Cu această carte, prietenul meu Emilian Galaicu-Păun nu armele şi le dă pe faţă, ci arama. Şi după ce faci un asemenea pas, întorsul spre dulcile, savantelor cochetării lirice devine foarte amar; deseori chiar imposibil.

Sunt sigur că autorul îşi plânge de milă şi se simte cu totul epuizat, dar n-are el atâta imaginaţie spre a-şi închipui cam cum arată cititorul după ce pune jos armele otrăvite primite din mâinile sale.

Este vorba aici despre un minerit în măruntaiele fiinţei noastre semantice şi oricât de deschişi am fi cercetărilor de acest chip întreprinse de alţii, ne simţim furaţi de sensuri şi simţiri pe care le credeam în liricitatea noastră absolută proprietăţi strict personale.

Încerc să mi-l imaginez pe Emilian Galaicu-Păun în aceste clipe, în Timişoara mea natală, şi ori e de vină distanţa geografică, ori proximitatea sufletească, dar nu-l văd bine. Îmi pare prizonierul stivelor de semnificaţii sub care s-a aruncat iscându-le mânia.

Sincer să fiu, din asemenea imersiuni fără butelie de oxigen sub nas şi lopăţica de infanterie la şold, greu să te mai întorci întreg la mal. Dar o şansă trebuie să existe, căci Emilian ne este încă dator cu o novelă.

La o privire rapidă – deci nedreaptă – nu-mi pot închipui decât două călăuze care l-ar putea ajuta pe Emilian cel Plecat să se reîntregească cu Emilian cel Şovăitor; sau să-l înveţe cum să-şi poarte crucea ca pe un blazon: Şerban Foarţă şi Luca Piţu.

Cu dragoste,

Dorin Tudoran

Washinton, D.C., 25 mai, 2010