Era duminică , început de toamnă când încă se  mai simte la amiază căldura  verii și mai pe seară un vânt subțirel te face să  grăbești pasul spre casă.

Pe mine mă bătea un gând încă de dimineață, să îmi fac curaj să mă târăsc afară din lenea mea de weekend și să-mi iau o supă de la turc.

Face nevasta turcului o supă de linte cu mentă de te lingi pe degete, așadar ar fi trebuit să mă grăbesc pentru că se termina destul de  repede.

Nu sunt singurul suflet din cartier care  știe asta, așa că am aruncat pe mine un hanorac și am coborât să prind  bunătatea de supă pentru prânz.

Magazinul nu era departe, am trecut de Yula care vindea legume și fructe, naiba știe de unde le aducea că aveau niște prețuri de ziceai că vinde roșii de cinci stele. E drept că arătau bine, miroseau bine, dar erau toate la fel …de mă speriau pur și simplu, ai fi zis că sunt bibelouri.

Eu o bănuiam pe femeie că era în legătură cu molosarii de pe fâșie și ce se fura  acolo ajungea la noi în piață, vrac.

Pur și simplu nu voiam să știu mai mult. Se vorbea că îngrașau pământul cu substanțe interzise și că ar trebui să protestăm.  Eu îmi vedeam de treabă, nu mă bagam in bucluc. Chiar nu-mi păsa. Nici când mi-a țipat în față vecina:

-Dacă taci ești complice !nu i-am răspuns. Am lăsat-o la coadă, să se descurce.

Tot cartierul era dependent de roșiile molosarilor. La șapte dimineața erau direct la taraba Yulei, cu ochii cârpiți,  să cumpere.

Cumpărau răsaduri și bălegar la cutie, și îsi lăsau loc la cozi cu schimbul.

Am ocolit mulțimea, am evitat-o pe vecina care nu mai avea glas și șoptea:

– Complici, sunteți toți complici la hoție…

Se importaseră în acel an milioane de tone de bălegar din Ynutk,  a fost un mare scandal, au căzut capete, s-au dus iar gologanii poporului,  a urlat guvernul,  a urlat presa, și gata …au murit oameni și animale. După un timp

nimeni nu a mai știut ce s-a întâmplat cu bălegarul,  unii spuneau că o să-l îngroape cu  butoaie cu tot într-o mlaștină, undeva la sud de fluviu unde nici muștele nu trăiesc.

Așa că eu o suspectez pe Yula …  prea are ochii dați pe spate, prea mă înghiontește când mă vede, să iau ceva… prea îmi vorbește șușotit…

-Ia și tu niște dovlecei, pâraie de cruzi ce sunt, îți ajunge unul toată săptămâna, ai să vezi, nu-ți mai trebuie altceva.

Să fie ea sănătoasă,  unde a mai auzit că un om poate să trăiască cu un dovleac toată săptămâna ? Doar dacă dovleacul ăla care pâraie, nu e  dovleacul ursului de la est de fluviu și nu crește pe răzorul hrănit cu bălegar din Ynutk.

Trec de Yula, ocolesc taraba  prin spate și mă strecor pe străduță unde e o parcare privată cu gard de sârmă împletită  prin care nu vezi nimic .

M-am oprit să văd ce e acolo, pentru că un fuior subțire gri se ridica în bucle de după gard. Era să-mi scot ochii în sârma aia nefinisată. Are a naibii niște zgrunțuri pe ea mai răi decât ăia de la sârma ghimpată, vineții și înțepători. M-am zgâriat pe nas. N-am văzut nimic înăuntru, ba poate mi s-a părut că aud fluierături și înjurături într-o limbă ca un lătrat de bulldog înfuriat, și imediat a ieșit un paznic disperat care m-a repezit:

-N-aveți voie să faceți poze, n-aveți voie să puneți mâna, să intrați cu înghețată, să va rezemați de gard, să mâncați semințe, să va suflați nasul aici…

Era mic de statură, negricios, avea ecuson și ridicase glasul în timp ce ochii i se roteau în cap cercetându-mă de la pantofi până la gluga hanoracului. Am dat din umeri și i-am vorbit calm:

-Scuze, n-am știut.

-Ba știați, treceți pea aici în fiecare duminică, scuipă paznicul vorbele.

-Așa este dar pînă acum n-am vrut să văd ce e în parcare, i-am ținut și eu piept.

-E o parcare, ce să fie ? și se uită suspicios la mine

-Am vrut să văd cum arată. I-am răspuns și nu m-am dat înapoi niciun pas.

-Cum să arate o parcare ? Ca un mall? Nici nu e asfaltata. Aveți mașină? Părea mai îmblânzit dar nu crăpa afurisita aia de poartă niciun centimetru mai mult.

-Nu! Am scuipat și eu sec.

-Dacă aveați atunci va lăsam să o vedeți. Și bărbatul iar roti ochii peste mine de parcă era lovit de rău de mare.

Mie mi-a sărit muștarul.

-Și dacă n-am ? n-am voie să o văd ?

-Nu!

-Poate vreau să închiriez un loc, plătesc!

-Fără mașină nu se poate…  si fără să fii consumator de rosii ! și mi-a trântit poarta în nas.

-O să stau eu acolo, în fund, pe locul mașinii, i-am strigăt furioasa…  iar rosiile să ți le bagi în nas ! și-am dat să plec.

Pufăiam ca o locomotivă, mă  sugruma o furie neputincioasă.  Pe piticania de paznic, l-aș fi tras de păr în parcare să-mi arate el cât e de neasfaltata… să văd ce e în locul ascuns după gardul de sârmă. Eram sigură că acolo era camionul molosarilor care aducea roșii. Se umpluse cartierul de ciudățenii de când  veneau cu prelatele alea negre, noaptea.

Când m-am întors să îmi continui drumul către supa turcului,  că deja îmi ploua în gură de poftă,  hop peste capul meu , razant un papagal colorat îmi trage o pleașcă de găinaț  direct pe punga în care țineam termosul pentru supă. Bine că nu m-a nimerit în cap să mă umplu total de nervi. Am auzit că găinațul lor e acid ca al ciorilor și că atacă până și tabla. Scot termosul, arunc punga,  mă uit precaută în sus  și slavă Domnului  grăbind pasul ajung la turc.

Intru, apuc una din ultimile porții de linte cu mentă și pînă mi-o împachetează Lale, nevasta turcului, pe cine văd eu cocoțat pe tăblia unui scaun de afară ?

Papagalul !

Măi oameni buni, era cât pe ce să scap termosul în care era bunătatea mea pentru prânz.

Așa de țanțoș se plimba dând din piciorușe, se înfoia tot și se benocla la ușa magazinului că nu cred că ați fi rezistat. Mi s-a rupt inima, trosc, pleosc, gata s-a dus naibii. Am făcut un nod la sacoșă să nu se răstoarne, am ochit un fursec cu susan, l-am luat pentru arătare și am ieșit. Lale a strigat după mine:

-Nu-l băga în seamă, mie ieri  două vrăbii mi-au făcut ciur parbrizul. Am scăpat de ele cu  foi de varză murată și usturoi, Uită-te !

Așa era, dubița lui Lale era împăturită în foi de varză acră ca o sarma uriașă. Am dat din umeri. Turcii ăștia, mai ales bucătarii, câteodată o iau razna . Li se trage de la gătit . Auzi să faci dubița sarma cu varză acră. Pe la amiază o să pută toată strada .

Am chemat zburătoarea cu mîna întinsă .Nici nu s-a uitat la fursec, m-am înfuriat,

-Mă , după ce ești papagal,  nu știu ce naiba cauți aici, te-o fi pierdut careva, după ce că te-ai găinățat pe mine, după ce or să te omoare ciorile  în parc  mai faci și pe nebunul!  Mănîncă că te altoiesc !

A scos un hârâit subțire, un chițăit ca de șoarece și a înclinat capul să mă vadă mai bine cu un ochi .  După care pur și simplu a fluierat ca un golan când vede o demoazelă . M-a pufnit râsul. Bandit ce să zic?

-Să-ți fie de bine, i-am lăsat fursecul jos și am plecat, nu m-am uitat în urmă.

Papagalul zvrr după mine,  zbura, se mai oprea , ba pe-o creangă , ba pe-o sârmă de unde înclina iar capul să mă vadă .  M-am oprit să-l gonesc:

-Pleacă  că nu te iau la mine, nu primesc  papagali în casă ,  am alergie !

Ajung acasă, și atât am apucat să beau o gură din supă, să răsuflu și să încerc să mă relaxez, când aud un tropăit  ritmic pe tabla de la fereastră.

-Pleacă! Am strigat așa cu jumătate de gură. Și m-am dus să văd dacă sunt porumbeii care sunt coșmarul meu  și se găinățează și ăștia de zor la geam.

Când, văd papagalul tropăind  din gheruțe și în clonț cu o bucățică de hârtie.

Am luat plicul, era întocmai ca pliculețele alea de le trag  ei dintr-o cutie la iarmaroace când vrei să-ți ghiceasaca de dragoste, l-am desfăcut, înăuntru o vedere din  Ynutk. Mare e grădina Domului ! Îmi scrie mie cineva din Ynutk ? Ce ? ,, Mi-e dor de voi , ai grijă de Morena ! ,, Cine e Morena ?  Vorbesc cu arătarea !

-Morena ?   și zburătoarea fluieră  afirmativ , scurt ca un golan.

Îi dau drumul în casă, zboară sus pe bibliotecă și începe să-și pigule penele .

Îl las în pace, și îi dau apă. Clipocește, îi cade clonțul de somn.

Adorm, Morena doarme sus pe dulap, sunt liniștită. Visez un câine care pune capace la o stiva de conserve.  Din când în când aruncă înăuntru câte o roșie mare și zemoasă și clatină conserva să vadă dacă e plină.

Mă trezesc, Morena nicăieri. Îl caut, strig… hai la mama Morena… nimic. Fluier, mă urc pe dulap, mă trec transpirațiile. Atât îmi trebuie să fi pățit ceva și să nu știu unde s-a ascuns. Un papagal mort în vre-un ungher atât îmi trebuie acum. O să mi se umfle ochii , o să fac apă la urechi. Și era și simpatic, cum tropăia el și cum fluiera. Așa îmi trebuie dacă nu l-am închis într-o cușcă. Da de unde cuscă… ?

Obosesc, o să iasă el cumva…

Dau drumul la televizor. O blondă cu un microfon pe care mai are puțin și îl băga în gât, cu ochii mari și cu alunițe pe frunte, că se poarta… sâsâie o știre :

-De la inspectoratul general de urgență am fost avertizați că ultimul model de infractori folosesc papagali Morena aduși din nordul Ynutzkului pentru a jefui cetățenii și nu numai. Astăzi la prânz  din Banca Centrală o pereche de papagali Morena a sustras  o monedă datată înaintea erei noastre, de o valoare inestimabilă.

Mi se face rău, mă reped la cutia cu bijuterii, unde am și eu o amărâtă de brațară de la bunica-mea.

Brățara e acolo, slavă Domnului ! îmi sărise inima, lângă ea o monedă mică, arămie, ștearsă de vreme, pe care nu o mai văzusem pînă atunci.

Și lânga bilețelul cu,, Ai grijă de Morena.,,  încă unul cu un scris lăbărțat și abia inteligibil.

 ,,Acum ești complice ! Cumpără-mi rosii de la Yula!

Iscălit,

Morena