Veronica Soare

“Cum să fac să nu o iau în brațe
când o văd trecând prin univers?

îmi fac o listă:
de pus mereu în buzunar un trotuar de rezervă, când o văd
că se apropie de mine scot trotuarul și trec pe partea cealaltă

mă prefac neatent, întorc capul spre zid mă zidesc în el
trec prin zid

sau:
mă întorc brusc și o iau la fugă înapoi, toată lumea va înțelege,
(am uitat ceva esențial, undeva, cu zece douăzeci treizeci
de ani în urmă, fug înapoi spre copilărie)

sau, și mai bine, când o văd că se apropie de mine
îmi ridic brațele, le transform în aripi, descopăr brusc
că sunt capabil să zbor, la revedere, Domnișoară
nu mai sunt obligat să mor dacă nu vă iau în brațe

sau, și mai bine, nu mă mai nasc, nu mai scriu nimic
nici măcar acest poem nu mai există

nu, nu pot să-i fac asta, ea trăiește cu un poem pe zi
mai bine mă prefac în poem
se va parfuma cu mine, se va lipi de mine la micul dejun
mă va citi poate de mai multe ori…”
― Matei Vişniec, Negustorul de începuturi de roman