Andrei Pleșu > Quotes

“Trebuie sa te departezi putin de tine ca sa te poti apropia de ceilalti.”
― Andrei Plesu

“Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ a reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.

Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune.

Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc.”
― Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții

“Totul se plateste.Inclusiv iluziile.”
― Andrei Pleşu, Despre îngeri

“Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare. Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi. ”
― Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții

“.... iubirile fericite nu se întâlnesc pe toate drumurile (deși sunt sigur că ele sunt mai numeroase decât ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui șterse din registrul iubirii: admit că ele sunt curente, aproape inevitabile și că își au nimbul lor de tragism și de respectabilitate. Nu sunt însă iubiri adevărate: sunt doar teribile probe existențiale, provocări tainice ale sorții, materie primă pentru o eventuală soluție de înțelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Așa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.”
― Andrei Pleșu

“S-ar zice ca dintr-un popor vegetal, ne-am transformat într-un popor de plastilina. Si, asa cum metafizicianul antic stia ca nu te poti îmbaia de doua ori în acelasi rîu, noi, stim, în România de azi, ca rareori poti da mîna de doua ori cu acelasi om. N-ai nici o garantie ca interlocutorul de ieri va spune si azi acelasi lucru, ca nu si-a schimbat convingerile, aliantele strategiile.”
― Andrei Plesu, Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete

“Literatura e un Turn Babel de hartie;fiecare carte o treapta,fiecare biblioteca un etaj.Numai ca literatura are o tinta mai modesta,dar si mai dificila:sa ajunga la inima oamenilor.”
― Andrei Pleşu, Despre îngeri

“A lua în serios ceea ce toata lumea ia în gluma si a lua în gluma ceea ce toata lumea ia în serios e o tehnica traditionala de tatonare a întelepciunii, valorificata mai cu seama în ambianta Chinei taoiste.”
― Andrei Plesu, Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete

“Limbajul e zborul gindului creator asupra oglindirii sale create: duh plutind peste ape sau coborind, sub chipul columbei, asupra celui dispus sa-l primeasca. Cuvintele stau asupra lumii ca un popor de pasari care isi misca ritmic, fara odihna, aripile." (p. 48)”
― Andrei Plesu, Limba păsărilor

“În tara noastra, totul e posibil. Mahalaua e eligibila, grotescul e rentabil. Se poate face cariera pe baza de tupeu, minciuna, bîzdîc si fermentatie viscerala. Lumea se distreaza. ‘Baietii rai’ se cauta prin alte cotloane. De pilda, printre intelectuali. Intelectualii sînt o adunatura de profitori, golani, fascisti, fii de nomenclaturisti, pupincuristi, antieuropeni sau, din contra, vînduti strainilor. Acolo e buba! În preajma lui Socrate, care l-a corupt pe Platon, care l-a corupt pe Aristotel, care l-a corupt pe Alexandru cel Mare, care ne-a corupt pe toti.”
― Andrei Plesu, Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete

“Sa consemnezi declaratiile lui [Petre Tutea] despre "românul absolut" si sa treci sub tacere uriasele lui dezamagiri: "înseamna ca am stat treisprezece ani în temnita pentru un popor de cretini" sau "nu ma consoleaza de faptul ca sînt român decît Eminescu, Blaga, Nae si racoarea cîtorva biserici", sau, explicit pîna la apostazie "Balcanii sînt curul Europei".”
― Andrei Pleșu, Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete

“Cărţile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.”
― Andrei Pleșu

“…competenta adevarata accepta mult mai usor contestatia decit cea improvizata, care defileaza batos pe scena publica, sigura si mindra de sine.”
― Andrei Plesu, Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete

“Lumea ingerilor - mundus imaginalis - sta ca o oglinda intre lumea lui Dumnezeu si lumea oamenilor, aducindu-le pe amindoua intr-o nesperata contiguitate. Lumea ingerilor aduce in acelasi plan 'vazutele si nevazutele' (visibilia et invisibilia) distantele ireconciliabile, dihotomiile,”
― Andrei Plesu, Limba păsărilor

“Mai fiecare dintre noi – cei din generatia mea în orice caz – am avut în familie exponenti ai "speciei" Coposu : nu vorbesc neaparat de anvergura, ci de croiala : oameni directi, adica drepti si simpli, oameni care nu stiau sa surîda ironic cînd auzeau de principii si care nu sucombau în semitonuri cînd se punea problema unei optiuni. In genere au murit prin închisori sau au revenit între ai lor surpati trupeste si sufleteste de experiente inomabile. Disparitia lui Corneliu Coposu aduce între noi si lumea acestor înaintasi o distanta în plus, un spor de abstractiune. In el se sting unchii si bunicii nostri, amintirile "din alte timpuri", figurile "obsedantului deceniu", farmecul imprecis al povestilor de familie despre Maniu si Bratieni, despre tînarul rege Mihai, despre România Mare, despre magazinele de pe Calea Victoriei si despre promenadele de la Sosea.”
― Andrei Plesu, Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete

“Sa fie atunci numele primitive tot una cu cele date de zei, iar numele derivate opera oamenilor? Si sa fie hotarul dintre ele marcat de hotarul despartitor al Turnului Babel? (pp.19-20)”
― Andrei Plesu, Limba păsărilor

“Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" e o vorba mai intortocheata decat pare, desi e citata frecvent, ca un subinteles elementar al moralei crestine. In genere, "ca pe tine insuti" e luat drept o forma de superlativ. Se porneste, cu alte cuvinte, de la presupozitia ca ne iubim enorm, si suntem invitati sa aplicam si "aproapelui" acelasi tratament. Dar ne iubim, intr-adevar, atat de mult? In realitate, cand suntem singuri cu noi insine, stim foarte bine cat ne poate pielea. Stim foarte bine ce pacate avem, cat cantarim, care ne sunt penumbrele. Singura diferenta dintre judecata de sine si cea purtata asupra altora e ca cea dintai e insotita, aproape intotdeauna, de o generoasa indulgenta. Ne stim defectele, dar stim, de asemenea, ca, in ciuda lor, suntem oameni de treaba. Viata noastra e plina de derapaje, de minciuni, micimi, vicii, ganduri inavuabile, turpitudini de toate calibrele. Dar cu toate astea, simtim ca dracul nu e chiar atat de negru, ca suntem recuperabili, ca, in adanc, adapostim un suflet bun si o inima curata... Intr-o prima instanta, "iubirea aproapelui" nu pretinde de la noi altceva decat sa privim defectele celuilalt cu aceeasi indulgenta, cu aceeasi intelegatoare complicitate cu care privim propriile noastre defecte. Sa credem in fondul lui bun, in dreptul lui la compasiune si iertare. Dar adagiul crestin se preteaza si la o interpretare simetrica, pornita din unghiul aproapelui: "Nu te iubi altfel decat iti iubesti aproapele!" Ia-ti oarecare distanta fata de eul tau, fii putin mai indiferent cu sufletelul tau, renunta la mila de sine si reflecteaza, din cand in cand, la tine insuti asa cum ai reflecta asupra altuia. Pe scurt: dupa ce ai facut efortul de a nu-ti iubi aproapele mai putin ingaduitor decat te iubesti pe tine, incearca, acum, sa nu te iubesti pe tine mai mult decat iti iubesti, indeobste, aproapele.”
― Andrei Pleșu, Despre ingeri

“…exista o tendinta generalizata de a transforma oamenii si ideile în idoli. Daca ne place Tutea, atunci el ne place în chip absolut : marile lui calitati îi anuleaza toate fisurile, verva formularilor lui ne determina sa-i omagiem sforaitul : cum poate un personaj atît de impresionant sa nu fie perfect si cînd doarme ?”
― Andrei Plesu, Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete

“Daca nu esti Jung sau Freud, visezi ca prostul!”
― Andrei Pleșu

“Tânărul Robinson, care știa despre sine că "niciodată nu făcuse ceea ce se cuvenea", pare a fi înțeles, de la bun început, că "ceea ce se cuvine" nu e ceea ce știe toată lumea, ceea ce se dobândește prin educația standardizată a "societății". "Ceea ce se cuvine" trebuie să afli, să obții prin căutare și risc, printr-o temporară suspensie a convenției publice. "Ceea ce se cuvine" e la sfârșitul poveștii, nu la începutul ei.”
― Andrei Pleșu, Minima moralia

“Genuine tolerance is the antipode of weakness. One cannot be tolerant on behalf of a colorless facelessness, one cannot permit otherness when one has no identity oneself. One cannot permit everything simply because one does not believe in anything.”
― Andrei Pleșu

“„Să căutăm cum caută cei care trebuie să găsească și să găsim cum găsesc cei care trebuie să mai caute încă”.”
― Andrei Pleșu

“Să căutăm cum caută cei care trebuie să găsească și să găsim cum găsesc cei care trebuie să mai caute încă.”
― Andrei Pleșu

“Bagatelles" de Tescani :
–Tu ressembles à Balzac.
–Je me sens Honoré.

[„mofturi” la Tescani:
–Semeni cu Balzac.
–Mă simt Honoré.]”
― Andrei Pleșu, Jurnalul de la Tescani

“Răgazul
e valorificarea intensă a non-activităţii.E înlocuirea eficienţei prin plăcere, savoarea decu-plării, capacitatea de a te lăsa absorbit de respiraţia lumii, fără să i te opui, fără să intervii cu deprin-derile proprii în metabolismul ei. De la gratuitatea hobby-ului până la experienţa totodată subtilă şisimplă a vidului, răgazul e recuperarea identităţii talereale, neconjuncturale, eliberate de obligaţii, utilităţişi urgenţe.”
― Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții

“„Sus să avem inimile!“ e, în acest caz, oaxiomă a efortului cognitiv, o indicaţie „metodo-logică“. Nu poţi pricepe nimic, dacă te situezi mereula firul ierbii sau dacă scormoneşti, suspicios, „dede-subturi“. Trebuie, dimpotrivă, să priveşti lucrurilede la înălţime, să ai imaginea câmpului, perspectiva integratoare a zborului.”
― Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții

“L'expression la plus adéquate de l'effort spirituel me semble être le fragment. Car le fragment, lui seul, respecte intimement le processus de la réflexion. Nous pensons avec intermittence : intermittence au propre, compte tenu de notre incapacité structurelle à garder active la réflexivité (sur un même sujet) au-delà d'un intervalle de plusieurs heures. (Or, le produit positif, saisissable, de cet intervalle est, la plupart du temps, fulgurant : il y a des instants de compréhension, entourés d'un tâtonnement bourdonnant qui n'est rien d'autre que l'attente active de ces mêmes instants). Mais nous pensons avec intermittence dans un tout autre sens aussi : nous pensons l'infini de chaque pensée avec la finitude de notre appareil réflexif. Être un vivant c'est être un fragment.
[„Cea mai adecvată expresie scrisă a efortului spiritual îmi apare a fi fragmentul. Pentru că fragmentul singur, numai el, respectă procedura intimă a gândirii. Gândim intermitent: intermitent la propriu, dată fiind incapacitatea noastră structurală de a păstra în act reflexivitatea (pe o unică temă) dincolo de intervalul câtorva ceasuri. (Iar produsul pozitiv, consemnabil, al acestui interval e, de cele mai multe ori, fulgurant: există clipe ale înţelegerii, înconjurate de un zumzet tatonat, care nu e decât aşteptarea activă a acelor clipe.) Dar gândim intermitent şi în alt sens: gândim cu un aparat finit infinitatea fiecărui gând. A fi creatură înseamnă a fi fragment." ]”
― Andrei Pleșu, Jurnalul de la Tescani

“Uma primeira observação quanto à situação do Wissenschaftskolleg seria que vivemos num mundo de globalização, em que as distâncias espaciais e culturais diminuem visivelmente, mas isto não exclui a ignorância dos fundamentos intelectuais e sociais do outro; ao contrário, amplia o aspecto irracional desta ignorância. Podes chegar relativamente rápido a Bangkok, podes ter relações políticas ou comerciais com Bangkok, mas podes fazê-lo sem passares, epistemologicamente, além do pistoresco turístico. Entre a globalização e a "cultura geral" instala-se, de maneira paradoxal, uma relação de proporcionalidade inversa. Quanto mais facilmente nos encontramos, tanto menos nos conhecemos. Uma segunda observação seria que a ignorância não exclui a cordialidade. Podes ter boas relações com alguém acerca de cujo background cultural nada sabes.

À primeira vista, temos de fazer um benefício de civilização: a comunicação é possível na ausência de conhecimento. Mas, estando assim as coisas, pode-se ainda falar de comunicação verificável, ou temos que ver com um simples problema de etiqueta, com uma coreografia agradável de superfície? Assistimos, de fato, a uma modificação substancial de sentido do conceito de "tolerância". Ele já não designa aceitação do "outro", da opinião diferente, mas pura e simplesmente ignorância (amável) da opinião diferente, a suspensão da diferença como diferença. Disso resulta que:

1. não tenho necessidade de te entender para te aceitar;
2. não tenho necessidade de discutir contigo para te dar razão.

Dito de outro modo, estou de acordo com as coisas que não entendo e estou, em princípio, de acordo com as coisas com as quais não estou de acordo. O senhor tem direito à opinião do senhor. Respeito-a. Eu tenho direito a minha opinião e espero que ela seja respeitada. É inútil a dialética. A tolerância recíproca termina numa mudez universal, sorridente, pacífica, uma mudez porque o diálogo é uma interferência radiofônica indesejável.

Nessas condições, a tolerância tem efeitos mais do que discutíveis: ela amputa o apetite de conhecimento, de compreensão real da alteridade, e dinamita a necessidade de debater. Para que negociarmos mais, se o resultado é, de qualquer modo, o consentimento mútuo ao direito do outro? Num mundo governado por tais regras, Sócrates ficaria desempregado. Não se encontra nenhuma verdade, não se faz nenhum raciocínio. Não se exige senão que respeitemos, educados, as convicções do interlocutor.

O prestígio não discriminatório da tolerância coloca sob o signo de pergunta uma série inteira de categorias até ontem operativas: o erro, a culpa, a relação com a exceção, os princípios de educação, a técnica da disputa e, em geral, a problemática arriscada e complicada do intolerável. De uma necessidade estrita de boa convivência ("o apanágio da humanidade" - dizia Voltaire: "perdoar-nos reciprocramente as tolices é a primeira lei da natureza"), a tolerância se torna um habitus de neutralidade, um molho de anestesia lógica e axiológica, sintoma de uma alegre paralisia interior. Ser tolerante parece significar renunciar ao sentimento de orientação.

Espero não julgueis prematura a minha preocupação. Não defendo a intolerância, a atrocidade do espírito de geometria. Não quero reintroduzir os julgamentos em preto e branco, a esclerose normativa das dicotomias, a monotonia não realista do "ou-ou". Quero apenas chamar a atenção para a necessidade imperativa de acrescentar à tolerância o DISCERNIMENTO, de não confundir o respeito à diferença com a ética dissolvente do ANYTHING GOES.”
― Andrei Pleșu