AdiT

“Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" e o vorba mai intortocheata decat pare, desi e citata frecvent, ca un subinteles elementar al moralei crestine. In genere, "ca pe tine insuti" e luat drept o forma de superlativ. Se porneste, cu alte cuvinte, de la presupozitia ca ne iubim enorm, si suntem invitati sa aplicam si "aproapelui" acelasi tratament. Dar ne iubim, intr-adevar, atat de mult? In realitate, cand suntem singuri cu noi insine, stim foarte bine cat ne poate pielea. Stim foarte bine ce pacate avem, cat cantarim, care ne sunt penumbrele. Singura diferenta dintre judecata de sine si cea purtata asupra altora e ca cea dintai e insotita, aproape intotdeauna, de o generoasa indulgenta. Ne stim defectele, dar stim, de asemenea, ca, in ciuda lor, suntem oameni de treaba. Viata noastra e plina de derapaje, de minciuni, micimi, vicii, ganduri inavuabile, turpitudini de toate calibrele. Dar cu toate astea, simtim ca dracul nu e chiar atat de negru, ca suntem recuperabili, ca, in adanc, adapostim un suflet bun si o inima curata... Intr-o prima instanta, "iubirea aproapelui" nu pretinde de la noi altceva decat sa privim defectele celuilalt cu aceeasi indulgenta, cu aceeasi intelegatoare complicitate cu care privim propriile noastre defecte. Sa credem in fondul lui bun, in dreptul lui la compasiune si iertare. Dar adagiul crestin se preteaza si la o interpretare simetrica, pornita din unghiul aproapelui: "Nu te iubi altfel decat iti iubesti aproapele!" Ia-ti oarecare distanta fata de eul tau, fii putin mai indiferent cu sufletelul tau, renunta la mila de sine si reflecteaza, din cand in cand, la tine insuti asa cum ai reflecta asupra altuia. Pe scurt: dupa ce ai facut efortul de a nu-ti iubi aproapele mai putin ingaduitor decat te iubesti pe tine, incearca, acum, sa nu te iubesti pe tine mai mult decat iti iubesti, indeobste, aproapele.”
― Andrei Pleșu, Despre ingeri