Am citit mai puțin ca de obicei, dar, cumva, mai consistent. Ca într-o dietă cu mai puține calorii și mai mulți nutrienți. Nu am reușit să duc până la sfârșit decât cărțile cu adevărat bune (pentru mine), care m-au luat în lumea lor și au blurat-o măcar pe la colțuri pe a mea, care m-au decupat de urgențele mele și m-au tras în țesătura unui epic infestat măcar pe alocuri cu poezia despre care vorbește personajul lui Robin Williams în Dead Poets Society. La final de august, m-am gândit că le datorez o reverență măcar pentru faptul că, între paginile lor, am fost mai vie, mai acasă și mai eu însămi, în siguranța pe care ți-o dau scrierile bune din care se hrănește memoria.

Legământul apei, de Abraham Verghese, Litera. A fost #thebookIchampion, un hashtag pe care intenționez să-l mobilez mai departe și cartea care m-a readus pe mare asta adictivă a ficțiunii, o thalassa pe care toți cititorii (eu nu sunt dintre cei înrăiți, mai degrabă dintre cusurgiii care pot deveni oricând entuziaști și invers) o simt numai a lor. Am scris pe larg despre ea și despre măsura în care m-a amprentat aici. Ce știu sigur e că la Verghese o să mă întorc și că elefantul din cartea aceasta, Damodaran, nu locuiește doar în Parambil și-n narațiune, ci și în colecția mea personală de povești-talisman, dintre cele care se întorc să te viziteze în vis.Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom. Mi se pare ireal că am ajuns atât de târziu la cartea aceasta, probabil una dintre cele mai solide, spectaculoase, bântuitoare, magnetice ficțiuni scrise de un autor român din câte am citit eu. Îi iubesc geografia, traumele care cresc liric în alveole narative de un livresc delicios, splendoarea și ingeniozitatea lexicală, complexitatea personajelor care au voce, răsuflare, umbră și umbre. M-am plimbat, după ce am citit, pe strada Parfumului în căutarea casei în care au trăit Voronca și Colomba, am dat peste cea în care au locuit Silvia Kerim și Mircea Veroiu, am simțit Bucureștiul ca pe o enormă literatură care crește haotic și superb, mâlos, devastator de frumos și de crud, și de inegal în polifoniile lui secrete. Abia aștept să mai citesc ce scrie Bogdan, pentru că literatura lui e puternică și copleșitoare, cum sunt scrierile oamenilor al căror talent strălucește dincolo de timpurile lor.Cuțitul, de Salman Rushdie, Polirom. Am așteptat mult cartea aceasta, din care au rămas cu mine ecourile umane, dar și culturale pe care le presupun agresiunea, mutilarea, hazardul care-și taie drum în carnea altuia. Sunt imagini – vizita lui Andrew Wylie în rezerva lui Salman cel rănit, relația cu propriul corp mutilat, corporalitatea fricii, iadul medical, sfârșitul lui Martin Amis – care vor rămâne cu mine, sunt altele care-n montajul meu (cine sunt eu?, sigur, dar toți cei care citim ne construim, chiar și fără voie, un punct de vedere) ar fi picat: dialogul fictiv cu atacatorul, vocea fabricată narativ a unui celălalt ucigaș. M-am străduit să empatizez cu el și să-i înțeleg relevanța (măcar ca piesă tehnic coerentă în eșafodajul cărții), dar, vorba poetului, mai întotdeauna britanic, it wasn’t really my oyster. Rămân cu imaginea lui Orfeu cântând în fața ororilor, a „războiului mondial al poveștilor” în care trebuie să câștige flacăra deloc exagerat prometeică a celei mai agere Șeherezade.Foame. Memoriile corpului (meu), de Roxane Gay, Black Button Books. Cartea aceasta e definită de curaj. Curajul de a scrie simplu, direct, din interiorul abuzului, al diferenței, al stigmei, al excesului, al somatizărilor, al câmpului de luptă care e corpul diferit. Gay scrie despre toate nuanțele privirii asupra corpului, despre cum sculptează ea prejudecata, despre constructul cultural care sunt, deopotrivă, frumusețea și diformitatea. Mi-a plăcut curajul așa cum nu mi-a plăcut același tip de bias cum e cel de care se plânge când spune că „Oamenii preferă poveștile fetelor prea slabe care se înfometează, care fac prea multă mișcare, care sunt cenușii și scheletice, care dispar sub ochii noștri.” E același tip de judecată, aceeași privire care evaluează exteriorul ignorând durerea de sub înveliș, dar am luat ca pe un faux pas narativ, nu neapărat etic. Rămân cu „foamea de a nu mai suferi”, un teritoriu familiar și, cumva, foarte democratic, pentru că modurile prin care un om se ascunde de privirile celorlalți sunt, din păcate, cea mai frecventă, bizară și neobosită formă de ceativitate umană, aproape umăr la umăr cu violența.Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Trei. Mărturisesc că am început să o citesc curioasă fiind cum e ex aequo-ul lui Diaz (Barbara Kingsolver și Hernan Diaz au împărțit premul Pulitzer în 2023). Ambele cărți sunt magistral scrise. Ca arhitectură epică și ca voce de personaj transportată în contemporaneitate păstrând în ADN-ul său vocea clasicizată a lui David Copperfield, așa cum l-a scris Dickens, Demon Copperhead e o performanță. E și parte dintr-un trend care mă interesează profund, acela de a rescrie literatura de ieri cu bagajul cultural al celei de azi, cu un punct de vedere nou și nuanțat în subteranul (sau chiar pe veranda aflată în plin soare a) poveștii. E de studiat același lucru la Impostorul lui Zadie Smith, e ce abia aștept să văd cum rezolvă Percival Everett în James (o întoarcere contemporană la Huckleberry Finn, al lui Twain, cu un Jim care devine James în prim plan).

Cam așa a fost vara #decitit. Mai am pe listă (și sper să bifez) Ultimul vis, de Almodovar, Tăcerea vine prima, de Ioana Stăncescu, The Ministry of Time, de Kaliane Bradley, The Bad Boy of Athens, de David Mendelssohn (tot nu am ajuns la ea!), Cineva cu care să fugi de acasă, de David Grossman. Dar mă prinde sigur toamna cu ele