O fi decis doamna Dalloway să-și cumpere singură florile, eu m-am hotărât să comand un tort. O să mă gândesc, mai târziu, și la flori.

În căști îi am pe Annie Lennox și pe David Bowie. De pe Wembley, din 1992. Ea are o mască neagră pictată direct pe piele și o fustă fumurie, de black swan, de Natalie Portman mixată provocator cu Carrie Bradshaw. El e ceacâr în vocea lui perfectă. People on streets… Undeva, în oasele mele, se ridică un alt cântec, un poem de fapt, al Christinei Rosetti. In the Bleak Midwinter, 1872. Nu-l mai țin bine minte, nu a fost întotdeauna printre favoritele mele. Nici acum nu știu dacă e. Vorbește despre iarna în care pământul e de fier și apa de piatră. Și eu, sărman(ă) cum sunt, am de dat doar inima mea. Poor as I am, I can give my heart. Cam așa ceva.

Niciodată nu mi-a plăcut iarna dar, ce-i al ei e al ei, e foarte bună pentru scris. Pentru muzică și literatură. Pentru feliat în sensuri fie calde, fie sângerânde, rodiile de peste vară. Pentru plâns. Pentru văzut doar oamenii care-și aduc căldura cu ei și care nu te taie. Pentru (ne)făcut planuri, dat fiind că iarna e, prin forța ei, decameronică. E prea înghețată rama ca să mai încapă în ea altceva decât povești mici. Așa că și dorințele mele sunt mici, mici, ca într-o poveste de care mi-a amintit de curând Ioana Both, cea cu rochiile stivuite într-o coajă de nucă. Din ea m-am trezit fugind spre alta, aceea cu prințesa care doarme pe nouă saltele de puf, dar se zvârcolește toată noaptea pentru că sub ultima dintre ele e un bob de mazăre. Bobul ăla nu-i dă pace, îi zdrelește somnul, contorsionează visul în coșmar și o scaldă în sudoare înghețată, ca și cum zilele, cu măzărichea lor de vreme păcătoasă, și-ar croi drum cu lama în sălașul nopții, cât să hăcuiască somnul. În aceste situații ficțional întunecate, pur și simplu e nevoie de tort. Și de liste scurte, puțin ambițioase, cât să nu ne roadă frigul pe la toate încheieturile.

Am două pietre de moară pe care îmi doresc să le mototolesc și să le arunc la coș. Una se numește „o să”. Cealaltă „trebuie”. Le urăsc. Add to cart e un plasture. Pe mine nu mă mai ajută, dar au fost ani când am trăit cu senzația că o rochie sau niște cercei în plus îmi țin mai bine de cald. Acum încerc să port rochiile din dulap. Mi se par absolut suficiente. Cerceii mă animă când îmi spun o poveste, dar poveștile presupun proiecție. Să aștepți să vină primăvara. Dezghețul. Bretelele, mătasea. Așteptatul îmi pune mari probleme. De la statul la coadă la orice fel de așteptat care nu e unul în fața cuptorului unde se coace un miros bun. Nu mă țin nici picioarele, nici mintea, nici răbdarea. Câteodată, chill, slow down sau keep calm sunt lucruri pe care ni le dorim, dar, ce să-i faci, ghinion de neșansă, nu toată lumea are luxul ăsta. Cred că, pentru mine, cuvântul anului (sau al iernii) e momentaneitate. Moș Crăciun nu are în sac nici calm, nici timp, nici „o zi senină!”, din păcate. Nu pentru toți copiii cuminți. Cred că și la asta merită să ne gândim câteodată. Că nu e toată lumea dăruită după silință.Nu e musai să fii recunoscător. Știu că așa e frumos să spui la final de an. „Mulțumesc”, „cu plăcere”. Și să înșiri toate chestiile grozave pe care le-ai făcut, cu imagini și hashtag-uri. Am un tricou de la Tombabe pe care scrie, pur și simplu, nu. Așa, cu minuscule. Și cu punct. E tricoul meu de suflet negru. Asta e, nu toți suntem niște succese instagramabile. Câteodată suntem cum suntem. Cu ani de toată jena. Mai pe #Grinch, mai pe (ne)liniște. Important, la finalul zilei, poate că e să nu iei din beteala celorlalți. Să nu le distrugi (și) lor luminițele. Ăsta, în sine, poate fi micul tău cadou pentru tine. Dacă nu poți fi mai bun de Crăciun, ca-n slogan, poate că poți fi un pic mai puternic. Ca-n viața reală.Împachetatul cadourilor e partea mea preferată. Asta și să mă uit cum și le desfac. Durează o clipă, dar e o clipă mare.La mâncat mă gândesc mai puțin, dar gătitul mă bucură. Puțin, fără risipă. Bun. Nu de Sărbătoare, neapărat. De noi, împreună. Ciobiți, poate, dar împreună. Și împreună e cel mai important. Pentru mine, e absolut suficient. Când mă ajunge oboseala, zilele astea, mă sprijin în imaginea cu mine obosită, în bucătărie, cu făină peste tot. Idilic, poate. Corny. Ca în anii ’50. Ador ideea. Cel mai ambițios proiect personal pentru perioada asta este să fac pâte brisée. Obișnuia să-mi iasă bine. Poate încă îmi iese, cine știe…O să citesc pentru interviuri (mai mult) și pentru mine (mai puțin, probabil). Dar o să citim și împreună, cum facem de fiecare dată. O să citim împreună, o să mergem la film de Crăciun (fiecare cu ritualurile lui :-), o să orchestrăm bucurii mici și dimineți în care nu sună ceasul și mașina de spălat nu se trezește la câteva minute după mine. Și dacă o să fie de râs, o să râdem sigur. Și, dacă o să fie de plâns… important e să nu facem planuri în acest sens de pe-acum. Plânsul e o chestie ușor de înghițit. Te obișnuiești. Singurul necaz e că, dacă-l înghiți prea des, strică to(r)tul.Sper să fie vreme bună, să ne putem plimba. Plimbarea, conversația cu orașul și cu oamenii care te iubesc și pe care îi iubești e ce are lumea asta mai frumos de dat. E inima pe care o împarți când ai buzunarele goale, în gerul smolit al iernii. Asta e Sărbătoarea, de fapt. Timpul în care doar iubești și ești iubit. În care ierți și ești iertat. În care plângi și ești alinat. În care râzi pentru că ai timpul ăsta. L-ai primit, la rândul tău.Nu am… cum să spun, un outfit. Sau mai multe. Dar am o coroniță făcută de m. și un brăduț pe care o să-l împodobească M. Și cercei. Niște playlist-uri. Un wok nou și un super accesoriu de bucătărie. Cafea formidabilă. Cred că sunt echipată Ok. Îmi propun să nu polemizez cu nimeni. Pe nicio temă. Știu cum e cu datoria civică și implicarea și, cât pot, pe toată durata anului, fac aceste lucruri. Le fac inclusiv când îmi este greu. Câteva zile pe an, o să-mi dau voie să fiu sleită. Lângă oameni care sunt Ok cu mine și așa și care nu mă judecă, doar mă apără. Care sunt în tabăra mea, indiferent de cum s-o chema tabăra asta. Probabil tabăra care așteaptă să se uzeze tricoul cu nu., ca să-i ia locul o rochie frumoasă. Dar acesta nu e un plan. Nici măcar o promisiune. E aproape un vers…Why can’t we give love one more chance?, cântă Annie în căștile mele. Cântă Under pressure. Așa cum trăim mulți dintre noi. Și, de fapt, putem. Putem oricând. Cum mi-a spus mie cineva super înțelept când era ea foarte mică și deșteaptă și eu foarte mare și supărată pe o prostioară pe care acum am uitat-o.

Cause love’s such an old-fashioned word
And love dares you to care for
The people on the edge of the night
And love dares you to change our way of
Caring about ourselves
This is our last dance
This is our last dance
This is ourselves

Under pressure
Under pressure
Pressure

Eu chiar cred că tortul o să fie bun.