pe 18 noiembrie, 2 palestinieni au atacat o sinagogă din ierusalim ucigând 5 oameni (dintre care unul era un ofițer de poliție care a intervenit la fața locului). cei 2 palestinieni au fost la rândul lor uciși în schimbul de focuri cu poliția.

cam așa am comentat eu într-un schimb de replici cu o amică de facebook pro-israeliană, comentariile mele reflectând și felul în care mă poziționez în situație [deși mă feresc cât pot de mult de orice fel de politici, marcate în mod inevitabil de falsitate în momentul oficializării], cu riscul etichetărilor gen – intolerant, nazist, antisemit.

“până astăzi, când se citeşte moise, stă un văl pe inima lor” [2 corinteni 3, 15].

teroarea generată de atacurile “teroriste” vine, în ceea ce privește opinia publică, din faptul că este o manifestare pură, nefiltrată, a crimei așa cum este la origini - pulsiune deconectată în întregime de tot ceea ce înseamnă cogito. reprezintă, de asemenea, pentru ordinea simbolică, pentru ideologia oficială, marginea, aberația necesară prin care crima se poate defini, devenind legalizată, mediată de ecranul ideologic [statul, armata, atunci când ucide aproape că nu mai ucide, pentru că își trage sensul de partea ei]. d-aia atunci când un cetățean israelian moare este vorba de un act terorist, iar atunci când vreo 2600 de civili sunt uciși [dintre care 500 sunt copii] este vorba doar de un act prin care tirania păcii se cere instaurată, un instrument pedagogic aproape. spectatorii oripilați, bântuiți de imagini ale holocaustului ar face însă bine să se uite de două ori la imaginile masacrului din sinagogă – așa e crima de fapt, necosmetizată de aparatul de propagandă. acuzația de antisemitism nu este decât un văl menit să acopere politicile iresponsabile, în ceea ce privește problema arabă, ale statului modern israel, un stat făcut, nu născut, un satelit artificial care, în loc să ispășească, nu a făcut decât să încarce conștiința morală a puterilor occidentale + o mutare a problemei rasiale din europa în palestina, cu arabul luând locul evreului și cu fascismul purtând vălul democrației.

“avraam spuse: «domnul meu! arată-mi cum dai morților viață!» dumnezeu l-a întrebat: «nu crezi?» el i-a spus: «ba da, eu cred, însă vreau ca și inima mea să-și afle tihna.»” [coranul, sura 2, versetul 260].