Liliana Kiss’s Reviews > Insula copacilor dispăruţi > Status Update

Un copac e un păstrător al memoriei. [...] Oamenilor, mai ales învingătorilor care țin pana ce scrie analele istoriei, le place să șteargă tot atât de mult cât să documenteze. Nouă, plantelor, ne revine datoria de-a aduna lucrurile nespuse, nedorite. Ca o pisică ce se ghemuiește pe perna preferată, un copac se înfășoară în jurul rămășițelor trecutului.

Liliecii nu sunt considerați drăguți. În 1974, când au murit cu miile, n-am văzut mulți oameni care să verse vreo lacrimă pentru ei. Oamenii sunt ciudați în privința asta, plini de contradicții. De parcă ar simți nevoia să urască și să alunge la fel de mult ca să iubească și să îmbrățișeze. Inimile lor se închid de tot, apoi se deschid larg, doar ca să se închidă iar, ca un pumn nehotărât.

Într-o țară asaltată de conflicte, nesiguranță și vărsare de sânge, dacă dădeai prea multă atenție la altceva în afară de suferința lor, oamenii luau asta drept indiferență, o insultă la adresa durerii lor. Nu era nici timpul, nici locul potrivit să te mai ocupi de plante și animale, de natură în toate formele și în toată splendoarea ei [...]

Calea unei traume moștenite e aleatorie, nu știi niciodată cine s-ar putea alege cu ea, însă cineva o să se-aleagă sigur. Dintre copiii care trăiesc sub același acoperiș, unii sunt mai afectați decât alții. [...] Uneori traumele familiale dar cu totul o generație și își dublează puterea asupra celei următoare. S-ar putea să dai peste nepoți care poartă în tăcere pe umeri durerile și suferințele bunicilor.

În mituri și povești, femeia care încalcă convențiile sociale e întotdeauna pedepsită. Și de obicei, pedeapsa e psihologică, mentală. Clasic, nu-i așa?