Teo B

“Mai târziu, când Harriet s-a gândit la ziua aceea, avea să i se pară că reprezentase punctul precis stiințific de exact si de clar, când viata ei o cotise spre amărăciune. Ea nu fusese niciodată cu adevărat fericită sau mulţumită, dar era complet nepregătită pentru ciudatele întunecimi care o asteptau. Tot restul vietii avea să-si amintească, strâmbându-se, că nu fusese suficient de curajoasă ca să mai stea o ultimă după-amiază, adică tocmai ultima după- amiază, și să se așeze la piciorul scaunului Idei, cu capul pe genunchii ei. Despre ce ar fi vorbit? N-avea să stie niciodată. Avea s-o doară mereu faptul că fugise ca o lasă chiar înainte de terminarea ultimei săptămâni de lucru a Idei. Avea s-o doară faptul că într-un fel straniu, toată acea poveste confuză se declansase din cauza ei. Avea s-o doară teribil că nu- si luase rămas-bun de la Ida. Dar, mai mult decât orice, avea s-o doară că fusese prea mândră ca să-i zică Idei că o iubeste. Din cauza furiei si mândriei sale, nu izbutise să priceapă că n-o s-o mai vadă niciodată pe Ida. Un nou gen de viată, unul urât, se asternea în iurul ei chiar acolo, în holul întunecos, lângă măsuta de telefon, si, măcar că atunci i se părea ceva cu totul nou, în următoarele săptămâni avea să-i devină oribil de familiar.”
― Donna Tartt, The Little Friend