George Moise's Blog

Noaptea se retrăgeau tramvaiele pe Colentina ca niște elefanți de fier către cimitir. Stăteam la o stație de depou și dormeam în camera de la șosea. Casa de paiantă era plină de crăpături ca niște vinișoare, pesemne să intre pe acolo poveștile orașului plimbate de tramvaie toată ziua. De pe la unsprezece și jumătate, până dincolo de miezul nopții, tramvaiele luminate ca niște săli de bal așteptau cuminți în șir indian să le vină rândul.

Casa trepida, odată cu ea geamurile de la bibliotecă și camera copilăriei se transforma într-o sală de cinematograf: ca prin vis, felii dreptunghiulare de lumină păstrând forma ferestrelor și modelul perdelelor se prelingeau pe pereți. Intrau pe la colțul casei, dădeau roată pe la geamul dinspre curte și se topeau deformate prin dreptul sobei. Adormeam așa, cu karagöz lunecându-mi pe sub ploape, până când mă trezea câte un tramvai întârziat, zăngănind grăbit spre depou, de parcă dacă n-ar fi ajuns, l-ar fi încuiat să doarmă afară. Prin anul trei parcă, Ivo mi-a zis Bă, Moise, hai să facem un film, dar știi cum, frumos, când iese omul din sală, să-și strângă iubita în brațe, sau dacă nu e cu el, să se ducă la ea, să îngenuncheze și să-i spună c-o iubește. Cu Ivo făcusem în anul întâi O zi din viața lui Vasile Marinuș, filmat de bătrânul Vlad Petri și montat de Mădălin Cristescu și visam în continuare la un sequel; filmul ăsta de dragoste n-avea cum să iasă altfel decât bun sau deloc.Ivo îmi spune că are în minte o scenă cu mașina de gunoi, eu îi zic că detest mașinile de gunoi, între timp mă mutasem la bloc, în Teiul Doamnei, de la etajul 2 auzeam perfect cum venea mașina aia la 3 noaptea, gunoierii urlau unii la alții, trânteau tomberoanele și ce mai nimereau și cum toate zgomotele astea erau amplificate de curtea interioară a blocului. Perfect, zice Ivo, pentru că și personajele noastre urăsc mașina de gunoi, stau în cămin, mașina aia vine noaptea și când intră pe străduță luminează camera, că sunt studenți săraci și n-au bani de draperii. Și El decupează litere din hârtie și le lipește pe geam și într-o noapte, când mașina apare huruind ca de obicei, lumina farurilor proiectează pe tavanul camerei de cămin Te iubesc și Te iubesc-ul ăsta urcă străveziu pe tavan, crește și crește și dispare pe chipurile lor, îmbrățișati. Și dacă altă dată ar fi înjurat mașina de gunoi că le-a stricat somnul, învățatul sau certurile de noapte, acum sunt fericiți. Pentru o clipă, am vrut să intervin în distribuție și să-i propun să înlocuim mașina de gunoi cu tramvaie, dar Ivo povestea atât de aprins, că parcă și mie începuse să-mi fie mașina de gunoi mai simpatică. Din păcate, filmul ăsta nu s-a mai făcut și pe de-o parte e mai bine, pentru că nu ne hotărâserăm dacă personajele noastre rămân împreună sau se despart și El rămâne singur în camera goală, cu Te iubesc-ul rulând în gol pe tavan.M-am despărțit și eu de insomnii, mă mai trezesc uneori de cald și ascult liniștea. În Japonia nu știu unde se retrag trenurile, probabil adorm conștiincioase între stații, gata s-o ia de la capăt la prima oră. Pe unde stau eu ultimul tren e pe la 11, adorm în sunetul de avertizare al barierei, urmat de cel al roților, ritmat și politicos, rupt parcă din coloana sonoră de la 2046 și visez că sunt un tramvai care se retrage desenând povești pe pereții oamenilor fără draperii.

Treceam a șaptea, pe atunci verile erau lungi, parcă și soarele era mai blând cu oamenii, iar cu copiii și mai blând, că ne dădea nu doar toată lumina, dar și tot timpul din lume. Nopțile erau scurte, dar dormeam adânc, uneori parcă doar puneam capul pe pernă, clipeam o dată, cât să visez că zbor și când deschideam ochii era deja mâine.

Stai așa, dar tu nu stăteai pe Colentina, ce dracu’ ai căutat taman pe Moroieni, te-ai dus la coadă la butelii? Ei, de butelii îmi ardea mie, n-am zis că era vară, ce era să fac? Luam maidanele la rând, până spre lacul Plumbuita, ba spre cimitirul Andronache, pe la Grinzeanu, ba la depou, ba spre Fundeni, la ostrov. În ziua aia ieșisem fluierând din curte c-o minge drept nadă, poate pică vreunul. N-am așteptat mult.

- Un’te-ci, Costele?
- Mă-c la mamaie.

N-a mai fost nevoie să zică hai. M-am dus. Costel era cu un an mai mare, trecea a opta și spunea cele mai mincinoase povești din lume. Una dintre ele era că avea pașaport, de-aia, dintre toate poreclele, cel mai mult așa i se spunea. Am dat pe rând cu șutul la o piatră, ne-am tot împins, mi-a arătat un tir exact ca ăla pe care-l conducea unchiu-său care-i aducea tot felul de blugi, gumă, ciocolată și jucării despre care schimba întotdeauna vorba când îi ceream să mi le-arate, ne-am abonat la niște mașini mai acătării care au trecut pe lângă noi și uite-așa, am ajuns la bunică-sa, pe Moroieni.

- Georgelei, zice ăsta (așa punea el un i mai mic la sfâșitul numelui, că așa-l striga și mă-sa: Costelei), nu facem și noi un fotbal cu ăștia?
- Da´ nu-mi iau mingea?
- Pfff, păi nu-i știu io?

”Ăștia” erau copiii de pe strada bunică-sii. Tot așa, cam ca noi, dar de la altă școală. Unul era de vârstă cu mine, altul cu doi ani mai mic. Am tras o miuță sub ochii fraților ăstora, niște băietani mai mari chiar și decât Costel. Nu știu câți ani aveau, pentru mine orice era mai mare ca mine era mare. Ăștia mari de aici erau aproape niște bărbățoi, cu vocile dogite, fețele îngurguiate și cu ceva fire sub nas.

I-am făcut bambilici la miuță. Ce mai, mucii hățuri le-am făcut. După ce dădea gol, Costel le făcea în ciudă și venea către poarta noastră alergând ca jucătorii de la televizor, cu capu-ntr-o parte și-ntr-alta și scuipa la fel. Nu mai face așa, Costele, că se oftică ăștia și-mi iau mingea, am vrut să-i zic, noroc cu bunică-sa care tocmai ne strigase că făcuse gogoși, de-alea bune, înecate sănătos în ulei.

- Gata, mă, zice Costel, că v-am scos destul fotbalul din cap.
Unul de colo, cică să le las mingea să se joace ei cât mâncăm noi gogoși. Era minge de 35, galbenă, sărea din șut ca racheta. N-am dat-o.
- Ia uite, mă, ce tare-n gură e blondu´, face unul dintre ăia mari de tot. Bă, Pașaport, la fotbal sunteți tari, da’ la bătaie cum sunteți?

Am încercat să-l iau de-acolo, că cică ne cheamă bunică-sa, dar ăsta a rămas să dea ureche la ăia. Io că hai, el că nu, până la urmă, m-a prostit: noi doi, cu ăia doi.

- Și fra-so nu se bagă? zic. Niciunul din ăia mari?
- Ăia e arbitrii, mă, cum s´să bage?

Îmi părea mie ceva necurat, că prea era ușor, adică io cu unul mai mare împotriva unuia de aceeași vârstă cu unul mai mic și încă cu doi ani pe deasupra, dar cine lasă să scape un așa chilipir. În plus, dacă era ceva, o chemam pe bunică-sa, tanti Zoica, trebuie să le fi fost rușine de ea, că era femeie serioasă, lucra la AGROSEM.

Am șușotit între noi care-l ia pe care, am luat garda și am așteptat semnalul.

Unul dintre ăia mari a început să numere. 3, 2, 1. Înainte să zică ”și”, mi-a tras un pumn în burtă de mi-a luat maul, iar ăilalți doi, tot mari, mi-au sărit în cârcă. Ei mă țineau, ăla micu´ dădea. Costel se pare că se prinsese de figură ceva mai devreme, că o rupsese la fugă spre casa bunică-sii strigând din toți rărunchii:

- Fugi, Georgeleeeeeei!

M-am ridicat din praf năclăit, înecat cu lacrimi mai mult de ciudă decât de durere și am tirat-o și eu. Când m-am uitat în urmă în caz că mă urmăreau, am mai apucat să văd cu coada ochiului cum mi-au spart mingea. Am lăsat și gogoși, și pe Pașaport, și tot și nu m-am mai oprit până acasă.

Ce-ar mai fi de zis? Că nu-i bine să ai încredere în ăștia mari? Sau că dacă ceva pare prea frumos să fie adevărat, nu e? Știți prea bine și voi.

A, și tot azi, 20 august, ca fapt divers, în 1940 Leon Troțki a fost asasinat în Mexic de către un agent al lui Stalin, după ce fusese înlăturat de la putere și exilat de același om mare și de încredere, Stalin.

Poate că nu aș fi scris despre cartea lui George Moise, deși mi-a plăcut mult de la prima lectură. Dar, cu cît trece timpul, cred că acest roman ar trebui să se bucure de un public mult mai numeros. Și cred, în același timp, că nici una dintre prozele apărute în ultimul an nu e mai „românească“, mai caracteristică, mai definitorie și mai crudă pentru timpurile pe care le trăim. Romanul Boran, dumnezeul subteran este cea mai bună definiție a României „moderne“.

Pe lîngă definiție, vine însăși povestea. Poate că, în urmă cu douăzeci de ani, deși scris la fel, nu ar fi avut aceleași semnificații pe care le deslușesc la fiecare pagină. Orice capitol ai alege, separat de întreg, el s-ar înscrie în „mizerabilismul“ românesc, atît de iubit și pompat, numai că efectul întregului depășește suma părților.

În urmă cu o sută de ani, un autor ceh pe care îl prețuiesc nespus, Karel Capek, imaginase o distopie în care Dumnezeu, ageamiu în materie de economie și capital, este pus inginerește la lucru și revarsă peste lume cornul abundenței. Rezultatul nu a fost o lume pașnică, ci una într-o criză absolută și de o violență extremă.

George Moise a avut, probabil, viziunea unei lumi alunecoase, fără valori, fără cunoaștere, fără relații stabile, în care inșii tînjesc în secret după o minune călăuzitoare. Aici, rolul minunii e jucat numai de actori nepotriviți: guvernanți, economiști, servicii secrete, primari, presă, Biserică. Nimeni, însă, nu îmbracă altceva decît hainele noi ale împăratului. Oamenii spun cu jumătate de gură că cred, dar nimic nu-i clintește din așteptarea nesățioasă a unui Mesia care să le dea o identitate și un scop în viață. În acest climat de neîncredere, șmechereală, putere și dorință, singura acțiune capabilă să mai miște mulțimile e ficțiunea. Mai simplu spus, minciuna gogonată, realitatea virtuală, fantoșa dorințelor și ambițiilor nemăsurate și nemărturisite. Nu contează cine o inventează. Odată aruncată în lume, ea devine realitatea ultimă.

Moise descrie o Românie în care se petrece o farsă. Una nevinovată. O joacă de copii inventivi, creativi, haioși, săraci. Doar că ei trăiesc aici – iar România profundă și România fițoasă nu pot înțelege și nici nu pot accepta că în miezul ficțiunii nu e nimic adevărat. Trebuie să fie ceva. Ca la un semn, toată civilizația, toată economia, toată puterea și toată disperarea își dau mîna să lupte cu nimicul. Va fi o înfrîngere pe toată linia, demonstrația că lumea în care trăim nu e lumea reală. Dar de ajuns cu teoria. O astfel de idee filosofică ar fi ruinat orice ficțiune, dacă autorul și-ar fi dorit ca elitele să-i admire profunzimea ideilor. „Ce e omul, de unde vine, încotro se îndreaptă?“ e capcana în care cad, ca muștele, grafomanii de seamă. Ei bine, nu. Moise povestește cu simplitate, umor și cu o naturalețe fermecătoare. Abia cînd te prinzi încotro se îndreaptă, întrevezi și ce îmbîrligătură gigantică e în capul lui. Și nu poți să nu fii cucerit. După ce depui armele cîrcotelii, România noastră se deschide pînă în străfunduri. O recunoști, o iubești, o urăști și o deplîngi concomitent.

Iar dacă fragmentul de mai jos nu vă spune că am văzut cu ochii noștri fenomenul, cît să-l pipăi cu mîna, depun și eu armele: Cu mîna pe inimă vă zic, io cred. De cînd l-am văzut, m-a luat așa ca o căldură, ca o… cînd te atinge binecuvîntarea lui Dumnezeu. Și vorbele care le spune e, ce să mai, vorbește pe limba sufletului meu. Io tot ce spune el înțeleg. Că cu inima, nu cu mintea tre’ să-l asculți.

Nu contează dacă Boran (subiectul ascuns al cărții) a fost maimuță sau om, pentru că maimuța a coborît din om și nu s-a mai dat dusă.

Articolul, aici.

Oriunde s-ar afla, un scriitor va avea mereu statutul unui emigrant.

Precum între patria natală și țara de adopție, identitatea sa va fi într-o permanentă suspensie, între realitate și ficțiune.

Pe lângă bucuria de a scrie, pentru că sunt norocos, îmi mai iese în cale uneori bucuria de a vorbi despre scris.

Le mulțumesc tuturor celor prezenți vineri 18 iulie, la 18:30, la Institutul Francez din Tokyo, la evenimentul „À la recherche de l’identité suspendue”, îi mulțumesc Excelenței Sale, domnul ambasador al României la Tokyo, Ovidiu Raețchi, pentru mijlocirea acestei colaborări și bineînțeles, mulțumesc gazdei, domnului Jeremy Oprițescu, directorul Institutului Francez de la Tokyo.



Am păstrat mulțumirile de final pentru doi oameni care au dus greul acestui eveniment: Alexandru-Yuuki Anahara și Camelia Georgescu, pentru organizare, promovare și traducere simultană în japoneză și franceză.

 

”Boran, dumnezeul subteran” este romanul de debut al scriitorului George Moise, o distopie plasată în spațiul românesc, scrisă cu mult umor și stil alert, o satiră care te ține cu sufletul la gură pînă la sfîrșitul celor aproape 400 de pagini. Apărută de foarte curînd la Editura Curtea Veche, cartea a avut lansări la București și la Brașov zilele trecute, cînd autorul, care trăiește din 2008 în Japonia, a fost în țară și a venit și la Radio Romănia Cultural să ne vorbească despre acest roman. În emisiunea Revista Literară Radio, a vorbit cu Georgeta Drăghici despre cum s-a născut ideea cărții, cine este Boran, de ce a scris o distopie religioasă, cum a îmbinat narativitatea cu lirismul, comicul aproape caragialian cu lirismul și reflexivitatea.

”Înainte de a dori să devin scenarist sau scriitor, mi-am dorit să devin actor, și unul din exercițiile pe care le făceam atunci era să merg pe stradă și să-mi imaginez poveștile oamenilor cu care mă întîlneam (...) viața uneori e un spectacol, nu trebuie să aștepți să treacă circul prin oraș ca să te bucuri de toate poveștile care zboară pe lîngă tine. Din toate mediile pe care le-am descris în carte, am experiența doar a Facultății de Film, a zonei rurale, eu nu știu cum e cu Serviciile, nu știu la nivel înalt în politică, în Biserica Ortodoxă Română, acolo a trebuit să fac apel la imaginație și m-am gîndit că și ei, deși ocupă funcții înalte, sînt tot oameni, oameni ca din mediul rural. ca din mediul academic...” George Moise

Articolul, aici.

 

 ”Boran, dumnezeul subteran e o fantezie neagră”, spune criticul Bogdan Crețu, ”șarja este evidentă, pamfletul e mustos, George Moise are o vervă narativă aparte, dar și spirit ludic și umor”.

Articolul, aici.

 — Domn’e, io nu cred. A mai fost așa acum nește ani pîn’ Pantilimon o furtună și să rupsese o cracă-ntre blocuri și ieșise așa ca un isvor dîn pămînt. Și să strînsese lumea ca la urs, că acolo un’ să rupsese craca, pă copac, cică să vedea Fecioara Maria, cum stă ea ca-n icoană, cu capu-ntr-o parte, așa vedea ei. M-am dus și io, m-am uitat dîn toate părțili și n-am văzut nimic, doar, cum să zic, zdrelitura cum să rupsese craca pă nod și să uita babele la nodu’ ăla și una vedea ba un ochi, ba nasu’, alta ’cea că e pruncu’, ba-ncepuse s-adune apă cu sticlele dă plastic că cică erea tămădău… tămăduitoare d-asta. Așa cum erea, tulbure, nomoloasă, o lua lumea și-o bea, băi nene… Of, că multă lume proastă, n-ai văzut. Ba o bea, ba-și dedea pă la reumatism, pă unde nu-și dedea. Fo zi a ținut minunea, pan’ a venit ăia dă la apă și canal, a alungat lumea și-a închis locu’ că cică plecați dracu’ d-aci că s-a spart o țeavă și dup-aia n-a mai văzut nimeni nici pă dracu-n copaci. D-aia zic. Io nu cred că-i sfînt. Un sfînt e, cum zic, te sfătuiești cu el, te-nvață, îți spune ce să faci dacă ai un necaz, o cumpănă, o...

Restul, aici.

 - Vezi tu, Petrache, spunea odată un om înțelept: "În perioadele de pace, omul se prostește și înfloresc științele oculte, teoriile conspirației, șarlatanii veșnicei tinereți și ai vieții fără de moarte." Iar perioadele de pace, dragule, sunt perioade de rahat, ca acum, când trebuie să facem eforturi tot mai mari să explicăm lucruri tot mai simple. Uite și tu la ce s-a ajuns: să se dezbată public dacă Pământul e plat sau rotund. Stupid. Când facem eforturi mici să explicăm lucruri foarte complicate, ehe, atunci știm că trăim vremuri de glorie. Ferice de cei ca noi, că au de lucru tot timpul: în vremuri de rahat, să le facem de glorie, și în vremuri de glorie, să le facem de rahat. 

Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici