Giovanni Papini > Quotes

“I am a free man—and I need my freedom. I need to be alone. I need to ponder my shame and my despair in seclusion; I need the sunshine and the paving stones of the streets without companions, without conversation, face to face with myself, with only the music of my heart for company. What do you want of me? When I have something to say, I put it in print. When I have something to give, I give it. Your prying curiosity turns my stomach! Your compliments humiliate me! Your tea poisons me! I owe nothing to any one. I would be responsible to God alone—if He existed!”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Sunt suspendat între cer şi pământ, prea greoi ca să mă înalţ spre stele şi prea eteric ca să scormonesc în noroi.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Câte vieţi sunt într-o viaţă, câţi oameni într-un om.”
― Giovanni Papini

“Life to be bearable must be lived intensely. Through it a continuous stream of emotion passes. Though that emotion is ever changing as flowing water changes, it at least bears us along on a current that gives the illusion of continuity and permanence. But analyze life, tear its trappings off, lay it bare with thought, with logic, with philosophy, and its emptiness is revealed as a bottomless pit; its nothingness frankly confesses to nothingness, and Despair comes to perch in the soul.”
― Giovanni Papini

“Inca de pe atunci, indepartat de la orice caldura si bucurie, ma ascundeam, ma linisteam pe mine insumi, in reveria lacoma, in solitara rumegare a lumii reintregite prin eu. Nu eram placut celorlalti, iar ura m-a intarcuit in singuratate. Singuratatea m-a facut mai trist si mai antipatic; tristetea mi-a strans inima si mi-a ascutit mintea. Firea mea deosebita m-a indepartat chiar de cei mai apropiati, iar despartirea m-a facut si mai deosebit.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“I know that our efforts all come to nothing. I know the end of us all is nothing, I know that at the end of Time, the reward of our toil will be nothing— and again nothing. I know that all our handiwork will be destroyed. I know that not even ash will be left from the fires that consume us. I know that our ideals, even those we achieve, will vanish in the eternal darkness of oblivion and final non-being. There is no hope, none, in my heart. No promise, none, can I make to myself and to others. No recompense can I expect for my labors. No fruit will be born of my thoughts. The Future—eternal seducer of all men, eternal cause of all effects—offers me nothing but the blank prospect of annihilation.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“The man who is alone, who stands on his own feet, who is stripped bare, who asks for nothing and wants nothing, who has reached the apex of disinterested­ness not through blind renunciation but through ex­cess of clear vision, turns to the world which stretches out before him as a burned prairie, as a devastated city —a world in which no churches, asylums, refuges, ideals, are left—and says: “Though you promise me nothing I am still with you, I am still an atom of your energies, my work is part of your work; I am your companion and your mirror as you march on your merciless way.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Se vor gândi că și-au sacrificat prezentul pentru un viitor care, la rândul său, avea să devină prezent și care, la rându-i, avea să fie sacrificat pentru un alt viitor și tot așa până la ultimul prezent, până la moarte. Întreaga valoare a lui Azi rezida în Mâine, iar Mâinele conta doar pentru un alt Mâine și astfel sosea și ultimul Azi, Azi-ul definitiv, și-așa trecea toată viața pentru a pregăti, zi după zi, ceas după ceas, clipă după clipă, ceva care nu vine niciodată. Și ei vor descoperi adevărul acesta cumplit: că viitorul nu există ca viitor, că viitorul nu este decât o invenție și o parte a prezentului, iar faptul de a îndura existența agitată, viața tristă, viața nefericită, pentru acest viitor care îți scapă și se îndepărtează cu fiecare zi, este cea mai dureroasă tâmpenie din existența aceasta atât de stupidă.”
― Giovanni Papini, Strane storie

“Nu există înălţimi de neatins, ci numai aripi prea scurte.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Las ciudades desiertas o desenterradas son incomparablemente más bellas que las vivas.”
― Giovanni Papini, Gog / El libro negro

“Viata, pentru a fi suportabila, trebuie traita din plin.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Nenorocirea este - acum o pot spune - că cei mai slabi își propun tocmai isprăvile cele mai greu de înfăptuit, cei mai lași - acțiunile cele mai cutezătoare, iar cei cu respirația scurtă și cu picioarele slabe- cursele cele mai lungi. De ce? Din mai multe motive: atracția contrastului, care se observă în toate lucrurile omenești, nevoia de a se exalta și de a se ameți cu puteri imaginare și visuri de mărire; presimțirea obscură a unei scuze comode, când întreprinderea nu reușește și se spune că de vină e însăși grandoarea ei. Astfel, lăsând impresia că faci mai mult decât ceilalți, faci de fapt mai puțin decât oricine, pregătindu-ți o frumoasă și glorioasă înfrângere: ți-ai propus lucruri atât de mari, încât era firesc să nu te țină puterile. Cine știe ce lucruri grozave ai fi făcut dacă ambiția ta ar fi fost puțin mai mică!”
― Giovanni Papini

“I was never a child; I never had a childhood. I cannot count among my memories warm, golden days of childish intoxication, long joyous hours of innocence, or the thrill of discovering the universe anew each day. I learned of such things later on in life from books. Now I guess at their presence in the children I see. I was more than twenty when I first experienced something similar in my self, in chance moments of abandonment, when I was at peace with the world. Childhood is love; childhood is gaiety; childhood knows no cares. But I always remember myself, in the years that have gone by, as lonely, sad, and thoughtful.
Ever since I was a little boy I have felt tremendously alone―and "peculiar".
I don't know why.
It may have been because my family was poor or because I was not born the way other children are born; I cannot tell. I remember only that when I was six or seven years old a young aunt of mind called me vecchio―"old man," and the nickname was adopted by all my family. Most of the time I wore a long, frowning face. I talked very little, even with other children; compliments bored me; baby-talk angered me. Instead of the noisy play of the companions of my boyhood I preferred the solitude of the most secluded corners of our dark, cramped, poverty-stricken home. I was, in short, what ladies in hats and fur coats call a "bashful" or a "stubborn" child; and what our women with bare heads and shawls, with more directness, call a rospo―a "toad."
They were right.
I must have been, and I was, utterly unattractive to everybody. I remember, too, that I was well aware of the antipathy I aroused. It made me more "bashful," more "stubborn," more of a "toad" than ever. I did not care to join in the games played by other boys, but preferred to stand apart, watching them with jealous eyes, judging them, hating them. It wasn't envy I felt at such times: it was contempt; it was scorn. My warfare with men had begun even then and even there. I avoided people, and they neglected me. I did not love them, and they hated me. At play in the parks some of the boys would chase me; others would laugh at me and call me names. At school they pulled my curls or told the teachers tales about me. Even on my grandfather's farm in the country peasant brats threw stones at me without provocation, as if they felt instinctively that I belonged to some other breed.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“I am because someone dreams me; a man who sleeps and dreams and sees me acting, living and moving – and who is dreaming at this moment as I am speaking to you. When he dreams, I awake to life; when he awakes, my existence vanishes. I am a whim of his inspiration, a creation of his mind, a visitor in his nightly fantasies.”
― Giovanni Papini

“Dacă sunt mare , sunt pentru că am avut forţa de a fi singur.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“There are those who have a desire to love, but do not have the capacity to love”
― Giovanni Papini

“Sentirse completamente solo en el mundo, abandonado de repente por todos, abatido por el peso de una vergüenza desconocida o de alguna condena silenciosa es algo más pavoroso y misterioso que la muerte.”
― Giovanni Papini, El piloto ciego

“El cielo tiene influencia sobre mí y yo no puedo tenerla sobre él.”
― Giovanni Papini, Gog / El libro negro

“Pero los hombres se destruyen con el hierro y se compran con el oro.”
― Giovanni Papini, Gog / El libro negro

“Femeile de la război încoace deveniseră prea evidente, din generaţie în generaţie. Descoperindu-le pulpele, rochia le scurta misterul, după cum şi părul care le descoperea şi masculiniza ceafa. Nudismul desfiinţa acest mister împuţinat de dimensiunile hainelor. Odinioară erau un foşnet pentru suflet, acuma deveniseră un marş.”
― Giovanni Papini

“He renunciado desde hace tiempo a todas mis direcciones y paticipaciones industriales para comprarme la cosa más cara -en sentido económico y moral- del mundo: la libertad.

Un lujo que no está al alcance hoy, ni siquiera de un simple millonario. Supongo que soy uno de los cinco o seis hombres apróximadamente libres que viven en la tierra.”
― Giovanni Papini, GOG

“No hay más Dios que el hombre y cada hombre tiene su encarnación.”
― Giovanni Papini, Gog / El libro negro

“Potencia equivale a esclavitud.”
― Giovanni Papini, Gog / El libro negro

“Todo lo que sé lo he aprendido de los demás.”
― Giovanni Papini, Gog / El libro negro

“Iar noi doi traim, suntem amandoi in viata si mereu aproape, insa orgoliile nebunesti nu ne mai infierbanta mintile, dar, cand trec pe dinaintea celor intamplate, plec capul si - nu stiu de ce - mi se strange inima. Nu simti ce lucru grav, ce lucru frumos a fost prietenia noastra din vremea aceea? Suntem deopotriva alaturi si departe, prietene, eu nu mai stiu nimic despre tine, iar tu nu mai stii nimic despre mine. Dar cand te revad asezat in fata meselor mari si mazgalite ale bibliotecii, in diminetile si dupa-amiezile de munca patimasa, aplecat peste cartile deschise, peste hartia pregatita pentru scris si aud din nou glasul tau care ma intreba sau imi raspundea ceva, atunci inteleg totul, iar tu redevii al meu, intocmai ca in acele zile indepartate ale nelinistitei noastre vegheri.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Para mí, Dios no ha muerto, porque nunca había estado vivo en mi ánima.”
― Giovanni Papini

“Cum să fac să mă cunosc pe mine însumi, dacă nu sunt în stare să mă regăsesc în această multitudine de oameni care mă înghesuie şi pătrunde în mine din toate părţile? - să trăiesc pentru vecie ca un necunoscut - lucrul acesta e unul dintre cele mai aspre chinuri ale vieţii mele nespus de dure.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Unui om nu-i ajunge un singur suflet: îi lipsesc întotdeauna unele înclinaţii, unele experienţe, unele forme de pricepere. Cu două suflete vei putea depăşi pe ceilalţi şi pe tine însuţi.”
― Giovanni Papini, Gog

“Todas las ciencias se reducen a la física, y la física se puede ahora reducir a una sola fórmula.”
― Giovanni Papini, Gog / El libro negro

“E oare prima dată când un fricos își închipuie că e erou, când un literat se crede poet, când un idiot își dă aere de om mare? [...] Asemenea răbufniri de genialitate obosită sunt semnul ticăloșiei și suferinței omului mediocru - acela care nu e nici dobitoc în toată regula, nici geniu suprem, nici plantă care vegetează ani în șir, nici suflet care creează cu furie - nici pachet de materie surdă, nici un stâlp de foc în fața popoarelor. [...] Sunt suspendat între cer și pământ, prea greoi ca să mă înalț spre stele și prea eteric ca să scormonesc în noroi. Sedimente de cultură, reminiscențe poetice, furnicare de gânduri au făcut din mine un om inadaptabil la viața temeinică a valorilor practice și mecanice, dar n-au fost suficiente pentru a mă face vrednic de viața unui rege al intelectului. Măcar să nu fi cunoscut deloc, nici pe departe, nici o clipă, sfâșietoarea bucurie a creației! Să mă fi născut și să fi rămas, o data pentru totdeauna, un biet imbecil fără conștiință, un modest creștin fără remușcări, un idiot cumsecade, fără pretenții! Dar nu! Știu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rândurile idioților perfecți și mulțumiți. Sunt superior atât cât să-nțeleg că nu sunt destul de superior, nimic mai mult.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito