Stefania Andreea

“Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii!
Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le
scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai
determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere.
Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei
n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv
de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale,
rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se
opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că
sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice
pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii
sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin
mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă
astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri.
Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său
interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe
alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea
obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de
puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a
vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai
aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se
sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi.
În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci
din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice
sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută
motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de
justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care
s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la
cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît
orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de
sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este
pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de
fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective,
o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile
pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în
marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te
stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care
pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.”
― Emil Cioran