Deschid portbagajul, oftez discret și îmi plimb sastisit privirea pe deasupra mulțimii de sacoșe. Pentru patru cimitire, mă-nțelegeți.

- Ce să iau? întreb.

- Două candele, două coronițe, două pachete pentru împărțit și punga aia roșie cu sfoară, foarfecă și ce-o mai fi în ea! răspunde Raluca.

N-apuc să m-aplec cu totul că aud din spate o voce fals umilă, exersată: “Dă și mie un pachet, conașule, să-ți trăiască copiii!”. Desfac prima dintre cele cinci pungi roșii, ignorând cererea care continuă să se repete, deși mi-e clar că femeia n-are de gând să renunțe cu una cu două. 

- Dacă n-ai fi așa de insistentă ai avea de câștigat! Nimănui nu-i place să fie hărțuit! zic într-un târziu, fără să mă întorc. Modul în care pronunța cuvintele, ca și cum le-ar fi tușit, îi dezvăluiseră deja etnia, nu trebuia neapărat s-o văd.

Facem circuitul cimitirelor de două ori pe an: de Paște și de Crăciun. Mai degrabă ca să-i cânt în strună Ralucăi, decât pentru că aș simți nevoia. Mă gândesc des la cei plecați, așa că nu văd de ce-ar trebui s-o dovedesc aprinzând lumânări la mormintele lor. Cui s-o dovedesc? Oricum, copiii mei n-o vor mai face, n-am nici o îndoială. De ani buni îmi tot spun că ar trebui să las scris că-mi doresc ca trupul să-mi fie ars, iar cenușa împrăștiată în grădină. În pădure? O s-o fac, într-o bună zi, cât de curând, cât de curând.