu mai sunt va­rice.” Splina s‑a mic­şo­rat în volum, de operaţie nu se mai punea problema. Chiar l‑a operat Sfântul Nectarie.

Cred că ştiţi că au mai fost şi alte cazuri de astfel de operaţii minunate. Mare minune s-a întâmplat cu Casian.

Prima dată, când a vărsat sânge, i s‑a făcut en­­do­scopie atunci aici, la Mureş. Şi am văzut pe ecran că din varice ieşea sângele. E clar că au fost varice. Doamna doctor zicea că erau varice de gradul IV, după cum le‑a văzut că sângerează. Cei care i‑au fă­cut ligaturile i‑au scris pe biletul de ieşire că sunt de gradul II. Şi acuma, când a făcut endoscopia în Cluj, am văzut că au dispărut. Şi atunci mi‑a zis copilul: „Vezi, mami, că nu te‑am minţit?” Că noi am fost sceptici în continuare. Nu că nu aveam încredere în ajutorul Sfântului Nec­tarie, dar parcă nu ne venea să credem că am primit aşa ajutor. Oricât de necăjiţi am fost, foarte frică ne‑a fost de operaţia asta… ne‑a fost frică că‑l pierdem pe copil. De‑abia ne‑am făcut curaj şi la prima operaţie, de prima dată când ne‑am in­ter­nat. Dar deja când am venit acasă şi iarăşi trebuia să ne gândim la operaţie, aveam tot frământări de as­tea, de suflet… Aşteptarea se prelungeşte, se pre­lun­geşte… Dar, de ce se prelungea? Că aveam pregătit alt­ceva de la Dumnezeu. Numai că noi nu înţelegem atunci ce înseamnă asta, aşteptarea… pentru că pla­nul lui Dumnezeu era altul.

Şi atunci nu ne venea să credem că esofagul era bine. Am sunat acasă la bunici şi le‑am spus ce ne‑au zis medicii, că nu se mai pune problema de operaţie. Într‑adevăr, Sfântul Nectarie l‑a operat.

Din punct de vedere medical, varicele acelea nu pot să dispară. Pe urmă, a avut copilul o pro­blemă ba­nală. Şi am fost la un spital de infecţioase, era un medic de gardă, care ne‑a zis: „Haideţi, doamnă, că varicele alea nu dispar!” Zic: „Ale noastre au dispărut!” Aşa ne‑a spus şi la Cluj doamna de la ecograf, că pe urmă i s‑a făcut şi eco­grafie: „Spuneţi‑ne ce aţi făcut, că mai avem şi alţi co­pii cu varice esofagiene, dar la niciunul nu i‑au dis­pă­rut varicele.” Copiii bolnavi sunt sub observaţie, sunt cu propranolol, cu tra­tament, dar alea nu dispar. Noi am văzut pe ca­meră că au dispărut. Nu mai sunt. Nu se mai pune problema de operaţie. Ne‑a fost luată o piatră de pe inimă. Nu ne venea să credem.

Pe la începutul lunii mai, înainte să ştim că nu mai trebuie operat, a zis fratele lui cel mare, Vlad: „Să mergem undeva!” Urma ziua mea, pe 25 mai e ziua mea. Zice Vlad: „Să mergem undeva, să ieşim undeva!” Zic: „Unde să mergem? Noi suntem aşa necăjiţi.” Mai îţi arde să ieşi undeva când eşti la necaz? Nu îţi arde să mai ieşi nicăieri.

Şi dacă ieşi, îţi stă mintea tot la problemele pe care le ai.

Dar uite cum a rânduit Dumnezeu. În două săp­tămâni, cam aşa, am aflat de un pelerinaj în Grecia, au fost locuri libere, ne‑am înscris şi am ajuns la Sfântul Nectarie, să‑i mulţumim pentru tot ajutorul. Casian a fost singurul copil din grup. În ciuda fap­tului că drumul a fost atât de lung şi obositor – altfel obositor, dacă mergeam undeva, că noi n‑am simţit oboseală – copilul o dată n‑a zis: „Mami, iar la bise­ri­că? Mami, mă plictisesc!”, ni­mic! Cânta pe autocar împreună cu oamenii cân­tece religioase; în cameră, la fel, şi peste tot, ca un om mare. A mers şi s‑a în­chinat. Şi a mărturisit în autocar: „Noi aveam banii pregătiţi pentru operaţia mea şi cu banii ăştia am putut să mergem toţi trei în Grecia”. De ziua mea eram în Grecia şi îi mulţumeam Sfântului Nec­tarie. Ce întor­sătură iau lucrurile. În ce necaz mare am fost şi cum ne‑a răsplătit Sfântul Nectarie.

Mâna lui Dumnezeu. Incredibil.

Îndurarea Bunului Dumnezeu, a Maicii Dom­nu­lui, rugăciunile sfinţilor pomeniţi şi che­maţi în rugă­ciune, rugăciunile tuturor preoţilor, ale maicilor de la mănăstiri, ale familiei, ale rudelor, ale cunoştinţelor (cine ştie câtă lume s‑a mai rugat pentru acest copil) au fost ascultate.

Postul, rugăciunea, stăruinţa în rugăciune, Sfân­tul Maslu, Sfânta Împărtăşanie sunt totul. În în­­cheiere nu pot să spun decât: „Mare e Dumnezeu şi minunate sunt lucrurile Lui! Îţi mulţumesc, Doamne, Îţi mulţumesc!”

Conform Dicţionarului medical (http://dictionar.romedic. ro/klebsiella), Klebsiella este un gen bacterian constituit din bacili gram negativi din familia enterobacteriaceelor. Se izo­lează de obicei în materiile fecale ale omului şi animalelor. Patogenicitatea sa se manifestă la nivelul aparatului res­pi­rator, digestiv şi genito‑urinar. Specia cel mai frecvent izo­lată la om este Klebsiella pneu­moniae (sau bacilul Fried­lander) care determină pneu­monii la persoanele tarate (dia­bet, alcoolism, vârstă înaintată etc.) (n.ed.).

Unitate a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă. Pe raza judeţului Cluj este singura Unitate de Primiri Urgenţe, care are afiliată şi unitatea prespitalicească SMURD (n.ed.).

Hymenolepis nana este un parazit specific al omului, foarte greu de combătut. Viermii adulţi trăiesc în tractul digestiv, dar larvele pot fi găsite aproape în orice organ. Omul poate fi gazdă definitivă sau gazdă intermediară pentru tenii (n.ed.).

În loc de prefaţă la ediţia a treia:

 Intenţionam ca în anul 2015, de praznicul Sfântului Nec­tarie, să lansăm două noi volume. Primul, intitulat Lângă Sfântul Nectarie în ne­ca­zu­­ri şi bucurii, o continuare a seriei de minuni în România, iar al doilea – despre un caz deosebit, al lui Ioan Casian Farcaş, un copil care a fost vindecat de Sfântul Nectarie.

Din diferite motive, apariţia acestor cărţi a fost amânată – în cazul celui dintâi principala problemă fiind selectarea materialelor care sosesc la redacţie într‑un număr din ce în ce mai mare. Toţi autorii unor astfel de texte vor ca mărturiile lor să fie publicate, dar o mare parte dintre scrisori conţin doar mulţumiri către Sfântul Nectarie şi relatări succinte ale unor întâmplări care nu par să iasă din sfera vieţii obişnuite, şi cu atât mai puţin s‑ar încadra în seria de minuni tipărite până în prezent. Până la urmă, există o mulţime de minuni tainice, pe care mulţi oameni le trec cu vederea, iar cei care le conştientizează ca atare nu reuşesc în­­tot­­deauna să le şi comunice celorlalţi într‑un mod adecvat.

Au existat cititori care au întrebat ce rost are tipărirea unor alte noi minuni ale Sfântului Nectarie. Întrebarea era legată de faptul că am tipărit până acum cea mai amplă serie de minuni făcute de un sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă, apărute în limba română. (Există un precedent la Mănăstirea din Nea Makri, unde s‑au tipărit în limba greacă mai mult de zece volume cu minunile Sfântului Efrem cel Nou.)

 Seria, pornită la Editura Egumeniţa din Galaţi, a fost continuată, cu binecuvântarea Preasfinţitului Varsanufie Pra­hoveanul, la Editura Areopag din Bucureşti. Aproape fie­care volum din această serie a schimbat, cu ajutorul Sfân­tului Nectarie şi al lui Dumnezeu, vieţile unor oa­meni care au şi dat mărturie scrisă despre acest lucru. Deci ecuaţia e oarecum simplă – merită efor­tul de a tipări o carte care schimbă vieţile unor oameni? Sau chiar viaţa unui singur cititor?

Editura răspunde la această întrebare tipărind în con­tinuare mărturii despre minunile Sfântului Nec­tarie. Textul care urmează este un fragment din­tr‑un interviu luat mamei lui Ioan Casian Farcaş. Am considerat că este atât de valoros, încât îl tipărim pentru prima dată aici, înainte de definitivarea volu­mului despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa acestui copil.

Ne‑am bucura ca această mărturie să fie preluată pe cât mai multe site‑uri şi bloguri orto­doxe, pentru că îi întăreşte în credinţă şi evlavie pe cititori.

Editorul

“Sfântul Chiril de la Bezdin

În urmă cu aproape 200 de ani, Chiril a luptat pentru libertate, dar a fost închis mulți ani de zile. Apoi a fost eliberat, dar a fost trimis în exil la Mănăstirea Bezdin. Pe atunci, aceasta se afla în mijlocul unei păduri, find aproape total izolată de lume. Chiril a fost păzit în permanență și nu a putut lua legătura cu nimeni. El nu a avut voie să discute nici măcar cu viețuitorii din mănăstire. Când a murit, a fost îngropat în curtea lăcașului de cult. În urmă  cu câțiva ani, acesta a fost deshumat. Moaștele Sfântului Chiril se află la Mănăstirea de la Bezdin. Credincioșii vin și se roagă la Sfântul Chiril, care pe mulți dintre ei i-a ajutat să învingă diverse boli. După decesul Maicii Anghelina (Baici), mănăstirea devine din nou de călugări. Revine la viață și urmează înnoirea.” (material afișat la intrarea în Mănăstirea Bezdin).

În anul 2011, trei ierarhi, dintre care unul român, au luat parte la proslăvirea locală a Sfântului Chiril:

“Biserica Ortodoxă Sârbă prăznuieşte duminică, 28 august, Adormirea Maicii Domnului, sărbătoare în care se ţine şi hramul Mănăstirii Bezdin. În ajunul praznicului (sâmbătă, 27 august), Preasfinţitul Nicanor, episcop sârb de Banat, va aduce în dar sfintei mânăstiri o copie a icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (cunoscută în popor ca fiind făcătoare de minuni şi sub denumirea de Născătoare de Dumnezeu de Bezdin)

Întâmpinarea festivă a icoanei va avea loc la ora 18.00, când se va sluji şi privegherea (denia). Această slujbă va fi oficiată de IPS Timotei, Arhiepiscop al Aradului, PS Nicanor, episcop al Banatului sârb, şi PS Luchian, episcop sârb de Timişoara. În timpul privegherii, va avea loc şi proslăvirea pe plan local a moaştelor Sf. Chiril. Toţi credincioşii creştini sunt aşteptaţi să participe la acest eveniment din viaţa Bisericii creştine ortodoxe.” (http://www.aradon.ro/sarbatoare-la-ortodocsii-sarbi/970552)

Pelerinii sunt impresionați de buna mireasmă care izvorăște din moaștele sfântului. Sfântul a fost protosinghel, și sfintele moaște sunt puse în veșminte preoțești. Un copil paralizat a fost adus, cu scaunul cu rotile, în biserica sfântului. I s-au citit rugăciuni. După câteva zile, copilul a venit la mănăstire pe bicicletă. Au fost multe minuni, cu alți oameni bolnavi care s-au vindecat aici.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe pregătește canonizarea sfântului. Sfintele moaște sunt puse la închinare, deasupra lor este așezată o icoană a sfântului. I s-a alcătuit un acatist.

Am vrut să aflu cum s-au găsit moaștele sfântului. Un tânăr care a venit să se închine la sfintele moaște imediat după dezgropare mi-a spus că știe că Sfântul Chiril i s-a arătat unui ierarh din fosta Iugoslavie. În urma acestei arătări, s-a pornit dezgroparea sfintelor moaște.

Fragment din istoricul mănăstirii, așa cum apare la intrarea în mănăstire:

„Mănăstirea Bezdin

Construită ca o fortăreață, mănăstirea de la Bezdin, aflată la 36 km de Arad, trăiește în anonimat, deși are comori cum rar le mai poți găsi. Istoria lăcașului de cult de la Bezdin este extrem de interesantă. Pe o filă de Psaltire, aflată acum la Vârșeț, în Serbia, ieromonahul Leontie Bogojevici a consemnat cum a început construcția mănăstirii. Un bărbat din Nădlac, localitate situată pe celălalt mal al Mureșului, Iovan Iaksici, împreună cu familia sa, au contribuit financiar la ridicarea mănăstirii. Lucrările au demarat în 1539, pe vremea arhimandritului Ioasaf Milutinovici și au continuat cu ajutorul credincioșilor. Ulterior, Iovan Iaksici s-a mutat la mănăstire și a trăit mai mulți ani la Bezdin. În timpul ocupației otomane, Bezdinul a fost incendiată, dar călugării nu au părăsit mănăstirea. Au construit o biserică din lemn, în care au slujit ani de zile până au construit o altă mănăstire, mai mare. Biserica din cărămidă a fost ridicată în anul 1690, în stil bizantin. Mănăstirea s-a dezvoltat după 1740, în timpul egumenului Teodosie Veselinovici care a venit la Bezdin de la Mănăstirea Vincia, din Serbia, împreună cu obștea, și au adus o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, provenită de la Muntele Athos. Comunitatea sârbă din această zonă a frecventat lăcașul de cult și a ajutat la dezvoltarea și funcționarea lui. (…)”

(Notă: Din păcate, aflându-mă în drum spre Serbia și fiind în criză de timp, nu am putut scrie acum mai multe amănunte despre sfânt. Dar am simțit ca o datorie să postez acest scurt material, pentru a-i ajuta pe creștini să se închine la acest sfânt, care a fost prigonit de catolici pentru că a mărturisit dreapta credință. Cred însă că este important ca Sfântul Chiril să fie cunoscut și de credincioșii români, nu doar de cei sârbi. Mai ales că, întrucât Mănăstirea Bezdin este în România, se poate ajunge la ea destul de ușor, atât din Arad, cât și din Timișoara. Ar fi bine să se scrie articole sau să se facă emisiuni despre el, tocmai pentru că astfel din ce în ce mai mulți creștini vor afla despre viața și harismele sale. Voi reveni în curând cu mai multe date despre acest sfânt făcător de minuni.

Danion Vasile)

Scurtă filmare cu sfintele moaște: https://www.youtube.com/watch?v=F075uTQz6AE

Mai multe poze cu mănăstirea pe timpul maicii starețe Anghelina: https://www.youtube.com/watch?v=ie56bT9iNcI

(După publicarea acestui text pe blogul meu, şi după ce va fi preluat de alte site-uri sau bloguri, blogul meu va fi şters, pentru câteva săptămâni sau chiar luni. După care voi începe un blog nou. Simt nevoia unei schimbări în viaţa mea. De aceea, spun punct şi de la capăt. Îi rog pe toţi cei pe care i-am ajutat, de-a lungul anilor, într-un fel sau altul, să se roage acum pentru mine. Sunt conştient că port asupra mea o povară prea mare – atâtea şi atâtea suflete pe care nu vreau să le smintesc sau să le dau sfaturi greşite. Astăzi împlinesc 41 de ani. Vreau să marchez sfârşitul acestei perioade din viaţa mea, care, cu bune şi cu rele, a fost o perioadă de multe împliniri, dar şi tensiuni, dureri şi greşeli.

La praznicul Adormirii Maicii Domnului, 2015)

Scriu acest text ca urmare a mulţimii de mesaje pe care le-am primit – pe e-mail, pe Facebook sau pe blog-ul meu – de la persoane pe stil vechi, în care am fost întrebat de ce am trădat Adevărul şi nu am intrat – prin mirungere – în Biserica de stil vechi.

Nu am să dau detalii legate de propria experienţă referitoare la acest pas, vreau doar să precizez câteva lucruri elementare pentru înţelegerea problemelor legate de stilul vechi din România.

Pentru că acest articol va fi mai lung, şi pentru că ştiu că mulţi cititori sunt comozi, şi nu au răbdare să urmărească multe argumente, voi scrie aici care a fost elementul cel mai important care m-a convins să nu intru în Biserica de stil vechi. (Este vorba de un document foarte important pentru B.O.S.V.R., din câte ştiu nefăcut public până acum nici în vreo publicaţie tipărită şi nici în mediul on-line, document pe care îl şi ataşez acestui text. Acest document este citat şi de Vladimir Moss în studiul său despre istoria celor de stil vechi din România.)

Iată textul documentului (îl reproduc cu toate greşelile de scriere din original):

„Sfântul Sinod a Biserici de stil vechi din Grecia

Astăzi, 31.oct. 1979 s.v., la Sf. Mănăstire Sfinţilor Martiri Kiprian şi Justina la Filide Attica, a fost ţinut o conslujire de toţii membri Sf. Sinod a Biserica de stil vechi din Grecia – Preşidentul, I.P.S. Mitropolit Calist de Corinth, Antonie de Megara, Kiprian de Oropos, Maxim de Magnesia, Calinic de Achaia, Matthaios de Oenoe, Gherman de Aeolia, Mercurie de Cnossos şi Calinic de Dodecanese, impreună P.S. Arhiereu Silivestru Botoşanul din România, representantul lui I.P.S. Mitropolit Glicherie.

Conslujirea aceasta, după decizia nr. 37/30.10.79 a Sf. Sinod, formează inceputul a comunionei Bisericeste dintru Biserica de stil vechi din Grecia şi fraţii în Hristos Români, şi ricunoaşterea hirotonilor lor, care, chiar dacă valide în mod dogmatic şi ca taine, a fost făcute nu în accord cu sf. canoanele, fiindcă, de nevoie absolută, prima hirotonie arhierească a fost facută de un singur arhiereu.

Că certificat, a fost scris şi semnat acest document din toţii arhierei, preoţii, diaconii, şi niste mireni presenţi.”

Documentul este semnat de:

Presidentul Callist de Corinth, Antonie de Attica, Kiprian de Oropos, Maxim de Magnesia, Calinic de Achaia, Matthaios de Oenoe, Gherman de Aeolia, Mercurie de Knossos, Calinic de Dodecanese şi Caliopie de Pentapoli, iar din partea română de Arhiereul Silivestru Botoşanul.

Există o mare problemă cu faptul că reprezentantul părţii române recunoaşte că hirotoniile din B.O.S.V.R. au fost făcute „nu în acord cu sfintele canoane” (Textul în limba greacă este şi mai clar, hirotoniile respective apar fiind numite „anticanonice”. Vezi documentul scanat.)

Problema succesiunii apostolice este foarte importantă în Biserica Ortodoxă. Este atât de importantă, încât Sfântul Ioan Gură de Aur compară valoarea ei cu cea a adevărului de credinţă. Şi este firesc să fie aşa, altfel ar fi apărut o grămadă de grupuri schismatice, fiecare având pretenţia că este Biserica cea adevărată, canonică, sfântă, sobornicească şi apostolească.

Cei de stil vechi spun că au primit succesiunea apostolică de la episcopul Galaction Cordun. Iată mai întâi declaraţia acestuia de trecere pe stil vechi:

„Eu, Arhiereul Galaction Cordun, de bună voia mea şi nesilit de nimeni, am acceptat propunerea şi alegerea ce poporul a făcut în persoana mea, de a fi Şeful Spiritual al acestei Biserici, Arhiereul Ei, aşa cum am declarat Sfântului Sinod prin scrisoarea ce I-am trimis prin Tribunalul Capitalei R.P.R, la 5 aprilie 1955, scrisoare menţionată în Revista Biserica Ortodoxă Română, Buletinul Oficial al Sfântului Sinod, nr. 3-4/1956.

Asupra acestei declaraţii publice nu am renunţat niciodată.

Declar în faţa poporului dreptcredincios, că sunt şi rămân Arhiereul şi Şeful Spiritual ales al Bisericii Pravoslavnice Tradiţionaliste de Răsărit, mărturisire ce o fac odată pentru totdeauna. Arhiereu şi Mitropolit, Galaction Cordun

(http://www.mitropoliaslatioara.ro/calendarul/Declaratia_PS_Galaction_Cordun.jpg Declaraţie din 5 aprilie 1955, vezi volumul Slujba, acatistul şi viaţa Sf. Ierarh Glicherie Mărturisitorul, apărut la Editura Schimbarea la Faţă, 1998, p. 139).

Din această mărturisire de credinţă se vede că autorul ei nu înţelege duhul ortodox. Biserica Ortodoxă nu are şefi, duhul şefiei este duhul papalităţii, de care ierarhul Galaction Cordun ar fi trebuit să se ferească. Şi acum, trecem la nodul gordian al problemei, hirotonia întru episcop pe care a făcut-o Galaction Cordun singur. Pe site-ul oficial al Mitropoliei Slătioara citim despre acest subiect: „Reprezentanţii Cultului Tradiţional de Stil Vechi din România obţin din partea autorităţilor Statului permisiunea ca Preasfinţitul Mitropolit Galaction Cordun să locuiască în Bucureşti cu domiciliu obligatoriu. În acest an 1956, văzând că nu reuşeşte să ia legătura cu vreun episcop din afara României, fiind în permanenţă supravegheat, cât şi în urma încercărilor nereuşite de a convinge vreun episcop din Sinodul Patriarhiei să adere la mişcarea de rezistenţă, Preasfinţitul Mitropolit Galaction Cordun ia decizia de a hirotoni singur un episcop, lucru care era în deplină concordanţă cu hotărârile canonice ale Sf. Apostoli, care în tâlcuirea celui dintâi canon, hotărăsc ca, în caz de persecuţie religioasă, un singur episcop să aibă putere a hirotoni pe un alt episcop, precum a fost cazul lui Sidirie episcopul Palebiskei, care, după cum mărturiseşte Sinesie, a fost hirotonit numai de un episcop de Filon, fiindcă nu puteau a se aduna mai mulţi episcopi din pricina persecuţiilor religioase.” (Ca o paranteză, când am citit acest material pe site-ul oficial http://www.mitropoliaslatioara.ro/calendarul.php, mi-am adus aminte de acest canon, pe care îl citisem, de câteva ori, în perioada în care mi-am făcut studiile teologice. Îmi aduceam aminte foarte clar de menţionarea de către Sinesie a unui episcop (pe nume Sidirie), care fusese hirotonit doar de un alt episcop, nu de doi sau trei, cum cereau canoanele.)

Mai pe larg, problema este prezentată astfel: „În anul 1956, în urma mai multor încercări nereuşite de realizare a legăturilor euharistice cu alte Biserici Ortodoxe de stil vechi din afara României, Mitropolitul Galaction Cordun a luat decizia de a hirotoni, de unul singur, pe arhimandritul Evloghie Oţa. În condiţiile în care episcopii Chesarie Păunescu al Dunării de Jos şi Atanasie Dincă Bârlădeanul al Râmnicului şi-au exprimat intenţia de a reveni în mijlocul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, dar fără a împlini cu fapta un lucru ca acesta, Mitropolitul Galaction Cordun s-a văzut nevoit să aplice principiul iconomiei bisericeşti cu privire la hirotonia unui episcop.

Această decizie nu era străină Bisericii Ortodoxe, ţinându-se cont atât de lipsa de slujitori prin care trecea Biserica noastră în acea vreme, cât şi de persecuţiile îndreptate împotriva ei. Hirotonia întru episcop săvârşită de unul singur, adică de mitropolitul Galaction Cordun, era justificată prin temeiul canonic al Sfinţilor Apostoli, care, în tâlcuirea celui dintâi canon, hotărăsc ca, în caz de persecuţie religioasă, un singur episcop să aibă putere a hirotoni pe un alt episcop, precum a fost cazul lui Sidirie, episcopul Palebiskei, care, după cum mărturiseşte Sinesie, a fost hirotonit numai de un episcop de Filon, fiindcă nu puteau a se aduna mai mulţi episcopi din pricina persecuţiilor religioase” (din volumul O viaţă pentru Hristos. Viaţa, nevoinţele şi minunile Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, p. 223)

Principalul atac al celor de stil nou împotriva celor de stil vechi era simplu, cel legat de succesiunea apostolică. Dacă, după sfintele canoane, este valabilă şi hirotonia săvârşită de un singur arhiereu, atunci atacurile împotriva B.O.S.V.R. nu mai aveau valoare.

Nu îmi imaginam că cei de stil vechi pot cenzura un canon apostolic, doar pentru a-şi apăra poziţiile. În primul canon apostolic scrie clar: Episcopul să se hirotonească de doi Episcopi, sau de trei (Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, tipărit la Editura Credinţa strămoşească, 2007, p. 33).

În tâlcuirea acestui canon (la pagina 36 din Pidalion), Sfântul Nicodim Aghioritul aduce o precizare necesară pentru înţelegerea acestui canon: „Iar rânduielile Apostolilor (cartea a 8-a, cap. 27 ) poruncesc că cel ce se va hirotoni de un Episcop să se caterisească, dimpreună cu cel ce l-a hirotonit, afară numai dacă după nevoie de prigoană, ori altă oarecare pricină nu pot mulţi a se aduna, şi cu alegerea acestora se va hirotonisi de unul. Precum Sidirie s-a hirotonit Episcop al Palebiskei, după Sinesie, nu de trei, ci de un Episcop de Filon, pentru că nu puteau Episcopii a se înfăţişa în vremurile acelea” – Pidalion, p. 36.)

Diferenţa era mică, dar esenţială. Episcopul Sidirie fusese hirotonit de un singur episcop, e adevărat, dar „cu alegerea celorlalţi”, care din binecuvântate pricini – era vorba de prigoană – nu au putut ajunge acolo.

Am discutat despre acest canon cu mai mulţi creştini de stil vechi. Mi-au spus că nu îi interesează problemele teologice, că nu au studii de specialitate ca să discute pe această temă. Dar, când am discutat acest subiect cu ierarhi de stil vechi, m-am lovit de următorul răspuns: „Hirotoniile au fost canonice, era vreme de prigoană şi nu se puteau aduna doi sau trei episcopi.”

Dar documentul semnat în Grecia spune răspicat, hirotoniile făcute în B.O.S.V.R. au fost anticanonice.

(Mai există o problemă legată de aceste hirotonii, cea privitoare la hirotesii. În articolul său The Apostolic Succession Of The Romanian Old Calendarist Churches, Vladimir Moss nota: “However, in recent years a completely new version of this story hasbeen put forward by one of the bishops who signed this document – Metropolitan Kallinikos of Achaia, who is now Archbishop of Athens in succession to Archbishop Chrysostomos. According to his version, as recounted by the Secretary of the Synod, Bishop Photius of Marathon, in 1981 Metropolitan Kallistos, together with Metropolitans Kallinikos of Achaia and Kyprianos of Oropos, went to Romania and performed the act of cheirothesia on the Romanian bishops in order to regularize their position. Later, when the Kallistites united with the other Old Calendarist “Florinites”, this act was recognized by the united Church. Since Archbishop Kallinikos’ version of history is flatly contradicted by the document just cited, by the whole of the Slatioara Synod and by eye-witnesses such as Bishop Ambrose, it can be safely rejected. We shall not speculate here why Archbishop Kallinikos has been “economical with the truth” in this instance… The important point is that no cheirothesia took place because, as Kallinikos’ own signature under the 1979 document witnesses, none was necessary…”

Am căutat să îmi lămuresc această problemă, cu atât mai mult cu cât pe site-ul oficial al Slătioarei apărea un material semnat de Mitropolitul Vlasie, un răspuns către un domn pe nume Aurel Botezatu. Am discutat cu câţiva creştini de stil vechi şi aceştia au fost de părere că, dacă hirotesiile au avut loc, e grav că nu se recunoaşte acest fapt. Pentru că, dacă hirotesiile s-au făcut ulterior unirii cu grecii şi conslujirii cu aceştia, pe ce bază s-a făcut unirea şi s-a conslujit? Ar însemna că hirotoniile de până atunci nu erau în regulă.

Sau, dacă hirotesiile respective nu au avut loc, e grav că oricum nu se lămureşte această problemă pentru totdeauna. Era nevoie să vină cineva din B.O.R. ca să le atragă atenţia asupra unor probleme esenţiale, cum sunt cele privitoare la canonicitatea succesiunii apostolice sau la hirotesii? Nu dezvolt acest subiect, întrucât nu am dovezi că hirotesiile au existat. Mitropolitul Calinic de Ahaia, cu care B.O.S.V.R. intrase în comuniune, afirma că a făcut hirotesiile împreună cu Mitropolitul Calist al Corintului şi cu Ciprian de Oropos. Totuşi P.S. Ambrozie de Metonia, care a fost traducător la vizitele ierarhilor greci de stil vechi în România, spune că nu au existat aceste hirotesii. Oricum, şi dacă nu au existat, modul în care se ascund sau se cenzurează lucrurile în B.O.S.V.R., lasă de dorit.)

Trec acum la un alt subiect. Eu am fost interesat de subiectul pătimirii în închisorile şi lagărele din România şi din celelalte ţări comuniste. Am mare evlavie la sfinţii din Rusia, dintre care cei mai mulţi au făcut parte din Biserica de rezistenţă, aşa numita Biserică de catacombe, pe care o aprecia atât de mult Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Am găsit la unii creştini de stil vechi o atitudine fermă împotriva oricărei forme de apostazie, asemănătoare celei pe care au avut-o sfinţii închisorilor din Rusia. Mare a fost mirarea mea când am găsit în cartea O viaţă pentru Hristos. Viaţa, nevoinţele şi minunile Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Vlasie, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România (adică în lucrarea de referinţă), date despre aşa-zisa continuitate între părintele Glicherie Tănase şi Sfântul Tihon, patriarhul Moscovei (numit în carte, în mod eronat, „păstorul Bisericii Ruse din Catacombe” – vezi p. 40).

La pagina 67, descriind audienţa părintelui Glicherie Tănase la episcopul Nicodim Munteanu, se afirmă că părintele îi pusese pe birou „Enciclica Sinodală a Patriarhiei Române din 1903 şi scrisoarea din temniţa bolşevică a Sfântului Patriarh Mucenic Tihon, adresată tuturor creştinilor” (p. 67).

O eroare mai puţin semnificativă este legată de faptul că Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de patriarhie abia în anul 1925. Dar o eroare gravă este referinţa la acea scrisoare, citată integral în carte la pp. 40-43, aşa numitul ukaz din anul 1920. Numai că scrisoarea cu pricina este un fals grosolan. În text sunt lăudaţi cei care „nu vor intra în cârdăşie cu Serghie şi cu puterea sovietică şi nu vor primi pecetea lui Antihrist”. În anul 1920 Serghie era mitropolit de Vladimir şi Shuya, şi era duşman al bolşevicilor, care l-au şi închis pentru câteva luni. Scrisoarea respectivă este falsă. Acest fapt mi-a fost confirmat de unul dintre cei mai serioşi cercetători ai problemei Bisericii de catacombe, Vladimir Moss, care mi-a şi spus că părintele Glicherie nu avea cum să îşi prezinte poziţia eclesiologică invocând un document fals. Repet, ukazul respectiv este un fals. O dovadă fiind chiar faptul că părintele Glicherie ţinea în chilia sa, lângă icoane, o fotografie a patriarhului Alexei I al Moscovei, urmaşul şi continuatorul operei de supunere a Bisericii statului comunist. (Ca o paranteză, episcopul Galaction Cordun, după trecerea sa pe stil vechi, îi scria în continuare fostului său coleg de studii de la Facultatea din Sankt Petersburg, patriarhului Alexei I al Moscovei (vezi lucrarea 65 de ani de persecuţie a Bisericii Ortodoxe Române de stil vechi, octombrie 1924-decembrie 1989, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Vlasie Mogârzan, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit din România, apărută la Editura Schimbarea la Faţă, 1999, p. 102. Unde oare este duhul Bisericii de catacombe?)

La pagina 67, episcopul Nicodim Munteanu îi pune părintelui Glicherie o întrebare: „Tu eşti cu patriarhul Tihon sau cu mitropolitul Miron (Cristea – n.n.)?” „Eu sunt cu Dumnezeu şi pentru Biserica Lui”, a răspuns clar părintele Glicherie.

De fapt, în anul 1925 Biserica de catacombe abia începea să se organizeze. Nu avea cum să vrea să fie în legătură directă un preot român cu patriarhul Tihon, fără să fi fost în comuniune liturgică şi cu mitropolitul, mai apoi patriarhul Miron Cristea. Şi asta pentru că până la moartea Sfântului Tihon, acesta a rămas în comuniune cu Bisericile Ortodoxe surori, între care şi Biserica Ortodoxă Română.

Când am cerut lămuriri privitoare la aceste date eronate care apăreau în carte, mi s-a spus că e vorba doar de greşeli pe care le-a făcut persoana care a strâns materialul pentru carte, că nu e o problemă serioasă. A tipări cu date eronate viaţa acestui sfânt, cum îl consideră cei de stil vechi pe cel care le-a fost călăuză în rezistenţa împotriva schimbării calendarului, înseamnă a nu te mulţumi cu adevărul istoric. Amestecarea adevărului cu minciuna, lucru pe care îl reproşează în repetate rânduri cei de pe vechi celor de pe nou, este gravă de fiecare dată.

O minciună şi mai gravă este că în anul 1923, când s-a schimbat calendarul, la Ierusalim, de Sfintele Paşti, nu a mai venit sfânta lumină. Minciuna este tipărită în diverse broşuri, şi informaţia este atât de răspândită, încât am găsit-o până şi în volumul doi al lucrării lui Vladimir Moss Din Sion spre Babilon /Biserica Ortodoxă în secolul XX, la pagina 149: „In Jerusalem in this year (în text era vorba de anul schimbării calendarului, 1923 – n.n), the Holy Fire did not descend at Pascha, and Patriarch Constantine of Jerusalem was killed…” (În acest an în Ierusalim, Sfânta Lumină nu s-a mai pogorât de Paşti, şi patriarhul Constantin al Ierusalimului a fost ucis.”) Când i-am atras atenţia lui Vladimir Moss că nu a existat niciun patriarh al Ierusalimului cu numele Constantin în acea perioadă, şi că patriarhul de atunci era Damianos, care a fost patriarh între 1897 şi 1931, Vladimir Moss şi-a dat seama că informaţia era falsă, spunând că o va scoate din cartea sa.

Dar a scoate o astfel de informaţie din mentalitatea celor de pe stil vechi este foarte greu, e ca şi cum ai tăia o pernă, ai arunca totul în sus şi apoi ai încerca să strângi fulgii. Pentru cei de stil vechi, faptul că Sfânta Lumină nu a venit în anul 1923 e un semn minunat care le-ar întări poziţia.

În realitate, lucrurile au stat cu totul altfel. Acel patriarh Damianos este prezentat în cartea mai sus amintită, O viaţă pentru Hristos. Viaţa, nevoinţele şi minunile Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, ca un ierarh mare apărător al tradiţiei şi al vechiului calendar, care i-a dat binecuvântare părintelui Glicherie de a ridica şi sfinţi biserici în România, în care să se slujească după vechiul calendar, ba chiar se spune că i‑a dat şi un pachet de antimise şi Sfântul şi Marele Mir.

Nu ştiu ca până acum cei de stil vechi să fi putut arăta vreun antimis pe care să îl fi primit de la patriarhul Damianos. Dar ceea ce putem şti cu siguranţă este că acest patriarh nu numai că nu a fost un mare apărător al credinţei, ci a fost unul dintre părinţii ecumenismului.

Iată un document care demonstrează acest fapt:

„Ierusalim

La 12 martie 1923, în numele sinodului său, patriarhul Ierusalimului a scris arhiepiscopului de Canterbury următoarele rânduri:

«Prea sfinţiei sale arhiepiscopul de Canterbury, întâistătător al întregii Anglii, cel mai iubit şi drag frate întru Domnul nostru Iisus, Mgr. Randall. Salutându-vă frăţeşte, prea sfinţite, avem plăcerea de a vă adresa următoarele:

Ieri am expediat prea sfinţiei voastre următoarea telegramă: ,,Avem plăcerea de a vă informa că, după ce a analizat în mai multe întruniri problema hirotoniilor anglicane din punctul de vedere ortodox, Sfântul Sinod al Patriarhiei noastre a soluţionat validitatea lor”. Astăzi, explicând această telegramă, vă informăm că Sfântul Sinod – având ca temei rezoluţia emisă cu câtva timp în urmă de Biserica Constantinopolului, care ocupă primul tron între Bisericile Ortodoxe – a decis că sfinţirile de episcopi şi hirotoniile de preoţi şi diaconi din Biserica Anglicană Episcopală sunt considerate de către Biserica Ortodoxă ca având aceeaşi validitate pe care o au hirotoniile din Biserica Romano-Catolică, deoarece există toate elementele care sunt considerate necesare dintr-un punct de vedere ortodox pentru recunoaşterea harului hirotoniilor din succesiune apostolică.

Avem marea plăcere de a vă comunica prea sfinţiei voastre, ca întâistătător al tuturor Bisericilor Anglicane, această rezoluţie a Bisericii noastre, care reprezintă un progres în lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu, de unire a tuturor Bisericilor. Ne rugăm lui Dumnezeu să vă dăruiască mulţi ani plini de sănătate şi mântuire.»

27 februarie/12 martie 1923

Semnată

Damian (patriarhul Ierusalimului)”

Traducerea oficială din limba greacă a fost publicată în revista Răsăritul creştin (Christian East), vol. IV, 1923, pp. 121-122.

Mai mult, traducerea în limba română a acestui document a fost făcută chiar de creştinii de stil vechi, de la revista Catacombele Ortodoxiei (http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/component/content/article/131-arhiva-revistei/cuprinsd/528-almanah-2011-02).

Fără să îşi dea seama, vorbind despre legăturile pe care susţin că părintele Glicherie Tănase le-a avut cu patriarhul Damianos, de fapt îl laudă pe unul dintre primii patriarhi care au susţinut unirea Bisericii Ortodoxe cu diferitele confesiuni eretice.

Sunt şi alte minusuri pe care le-am văzut în scurta perioadă, de câteva săptămâni, în care am mers la biserica de stil vechi din Bucureşti, la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Militari. M-a surprins lipsa cunoaşterii tradiţiei patristice la nişte oameni care se revendică a fi apărători ai Predaniei. Pentru cei mai mulţi, singurele probleme par a fi ecumenismul, catolicismul sau schimbarea calendarului. Pe celelalte, care nu sunt puţine, nu le cunosc sau le ignoră.

Trebuie spus că există şi o antenă duhovnicească, a inimii. Simţirea poate fi înşelătoare, nu e reper duhovnicesc, dar atunci când dă şi ea mărturie despre un adevăr bisericesc, când nu e pusă înaintea dogmei, ci după ea, îşi are valoarea ei. A contat foarte mult pentru mine diferenţa dintre duhul dezbinării, al celor care se tot rup în grupuri şi grupuleţe, cum sunt creştinii de stil vechi din Grecia, şi duhul rezistenţei neîncrâncenate, aşa cum l-am aflat la mari părinţi pe care i-am întâlnit în viaţa mea, în România, în Grecia sau chiar în Rusia.

Îi rog încă o dată să mă ierte pe toţi cei pe care i-am tulburat prin poziţiile mele, publice sau private, în scris sau prin viu grai. Mă voi ruga lui Dumnezeu până la sfârşitul vieţii mele să îmi dea pocăinţă pentru această greşeală, care îmi putea fi fatală. Dar, în acelaşi timp, mărturisesc şi că simt în suflet multă bucurie pentru că am văzut că Dumnezeu ştie să iasă în calea fiilor risipitori. Încă şi încă o dată. De câte ori e nevoie. Şi prin aceasta nu îmi minimalizez greşeala, ca şi cum Dumnezeu ar fi dator să ne ierte, indiferent ce greşeli facem. Ci mărturisesc doar că mă simt plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi faţă de toţi sfinţii…

Mesajul meu anterior, prin care am anunţat revenirea mea în Biserica Ortodoxă Română, a fost cam lapidar. Nu voiam să greşesc ceva (şi cine vorbeşte mult poate greşi mult). Dar, întrucât am primit o mulţime de întrebări legate de revenirea mea, ţin să fac câteva precizări.

Am vrut să trec pe stil vechi ca o formă de delimitare de erezia ecumenistă. Am ajuns însă la concluzia că problemele canonice existente în Bisericile de stil vechi sunt serioase, şi ieşirea din BOR pentru a intra acolo nu reprezintă o soluţie.

În ultima vreme au apărut în ţara noastră mai multe grupări de stil vechi, din diferite jurisdicţii, care încearcă să rupă credincioşii de BOR. Folosindu-se de faptul că schimbarea calendarului a fost o greşeală (recunoscută ca atare de marii duhovnici ai Greciei şi de mulţi alţi părinţi îmbunătăţiţi), aceste grupări produc dezbinare, condamnându-se reciproc şi considerându-se, fiecare, păstrătoare a Adevărului Bisericii. Cred că problemele lor sunt de trei categorii – în primul rând, cele canonice, privitoare la separarea de Biserică şi la modul în care au hirotonit episcopi, morale (dar despre aceste probleme nu este cazul să amintesc aici, chiar şi numai pentru faptul că dacă ne uităm în ograda noastră găsim aceleaşi minusuri), doctrinare (învăţătura lor fiind centrată doar pe combaterea ecumenismului şi a altor erezii şi pe schimbarea calendarului, în timp ce alte probleme sunt ignorate sau tratate superficial).  Eu m-am grăbit anunţând trecerea mea pe stil vechi. În momentul în care mi-am dat seama că am făcut o greşeală, m-am întors la duhovnicul meu.

Vreau să îmi cer iertare tuturor celor faţă de care am greşit sau celor pe care i-am smintit prin afirmaţiile mele, publice sau în particular, legate de acest subiect. Vă rog, încă o dată, să vă rugaţi pentru mine. Eu voi reveni la lucrarea mea de dinainte (cărţi, articole, conferinţe etc.), prin care încerc să Îl mărturisesc pe Hristos şi să vorbesc despre sfinţii Lui, sfinţi care m-au ajutat să depăşesc această ispită.

Danion Vasile

M-am întors în Biserica Ortodoxă Română. Întrucât nu mi-am făcut mirungerea pe stil vechi, ci doar am participat la câteva slujbe, întoarcerea s-a făcut prin spovedanie. Vă rog să mă pomeniţi în rugăciunile voastre. Danion Vasile

Rugăminte: întrucât se apropie 1 iunie, şi tot în luna iunie se termină şi acest an şcolar, îi rog pe toţi cititorii mei să mă ajute, să fie poştaşi pentru cărţile mele pentru copii. Cărţile pot fi văzute, în întregime, aici: www.palatulpovestilor.ro. Vă rog să citiţi poveştile mele şi, dacă vă plac, să le recomandaţi tuturor celor care consideraţi că ar fi interesaţi de ele. Până acum, cel mai mare impact l-a avut „Palatul poveştilor pentru copiii mari şi mici” (http://palatulpovestilor.ro/palatul-povestilor/). Sunt poveşti educative, despre iubire, familie, dar şi despre probleme contemporane, cum ar fi dependenţa de jocuri pe calculator. Volumul este deschis de o poveste scrisă de fiul meu, pe când avea opt ani. Eu am adaptat-o – şi m-a ajutat să strâng laolaltă celelalte poveşti din volum. E o poveste despre cum trebuie salvată inocenţa copilăriei – iniţial avea titlul „Când poveştile dispar”. Tot aici apare „Cel mai scump cadou de Crăciun” http://palatulpovestilor.ro/palatul-povestilor/cel-mai-scump-cadou-de-craciun/ – chiar dacă suntem în luna mai, este cea mai frumoasă poveste pe care am scris-o până acum.

Volumul Poveşti religioase – Povestea icoanei mele încearcă să le vorbească copiilor despre virtuţi, despre drumul spre rai, atingând în acelaşi timp şi probleme comune – o poveste este despre dependenţa de TV  – http://palatulpovestilor.ro/povesti-religioase/hotul-de-vieti/

Pentru copiii mai mici am tipărit Doctorul animalelor http://palatulpovestilor.ro/doctorul-animalelor/  şi Capra, iezii şi lupul buclucaş http://palatulpovestilor.ro/capra-iezii-si-lupul-buclucas/ .

Cărţile se pot comanda de aici: http://www.librarie.net/cautare-rezultate.php?co_id=7001  cu reducere de 35%.

Îi rog pe cei care pot cumpăra mai multe cărţi să le dăruiască, la şcoli sau biserici, copiilor.

Îi rog pe cei care pot recomanda aceste cărţi învăţătoarelor, educatoarelor sau profesorilor, pentru cadouri de sfârşit de ani – de şcoală sau grădiniţă – să o facă. Îi rog pe cei care au posibilitatea de a promova cărţile, recomandându-le cunoscuţilor, să o facă. Să trimită măcar pe e-mail mai departe poveştile care l-au plăcut în mod deosebit… Dar mai ales îi rog pe cei care vor cumpăra cărţile – dacă nu le-au cumpărat deja, să îşi facă timp şi să le citească şi ei. Întrucât sunt poveşti pentru copii mari şi mici. Adică pentru copii, dar şi pentru părinţii sau bunicii lor.

Ecuaţia e simplă. Citiţi poveştile pe net, şi, dacă nu vă plac, uitaţi de ele. Dar, dacă vă plac, atunci daţi-mi o mână de ajutor ca să ajungă la cât mai multă lume…

Danion Vasile

Povestea regelui lacom

Aceasta este povestea regelui lacom. Mulţi regi sunt lacomi, dar regele acesta era mai lacom decât alţii. Toată viaţa lui, de când se urcase pe tron, fusese o viaţă de războaie. Şi, pentru că avea comandanţi iscusiţi, nu pierduse nicio luptă. Din an în an era mai bogat şi mai mândru. Se spunea că palatul său era cel mai frumos palat din lume. Cei mai buni arhitecţi fuseseră chemaţi ca să îl proiecteze, cele mai scumpe materiale fuseseră folosite la ridicarea lui. Regele lacom îl admira în fiecare zi.

O singură tristeţe avea regele, că nu avea copii, că nu avea cui să lase toată bogăţia pe care o strânsese. Suferea foarte mult când vedea că dregătorii săi au copii, iar el nu. Suferea şi mai mult când vedea până şi slugile sale au copii, iar el nu. Suferea şi mai mult când, mergând prin ţară, vedea că îi ies în întâmpinare atâţia şi atâţia copii.

Prima soţie îi murise tânără, din cauza tristeţii că nu avea copii. Când a văzut că nici a doua soţie nu îi face copii, regele a chemat la el cei mai pricepuţi doctori, dar şi aceştia i au spus că nu va avea copii niciodată.

Deznădăjduit, regele s a sfătuit cu Marele dregător:

– Ce să fac, că nu mai pot de tristeţe… Îmi vine să las palatul şi împărăţia şi să plec pe o insulă pustie.

– Nu mai spuneţi aşa ceva, Înălţimea voastră. Ce ne am face fără dumneavoastră? Unde să plecaţi?

– Nu ştiu, undeva unde să nu mai văd copii mici…

După acea discuţie, Marele dregător a născocit un plan, ca să ia cât mai repede locul regelui. A doua zi a venit la el şi i a spus:

– Înălţimea voastră, în anii în care de când sunteţi rege, aţi avut mai multe zile de bucurie, sau de tristeţe?

– Ce întrebare e asta? Ştii bine că mai multe de tristeţe. Fiecare zi în care văd un copil mic este pentru mine o zi de tristeţe, pentru că mă apasă şi mai tare faptul că nu am copii.

– Trebuie să găsiţi o soluţie… Ar trebui să nu mai vedeţi copii. Da, ar trebui ca nici un copil să nu mai apară în faţa dumneavoastră, şi supărarea vă va trece, încetul cu încetul. Părinţii care îşi vor lăsa copiii în preajma dumneavoastră să fie pedepsiţi.

Nu după multe zile, regele s a hotărât să dea o lege nouă: toate familiile în care apărea un copil urma să fie gonite în altă ţară.

– Dar, nu te gândeşti, ţara noastră se va distruge…, i a spus regina.

– Uită te la mine, sunt deja bătrân… Am suferit prea mult. Câţi ani o să mai trăiesc? Lasă mă ca măcar bătrâneţile să le am liniştite…

– Dar nu te gândeşti că Dumnezeu o să te pedepsească? Nu îţi dai seama că egoismul a pus stăpânire pe inima ta? Eu nu sunt de acord cu această lege.

– Eşti sau nu, asta nu contează. Mâine am să comunic tuturor supuşilor hotărârea mea.

În ziua următoare, regele a chemat la palat toţi boierii, ca să le spună hotărârea sa. Doar regina şi Marele Sfetnic ştiau ce avea să urmeze. Regele pregătise o masă mare, prin care voia să le arate supuşilor săi cât de mult ţinea la ei. Era atât de orbit de iubirea de sine, că nu îşi dădea seama că hotărârea sa nu putea aduce decât tulburare în tot regatul.

Masa avea loc într o aripă nouă a palatului, într o sală foarte mare, frumos decorată, care avea o cupolă enormă, pe care pictorul preferat al regelui pictase cerul înstelat. Pictase cu atâta măiestrie, încât seara, la lumina lumânărilor, aveai impresia că eşti sub cerul liber. Ziua, însă, albastrul închis al cerului de pe cupolă nu părea la fel de plăcut privirii.

Regele ceruse să se fixeze pe cupolă un candelabru special. Era cel mai mare candelabru de aur care fusese făcut vreodată. Candelabrul acela reprezenta puterea regelui. Era foarte greu, şi era legat cu lanţuri grele de cupolă.

Aşteptându l pe rege, toţi mesenii se uitau la cupolă. Aurul lucea cu putere, vrăjindu le minţile. Când regele a venit, înainte de a se aşeza l a masă, a început să le vorbească.

– De atâţia ani vă sunt rege, şi am trecut împreună prin multe… Iată, cu ajutorul vostru am ajuns cel mai puternic rege…

Marele Dregător îşi freca mâinile de bucurie. Abia aştepta să audă noua lege, pentru că ştia că nici boierii şi nici poporul nu o vor primi. Doar nu era întreg regatul jucăria regelui. Dacă era rege, trebuia să aibă grijă de supuşii săi, nu să se joace cu vieţile lor, de parcă ar fi fost animale. Această lege îi convenea Marelui Dregător, pentru că regele, deşi era bătrân, părea foarte sănătos, şi nimeni nu putea şti cât avea să mai trăiască. Mai mult chiar, părul regelui era negru, ca şi cum vârsta nu l ar fi afectat…

Marele Dregător aflase un bun prilej să pună mâna pe putere. Pentru că cine ar mai fi sprijinit un rege atât de lacom, un rege nebun, căruia iubirea de sine îi luase minţile?

– V am chemat astăzi pentru că vreau să vă spun ceva – a zis regele, dar nu a apucat să îşi termine vorbele. De sus, din cupolă, au început să cadă cărămizi. În cădere loveau candelabrul, făcând un zgomot puternic. Apoi a căzut şi partea din mijloc a cupolei, cu tot cu candelabru.

Regele rămăsese fără glas. Boierii s au ridicat de la mesele lor şi au fugit afară, temându se să nu cadă şi restul cupolei. Înăuntru au rămas doar regele, regina şi Marele Dregător, care se temea ca nu cumva regele să renunţe la noua lege, temându se ca prăbuşirea candelabrului să nu fie interpretată ca un semn rău.

Regina îl privea pe rege înmărmurită. În câteva clipe, părul acestuia îşi schimbase culoarea. Părul şi barba regelui deveniseră albe ca neaua. Când a ieşit pe scările palatului, să vorbească cu oamenii care stăteau în curte, nu a fost recunoscut decât după voce.

– V am chemat aici, le a spus, pentru că… m am hotărât să mă retrag. Îmi este prea greu să mă mai ocup de atâtea şi atâtea probleme. Vreau să găsesc un rege potrivit pentru voi… Nu peste multă vreme veţi avea un nou rege…

Boierii erau uimiţi, nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Au plecat la casele lor, sperând fiecare că, cine ştie cum, regele îl va chema la tron.

Regele şi a trimis una dintre slugile de încredere să găsească boierii pentru care averea nu era cel mai important lucru în viaţă. Dintre aceştia regele voia să îl aleagă pe cel mai înţelept….

Cum ajungea la un boier, trimisul regelui îl întreba care este cea mai mare comoară din viaţa lui, şi cât ar trebui să dea pentru ea dacă ar vrea să o cumpere. Pe rege îl interesau doar boierii care aveau comori pe care nu voiau să le vândă, indiferent câţi bani li s ar fi oferit.

Dar comorile boierilor erau pământuri, pietre preţioase, bijuterii… şi totul era de vânzare. Trimisul regelui pleca mai departe, spunând că se mai gândeşte şi că, dacă va accepta preţul cerut, se va întoarce. Dar, nu avea de ce să se întoarcă. Pleca mai departe, sperând că va găsi omul a cărui comoară nu putea fi cumpărată. Până când, atunci când începuse să creadă că nu va găsi nici măcar un om care să fie pe placul regelui, a ajuns la ultimul boier. Dacă nici acesta nu era potrivit, poate că regele nu mai renunţa la tron.

Boierul acesta era frumos şi destul de tânăr. L a primit la el cu multă bunăvoinţă.

– Eu sunt negustor, a zis trimisul regelui. Şi caut lucruri foarte foarte preţioase. Plătesc bine, dacă ceea ce găsesc îmi place. Aş vrea să ştiu care este cel mai scump lucru, cea mai mare comoară pe care o aveţi aici…

– Comoara mea? Da, am şi eu o comoară… Veniţi la fereastră, ca să vedeţi comoara mea…

Trimisul regelui se uita pe fereastră, fără să înţeleagă la ce se referea boierul. Acesta s a apropia de el şi i a arătat. În depărtare se vedea o mamă care se juca cu copiii ei.

– Comoara mea… nu aveţi bani să o cumpăraţi… Comoara mea e familia mea… Ei sunt bucuria mea – dar dumneavoastră nu ştiu dacă aţi putea înţelege ce înseamnă ei pentru mine. Îmi dau seama că nu la comoara asta v aţi aşteptat, că nici nu vă trece prin cap să îi cumpăraţi. Şi nici nu sunt de vânzare. Fiecare zi din viaţa mea e frumoasă datorită lor… Şi, când trecem prin diferite necazuri sau încercări, că doar viaţa omenească nu e lipsită de greutăţi, dragostea ne dă putere să mergem mai departe…

Trimisul regelui s a întors la palat. Regele a fost dezamăgit când a auzit cât de uşor puteau fi cumpărate comorile celorlalţi boieri. Aşa că l a chemat pe cel din urmă la el şi i a spus:

– Vreau să te trimit într o misiune foarte importantă. Aş vrea să pleci, pentru zece ani, în ţinutul de la răsărit. Vei pleca însă singur, fără familie…

– Dar, cum de v aţi gândit tocmai la mine? Nu găsiţi pe altcineva, mai potrivit?

– Nu, a spus regele. Ia banii ăştia, şi pleacă. Ţi se va spune ce trebuie să faci acolo…

– Dar, înălţimea voastră, eu… Eu nu vreau să plec de lângă familia mea.

– Şi dacă vei plăti cu viaţa dacă nu mă asculţi? – a întrebat regele.

– Atunci aş pleca, pentru că nu i ar ajuta cu nimic pe ai mei să mor fără rost. Dar, altfel, vă rog… vă implor, lăsaţi mă să plec cu ai mei… Sau, lăsaţi mă cu ei… Nu pot trăi fără ei, soţia şi copiii sunt cea mai mare comoară a vieţii mele.

– Bine, a spus regele, veţi pleca împreună. Peste o săptămână vă aştept la palat… Tot atunci îl veţi vedea şi pe noul rege…

Când boierul s a întors, palatul era în sărbătoare. Când a intrat la rege, acesta i a spus:

– O viaţă întreagă am căutat să strâng averi. Dar, asta nu m a făcut fericit. Erai şi tu la masă atunci când a căzut candelabrul de aur. Atunci, ceva în inima mea s a schimbat. Parcă aş fi murit atunci, parcă odată cu prăbuşirea cupolei ceva s a prăbuşit şi în inima mea. Şi m am gândit că oamenii au nevoie de un alt rege… Mi am dat seama că cel mai potrivit rege e unul care are o avere mai mare decât cea pe care aş putea să i o dăruiesc eu. Altfel, lăcomia i ar putea strica mintea, aşa cum mi a stricat o mie… Dar am încredere în tine… Am încredere că vei reuşi să îi înveţi şi pe boieri, şi pe oamenii simpli, că există comori mai mari decât cele pământeşti…

După înscăunarea noului rege, viaţa la palat s a schimbat. Parcă răsărise soarele… Singurul nemulţumit era Marele Dregător. De supărare, s a îmbolnăvit şi a murit.

Fostul rege se gândea să plece undeva, să îşi trăiască singur ultimii ani din viaţă. Dar copiii noului rege s au purtat cu el cu atâta afecţiune, cu atâta căldură, încât se simţea ca un bunic. Aşa că spunea tuturor că, la bătrâneţe, a găsit comoara pe care o căutase toată viaţa…

(Dacă v-a plăcut, vă rog să o trimiteţi şi cunoscuţilor dvs. care au copii…)