CAPITOLUL 2

Menlo Park, California, 2011

Ştergătoarele maşinii se luptau din greu să înlăture şuvoaiele de apă ce se scurgeau în torente inepuizabile pe parbriz. Vivien simţea o bucurie lăuntrică inexplicabilă.
Poate că era doar faptul că-i plăcea ploaia. Îi simţise lipsa. După aşa de mulți ani petrecuți în sudul Californiei, unde ploaia e o adevărată rara avis, era excitant să fie din nou în zona golfului San Francisco. Cu mici excepţii, ploia era la ordinea zilei aici începând de toamna şi până spre sfârşitul primăverii calendaristice.
Sau poate că era celebrul Halloween care aducea atâta bucurie în inima tinerei femei. Vivien îşi făcu o notă în minte să se oprească la un magazin şi să cumpere câteva pungi de bomboane. Era imposibil să nu o viziteze careva dintre copiii vecinilor cu tradiţionalul trick-or-treat. Îi reveni în minte câtă distracţie era pentru ea această sărbătoare când era copil. “So much fun!” îşi aminti ea cu un zâmbet nostalgic.
La primul semafor o coti la stânga. Lexus-ul ei bej sport şerpui cu grijă pe străzile strâmte din centrul oraşului Menlo Park. Curând Vivien ajunse în spaţiul de parcare din spatele magazinului ei cochet de antichităţi pe care îl moştenise recent de la bunica sa. Tânăra promisese familiei sale că se va ocupa ea însăşi de el. Era de fapt un motiv excelent pentru Vivien ca să revină în această parte a Californiei de care o legau atâtea amintiri. Plăcute şi neplăcute. Dar în mod egal încărcate cu trăiri unice care o târâseră insistent înapoi către aceste locuri.
În plus, magazinul îi putea furniza ceva venituri. Era destul de dificil să găsească elevi pentru pian şi limba franceză, chiar şi în această zonă în care îşi aveau reşedinţa foarte multe familii bogate.
Încercând să vâneze locul perfect în parcarea goală, Vivien trecu prin faţa uşii din spate a magazinului său. Pe geamul uşii, urma însângerată a unei mâini îi dădu fiori. Arăta ca şi cum cineva şi-ar fi şters degetele de sânge printr-o mişcare unduită, hidoasă.
“Deci Arlene a ajuns deja”, concluzionă Vivien, deşi maşina angajatei sale nu era nicăieri. Probabil că se pregătea să-şi sperie şefa cu ceva, cu o farsă groaznică, lugubră. “Aşa cum eu însămi am făcut de atâtea ori în trecut. Când eram copil adică…” Arlene nu mai putea uza de scuza aceasta. “Grow up, Arlene!” cugetă Vivien, zâmbind de una singură.
Îşi aminti plină de remuşcări cum îşi speriase micuţa babysitter într-un an, atât de tare încât sărmana adolescentă leşinase. “Puţin ketchup şi un cuţit mare de bucătărie pot face minuni! Lucru sigur, Arlene încearcă ceva similar”, îşi spuse Vivien.
Deschise umbrela mare, transparentă şi alergă spre intrarea din spate a magazinului. Spre surprinderea ei, o găsi închisă. Scotoci repede prin poşetă şi scoase cheia. Deschise tremurând toată de frig, cu degetele umede şi alunecoase. Se întrebă ce folosise oare Arlene ca să mânjească geamurile. Arăta înfricoşător de convingător. Ar fi putut să jure că e sânge adevărat. Chiar şi mirosea a sânge!
Păşi înăuntru şi strigă râzând veselă:
-Bună dimineaţa, Arlene! Happy Halloween!
Nu aşteptă răspunsul vânzătoarei sale, ci continuă grăbită:
-Şi… doar aşa, ca să nu avem discuţii prelungite mai târziu. Tu ai murdărit geamul, tu-l vei curăţa. Cred că aşa e cinstit. Când am spus că sunt de acord cu decoraţiile de Halloween, nu mi-am imaginat că vei merge aşa de departe!
Nimeni nu se sinchisi să-i trimită vreo replică. Vivien se aştepta ca tânăra femeie să-i sară în cale în orice clipă de-acum, plină de ketchup şi ridicând spre ea un cuţit enorm. “Dacă nu chiar înarmată cu altceva mai înspăimântător: o sabie, o coasă sau un topor”, făcu supoziţii tacite Vivien. Încercă să se pregătească sufleteşte pentru orice ciudăţenie oribilă.
Îşi lăsă umbrela udă în hol şi înaintă cu precauţie către camera largă din spatele magazinului. Ea şi Arlene o foloseau ca depozit şi adesea se retrăgeau aici să bea un ceai sau o cafea, ori pur şi simplu doar să se relaxeze pe sofaua de piele neagră. Făcu un singur pas înăuntru şi tresări. Instinctiv dădu înapoi şi se sprijini de pervazul uşii. Sângele îi îngheţă în vene instantaneu. Propria imaginaţie mustind de fantezie creatoare de mai devreme - anticipaţia clară a unei feste macabre - nu reuşise să o pregătească nici pe departe pentru ceea ce îi apăru crud în faţa ochilor. Pentru un interval de câteva secunde rămase înmărmurită, privind-o cu groază pe Arlene. Fata era dezbrăcată total, învelită doar cu o eşarfă transparentă, mare, galbenă. Sânul stâng arăta a-i fi fost tăiat şi o baltă de sânge închegat îmbiba mătasea fină a eşarfei. Arlene o fixa pe Vivien cu ochi reci, nemişcaţi iar faţa ei palidă, albă aproape, părea împietrită într-o expresie resemnată.
Sub efectul acelei scene şocante, Vivien simţi cum muşchii corpului îi amorțesc iar stomacul i se contractă nervos, ameninţând să-i arunce afară micul dejun şi-aşa cu greu înghiţit. Se întoarse numaidecât cu spatele şi articulă anevoie, într-o voce nesigură:
-Gata, Arlene, ţi-ai atins scopul! Acum chiar că am văzut mai mult decât aş fi dorit vreodată să văd. Spală-te şi îmbracă-te imediat! Trebuie să deschidem magazinul în doar câteva minute.
Nici cel mai mic foşnet nu veni dinspre canapeaua neagră de piele. Vivien privi involuntar către termostatul din faţa ei şi imediat o presimţire sumbră i se furişă ca un vierme în inimă. Arlene nu pornise căldura?! Arlene ridica temperatura cu câteva grade de cum sosea. Se-mbrăca prea sumar ca să nu fie afectată de climatul din magazin. De fapt, Vivien nu remarcase pe nimeni până acum cu decolteuri mai adânci ori fuste mai scurte. Efectiv, colecţia de chiloţei a lui Arlene nu mai avea nimic nou să-i ofere. Văzuse totul.
Într-o stare de tensiune maximă, Vivien rămase nemişcată, aşteptând înfiorată o mişcare, un chicotit, absolut orice. Ar fi primit cu bucurie orice fel de zgomot venind dinspre sofaua aceea. Tăcerea, grea ca plumbul, îi strivea sufletul şi se hrănea cu sănătatea ei mentală.
-Arlene, te rog, spune ceva, murmură ea nervoasă. Te implor. N-am fost în viaţa mea mai speriată. Ai învins, nu-nţelegi?
Cu răbdarea ajunsă la capăt, Vivien se răsuci brusc. În acel moment ea realiză tragedia. Fără îndoială, femeia din faţa ei era moartă. Nu era o glumă prostească de Halloween. Era realitatea cruntă, înspăimântătoare.
Sprijinindu-se de cutii şi de pereți, Vivien se târî către cadavrul tinerei sale vânzătoare. Se rugă în linişte, încă sperând să se fi înşelat. Până când degetele ei tremurânde atinseră faţa femeii…
-Arlene, fată dragă, îngăimă Vivien suspinând.

*

Tânărul poliţist îi întinse un pahar de hârtie cu eticheta Starbucks. Ca hipnotizată, Vivien privi aburii lichidului fierbinte cum ieşeau şerpuind într-un dans diafan. Aroma cafelei era îmbietoare, parcă îi calma simţurile. Fu tentată să accepte oferta.
-Mulţumesc, se auzi pe sine însăşi rostind răguşită. Nu beau cafea.
Bărbatul o examină consternat, ca şi cum ar fi avut de-a face cu o fiinţă extraterestră. Vivien nu se sinchisi să-şi explice refuzul. Cafeina îi dădea palpitaţii şi fata considera că deja avusese destulă agitaţie pentru o singură zi.
Detectivul care conducea investigaţia continuă să o preseze cu întrebări. Parcă în transă, Vivien începu să dea răspunsuri monosilabice. Era a patra oară când detectivul relua interogatoriul. Mental, situaţia devenise extenuantă. “Ca să nu spun şi de-a dreptul ridicolă”, gândi Vivien.
-Urmele de sânge de pe geamul uşii de la intrare au fost făcute cu o mănuşă de plastic, anunţă poliţistul tânăr de mai devreme. Mă îndoiesc că vom fi atât de norocoşi încât să găsim vreo amprentă.
După o cercetare foarte amănunţită a întregii incinte, inclusiv a magazinului, echipa forensic părăsea în sfârşit locul. Vivien îi urmărea absentă cum îşi adunau punguţele de plastic conţinând fire de carpetă, fire de păr, sânge şi diverse alte piese minuscule. Nimic concret până în prezent. I se părea că trăieşte un coşmar sau mai corect că fusese implicată fără voia ei într-un film de groază. Vivien ura filmele de groază. Cele mai multe i se păreau stupide, fructul alterat al unor imaginaţii bolnăvicioase.
Detectivul îi întinse cartea sa de vizită. Vivien reuşi să citească cu greu în semiîntunericul din hol:
-Detectiv Art Leonard? îi silabisi ea numele.
-Corect. Vă mulţumim pentru cooperare, Miss Hopkins. Dacă vă mai amintiţi ceva, cel mai neînsemnat amănunt în legătură cu Miss Arlene Morgan, nu ezitaţi să mă sunaţi. La orice oră din zi şi din noapte.
-Da. O voi face cu siguranţă, promise Vivien, ascunzându-şi cu greu lacrimile.
-Şi… îmi pare rău pentru afacerea dumneavoastră, dar trebuie să vă sigilăm întreaga incintă, magazin şi depozit, declară detectivul pe un ton calm, remarcabil de compătimitor. Este locul crimei acum.
-M-am aşteptat la asta, replică ea apatică, ridicându-se încet de pe cutia pe care şezuse cel puţin două ore.
Cu paşi vizibil nesiguri, Vivien ieşi din magazin. Ploaia se oprise, dar soarele părea că optase să stea ascuns în spatele norilor în ziua aceea.
-Credeţi că veţi fi capabilă să conduceţi? întrebă oarecum îngrijorat detectivul Leonard. Vă pot duce eu acasă. Unul dintre poliţişti ne poate urma cu maşina dumneavoastră.
Vivien ar fi vrut să-l refuze. Individul o torturase mai bine de două ore cu tot felul de întrebări şi ar fi fost fericită să-l vadă dispărând din faţa ei. Dar avea îndoieli că va fi în stare să se concentreze să conducă în trafic. În plus, o speria gândul de a rămâne singură cu imaginea încă atât de proaspătă în minte a trupului mutilat, lipsit de viaţă, al lui Arlene. Prin comparaţie, compania unui personaj nesuferit ca detectivul Leonard îi păru subit surprinzător de binevenită. “De fapt, omul îşi face datoria, nimic mai mult”, recunoscu ea şi îi acceptă oferta.