“Îi era recunoscător când zâmbea, pentru că atunci îi putea vedea ridurile de la ochi, apărute dintr-odată, de nicăieri, și atunci ridurile astea păreau că sunt o întreagă viață abandonată, încă așternută dinaintea cuiva tânăr, dar venită acum în grabă în ajutor. Iar primejdia în care era nevoie de ajutor era apropierea lui, ca apropierea cuiva care venea s-o readucă în istorie, cum vii să-i spui unui copil gata, e timpul să punem tot ce este frumos deoparte, să punem deoparte tot ce este colorat, tot ce este prietenos și să facem beznă și să sperăm că noaptea nu va fi mai lungă decât viața noastră.”