“Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine constant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: «Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap».”
―
―
“Lenea e aproape tot atât de tare ca şi viaţa. Banalitatea noii farse pe care trebuie s-o joci te copleşeşte şi, una peste alta, ai nevoie de mai multă laşitate decât curaj ca s-o iei de la capăt. Ăsta-i exilul, străinătatea, această inexorabilă observare a existenţei aşa cum e ea de-adevărat în cursul celor câteva ore lucide, excepţionale, din urzeala timpului omenesc, când obiceiurile ţării dinainte te părăsesc, fără ca celelalte, cele noi, să te fi îndobitocit îndeajuns.”
― Journey to the End of the Night
― Journey to the End of the Night
“Pentru el, universul nu era mai mare decat circumferinta matasoasa a fustei ei; isi reprosa ca n-o iubeste, i se facea dor s-o vada iar; si se intorcea repede, urca scara cu inima batand. Emma, in camera ei, isi facea toaleta; el intra cu pasi usori, o saruta pe spate, iar ea scotea un tipat. Nu se putea opri sa-i atinga tot timpul pieptenele, inelele, salul; uneori ii saruta zgomotos obrajii sau o coplesea cu un sirag de sarutari marunte de-a lungul bratului gol, din varful degetelor pana la umar; ea-l respingea, pe jumatate zambitoare si plictisita, ca pe un copil care se tine scai. Inainte sa se marite crezuse ca simtea iubire; dar fericirea care ar fi trebuit sa rezulte din aceasta iubire nefacandu-si aparitia, insemna ca s-a inselat, gandea ea. Si Emma incerca sa afle ce se intelegea de fapt in viata prin cuvinte ca desfatare, patima si betie, care i se parusera atat de frumoase in carti.”
― Madame Bovary
― Madame Bovary
“„Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm... Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”
―
―
“Există cimitire singure,
morminte pline cu oase fără sunet,
inimi trecând printr-un tunel
întunecat, întunecat, întunecat ;
murim ca într-un naufragiu ce se petrece-n noi,
ca şi când ne-am îneca în propria inimă,
ca şi când ne-am duce căzând dinspre piele
înspre suflet.
Există cadavre,
există tălpi lipite pe lespedea rece,
există moarte în oase,
ca un sunet pur,
ca un lătrat fără de câine,
moarte ce iese din anumite clopote,
din anumite morminte,
crescând în umezeală ca ploaia ori ca plânsul.
Eu singur am văzut uneori
sicrie cu lumânări desprinzându-se din oră,
cu defuncţi palizi, cu femei cu pletele moarte,
cu brutari albi ca îngerii,
cu fete visătoare căsătorite cu notari,
sicrie urcând râul vertical al celor morţi,
râul cenuşiu,
în sus, cu lumânări umflate de sunetul morţii,
umflate de sunetul tăcut al morţii.
Sunetul este cel în care soseşte moartea,
ca un pantof fără picior, ca o haină fără om,
vine şi ciocăneşte cu un inel fără piatră, fără deget,
vine şi strigă fără gură, fără limbă, fără gâtlej.
Şi totuşi, paşii ei s-aud,
veşmintele ei sună tăcut, ca un copac.
Eu nu ştiu, cunosc prea puţine, abia văd,
dar cântecul ei cred că are culoarea violetelor umede,
violetelor obişnuite cu ţărâna,
pentru că faţa morţii e verde,
pentru că privirea ei e verde,
ca ascuţita umezeală a unei frunze de violetă
în sobra ei culoare de iarnă exasperantă.
Uneori moartea trece prin lume
ca o mătură,
linge ţărâna căutând defuncţii,
e chiar în mătură,
în limba morţii căutând morţii,
în acul morţii căutând firul.
Moartea-i pe laviţă :
în saltea, în pernele cernite ;
trăieşte întinsă şi deodată suflă :
suflă un sunet întunecat care umflă cearşafurile.
Există paturi care plutesc spre portul
unde-i aşteaptă moartea îmbrăcată în amiral
(Pablo Neruda, Numai moartea)”
―
morminte pline cu oase fără sunet,
inimi trecând printr-un tunel
întunecat, întunecat, întunecat ;
murim ca într-un naufragiu ce se petrece-n noi,
ca şi când ne-am îneca în propria inimă,
ca şi când ne-am duce căzând dinspre piele
înspre suflet.
Există cadavre,
există tălpi lipite pe lespedea rece,
există moarte în oase,
ca un sunet pur,
ca un lătrat fără de câine,
moarte ce iese din anumite clopote,
din anumite morminte,
crescând în umezeală ca ploaia ori ca plânsul.
Eu singur am văzut uneori
sicrie cu lumânări desprinzându-se din oră,
cu defuncţi palizi, cu femei cu pletele moarte,
cu brutari albi ca îngerii,
cu fete visătoare căsătorite cu notari,
sicrie urcând râul vertical al celor morţi,
râul cenuşiu,
în sus, cu lumânări umflate de sunetul morţii,
umflate de sunetul tăcut al morţii.
Sunetul este cel în care soseşte moartea,
ca un pantof fără picior, ca o haină fără om,
vine şi ciocăneşte cu un inel fără piatră, fără deget,
vine şi strigă fără gură, fără limbă, fără gâtlej.
Şi totuşi, paşii ei s-aud,
veşmintele ei sună tăcut, ca un copac.
Eu nu ştiu, cunosc prea puţine, abia văd,
dar cântecul ei cred că are culoarea violetelor umede,
violetelor obişnuite cu ţărâna,
pentru că faţa morţii e verde,
pentru că privirea ei e verde,
ca ascuţita umezeală a unei frunze de violetă
în sobra ei culoare de iarnă exasperantă.
Uneori moartea trece prin lume
ca o mătură,
linge ţărâna căutând defuncţii,
e chiar în mătură,
în limba morţii căutând morţii,
în acul morţii căutând firul.
Moartea-i pe laviţă :
în saltea, în pernele cernite ;
trăieşte întinsă şi deodată suflă :
suflă un sunet întunecat care umflă cearşafurile.
Există paturi care plutesc spre portul
unde-i aşteaptă moartea îmbrăcată în amiral
(Pablo Neruda, Numai moartea)”
―
Bogdan’s 2025 Year in Books
Take a look at Bogdan’s Year in Books, including some fun facts about their reading.
More friends…
Favorite Genres
Polls voted on by Bogdan
Lists liked by Bogdan





































