Andrei Gorzo

“Locurile noi mă buimăcesc un pic – mă pot mișca în reluare, fără o coordonare prea bună. Nu am simț de orientare. Nu am prezență de spirit – mai degrabă mă pierd într‑o situație de pericol. Nu am dexterități, aptitudini utile (de pildă, la vârsta mea sunt doar un șofer începător). Călătorind prin Panama sau prin Vietnam cu tineri de 20 de ani – băieți, dar și fete, români ca mine, însă formați în alte condiții, care nu i‑au lăsat nici pe departe atât de profund speriați –, am simțit că, în contrast cu ei, îmi lipsește fundamental o plăcere corporală de a mă mișca prin lume: plăcerea privilegiaților de a‑și savura propria prezență într‑un loc de pe pământ, o plăcere senzuală de a‑mi locui propria piele în timp ce participam, de pildă, la carnavalul de pe insula Colón, cea mai importantă din arhipelagul panamez Bocas del Toro. Unul dintre tineri, băiat, încerca metodic să‑i privească în ochi pe necunoscuții care veneau pe stradă din sens opus și, de fiecare dată când privirile i se întâlneau cu ale altcuiva, întindea mâna ca să dea noroc. M‑a mișcat jocul lui și am realizat cu invidie cât sunt de incapabil de așa ceva. Pur și simplu vin din altă direcție, iar acolo, în undeva‑ul meschin din care vine făptura mea chircită, lumea e aproape mereu o potențială capcană. Mi‑e destul de frică de noapte, mi‑e des­tul de frică de mulțimi, dar, dincolo de fricile astea, sunt arareori cu adevărat prezent acolo unde mă aflu – tendința e aceea de repliere, de cădere în propriul cap. Călătoriile mă fac acut conștient de felul ăsta decalat de a exista: când sunt acolo, încep să vreau acasă (să număr zilele etc.); și, de îndată ce ajung acasă, încep să cultiv o nostalgie pentru „acolo“. Am deci o pro­blemă cu locuitul în prezent: sunt una dintre acele persoane – suspectez că suntem mulți – care‑și irosesc o parte din viață trăind‑o cu inima grea fie de tânjiri, fie de regrete, fie de tânjiri și totodată de regrete.”
― Andrei Gorzo, Sfârşit de aventură