Andrei-Codrin Bucur's Blog

Cristian Bădiliță nu este doar un fin cunoscătoral literaturii patristice și al istoriei creștinismului timpuriu, ci și unautor cu o voce distinctă, destul de diferită de profilul său academic.

Cu un ton intim și meditativ, versurile lui poartăpecetea introspecțiunii veridice(spunem noi; burgheze, afirmă alții),înrudită cu jurnalul spiritual, observându-seinfluența formării sale universitare, dar fără să devină scorțoasă saudidactică.

În paginile acestei antologii, intuim mai degrabă inventarulperegrinărilor lăuntrice ale celui botezat înși cu numele ctitorului de jure al celei mai prolifice religiidin lume, decât un borderou cu aserțiuni dogmatice și litanii sentențioase.

Cum era de așteptat, C. B. realizează un melanj desacru și profan, îmbinând eufonic marote confesionale cu amănunte elocvente, „scandaloase”,ce zămislesc o poezie vie, ironică și, pe alocuri, ludică. El folosește un limbajaccesibil, uneori provocator (nu infime îi sunt devierile de la nucleul tematicsempitern înspre gratuitățile și capriciile stilistice periferice), nefăcândrabat de la imaginile dure și de la expresiile neprotocolare, pe care lereglează cu brio. În anumite ipostaze pare de-a dreptul iconoclast, pentru că „probează”virtuțile teologale/cardinale prin criză și revoltă – consecință a laicității sincerasumate.

Găsim, așadar, reminiscențe ale unei tradiții biblice/greco-romaneși câteva împrumuturi moderniste, ce amintesc de scriitorii existențialiști șide lirica inter- și postbelică, unde erosul(distructiv și, deopotrivă, demiurgic) și corporalitatea(înălțătoare și, în egală măsură, decăzută) sunt asimilate cu o transparențămorală deloc forțată sau cosmetizată.

Phaidrosbarbar

Noapte de vară roasă calm de molii,

Când mă prefac, iubito, -n vârcolac

Și îți trimit la întâmplare sólii

Cu mătrăgună albă să te-mpac.

Dar tu arunci cu sânii după iepuri

Și părul ți-l întinzi ca o potecă

Pe care ard șiraguri lungi de becuri

Multicolore, ca-ntr-o discotecă.

În zori abia adormi sub un platan

Cu frunzele uscate-n mahalale,

Platanul grec sub care an de an

Phaidros bea Murfatlar de vorbe goale

Și plin de vervă, ca un licean,

Vomită peste tandrele cigale.   (p. 28)

Viziune

Cuvântul acesta –

pește eucharistic

dansând

în cenușa acvariului.   (p. 93)

Dufy

Spune-my, Dufy.

Mama ey de Vyață.

Unde-y adevărul?

În ceață.

Spune-my, Dufy.

Mama ey de Moarte.

Unde-y nemuryrea?

Departe.

Spune-my, Dufy.

Mama luy de Yery.

Unde-y tympul?

Nycăyery.

Spune-my, Dufy.

Spune-my ca să ștyu.

E devreme?

E târzyu.

Atuncy, Dufy, spune-my, șy te las.

My se bate pleoapa.

E de rău?

Hélas!  (p. 183)

Nu voi întocmi o recenzie propriu-zisă (considercă dac-ar fi beneficiat de o corectură sadea, volumul ar fi fost unul decent),ci voi trece în revistă câteva dintre „micile” inadvertențe de redactare.

• „știu că îmi suntcușcă și că mă suport umană” – p. 16.

???

• „nu sunt o femeieindependentă/ decât în măsura de sută de votcă” – p. 20.

Ar fi fost mai natural: ...decât după (ce beau/consum...) o sută (un pahar...) de votcă.

• „...niciun pur nuface spumă peste chipul vostru/ uscați de taxe și impozite, trăiți albastru/ evai și-amar de-o populație optimistă/ tristă în suflet, ca o curvă familistă” –p. 23.

a. Cine este purul/pura care nu se înfurie? Sauautoarea se referea la detergentul de vase – Pur? În cazul ăsta, care-i motivul utilizării degresantului...?

b. Definiți „viețuireaazură”.

c. „tristă în suflet” – Credeam că în creier.

d. Din ce pricină e mâhnită curva familistă? Câtdespre populația optimistă și necăjită în același timp...

• „• (ușile volumul doi) am o problemă cuușile/ ori nu le închid/ ori le deschid cu picioarele” – p. 24.

Noi, în schimb, n-avem dificultăți în a depista poezia – căci fie se observă de pe lună,fie n-o găsești nici cu microscopul.

• „în seara asta o săfiu tare și o să-mi scap telefonul în cada/ cu vanilie/ și picioare/ mozaic decicatrici/ (...) negru și aproape gras/ (...)// în mine în seara asta o să fiecurat/ până la nud/ (...) așa sunt eu de fapt/ adipoasă și vascularizată” – p.27.

a. Presupunând că era tare/puternică, i-ar mai fialunecat telefonul...?

b. Complimente pentru vană! Nici la Brico Dépôtn-au astfel de modele.

c. „aproape gras” – Preferabil, grăsuț.

d. „până la nud” – Am fi optat pentru o locuțiunemai acătării.

e. „adipoasă și vascularizată” – Ați identificatopoziția/inexactitatea?

• „...râd zgomotos cao poezie supărată” – p. 29.

Iar cauza pentru care o poezie iritată/surescitatăîncepe să hăhăie este...?

• „te-ascunzi depropria singurătate prin casă/ te-ncui în baie/ dar apocaliptic îți forțeziușa/ și dai peste tine/ ghemuită în poziția fetală/ îți vine să-ți fuțipicioare-n burtă într-una (sic!)/ urli la tine de sus în jos și faci pe nebuna/privește-te-n perete și jură-te că nu ești goală” – p. 30.

NO COMMENT

• „...am avut sângeîn vulvă să spun oamenilor/ că trag a pământ” – p. 42.

„[eu] trag a pământ” – Lămuriți-ne.

• „pielea mi s-ararefiat...” – p. 43.

Mai degrabă: ...s-a subțiat.

• „tot cancerul ăstade primăvară m-a înmormântat” – p. 44.

V-a adus și flori?

• „când nu îmi maiamintesc cum te cheamă/ vin ei și îți dau alt nume/ îmi smulg și mie numele tăuroșu de pe obraji/ și când nu mai știu dimensiunea degetelor/ pare că ei daunoroc cu tine în altă lume” – p. 46.

Superbă strofă!

• „gustul laptelui/metalic și hrănitor/ muls cu întreagă poezia gurii mele” – p. 47.

Mai curând: ...mulscu întreaga poezie a gurii mele.

• „întunericul/ridicat ca un falus/ (...) mă spulber în rate/ îmi tatuez răsuflarea lui blaga”– p. 49.

• „degeaba până nuintri pe ușă/ eu toată păpușă te aștept/ aproape dezbrăcată/ pentru că oricumte îmbrac în fiecare zi clandestin/ aproape îmbrăcată/ mănânci carnea cu tot cusatin” – p. 55.

Cartea are 134 de pagini.

După trei zile de repaos, mi-e cu neputință să adormla ora pe care mi-am fixat-o cu mult înainte să mă întind în pat, realizez căplimbarea de seară a fost prea scurtă, cina abundentă, că se impune să sarpeste serialul de pe Comedy Central și să citesc ceva la nimereală, ca odatămobilizați neuronii, cu mintea încărcată, să mân mai iute porcii la jir.

Vecinii de deasupra nu se pot nici ei odihni (nagâțulnu vrea să facă nani...), lectura prinde culoare, dar pierde din anatomie, înproiecțiile romantizate ale lui musiu Breton (cofondatorul și principalul inginer al Suprarealismului) tăvăleala este teoretizată (eu mă tăvălesc de râs), instincteletranssubstanțiate, iar viciile de procedură estetică adoptă aluri nebănuite:

„Învreme ce gestul mâinilor și picioarele așezate pe planșetă n-au fost niciodată,cu certitudine, prilejul unei cât de mici ezitări, iar ochii – cel dreptfigurat printr-o roată întreagă, cel stâng, printr-o roată spartă – au rămasnemodificați de-a lungul etapelor succesive de modelare, lungimea brațelor, decare depinde raportul dintre mâini și sâni, și conturul feței nu erau delocfinalizate. Nu încetam să mă interesez de evoluția statuii pe care, dintr-odată,am simțit-o ca pe însăși emanația dorințeide a iubi și de a fi iubit, în căutarea adevăratului ei obiect uman și îndureroasa ei ignoranță. Cât încă nu ieșiseră la lumină în întregimefragilitatea ei, elanu-i reținut, aerul de-a fi prinsă în capcană și, totodată,plină de recunoștință prin care mă emoționase într-atât gracila ființă, mătemeam de orice apariție feminină în viața de-atunci a lui Giacometti, socotindcă i-ar putea aduce prejudicii. Nimic mai întemeiat decât această teamă, dacăte gândești că o asemenea apariție – pasageră – a dus într-o zi la o regretabilăcoborâre a mâinilor, justificată conștient de grija de-a descoperi sânii, însăavând, spre marea mea surpriză, drept consecință dispariția obiectului invizibil, dar prezent în care consta interesul figurii și pe care mâinile-l țineauori susțineau. Cu câteva corecturi ușoare, mâinile au fost aduse a doua zi lalocul lor. Iar capul, deși bine conturat în liniile lui esențiale, cu uncaracter general clar definit, reda aproape singur indeterminarea sentimentalădin care continuam să cred că a țâșnit opera.” (pp. 41-42)

M-amlăsat păgubaș la pagina 50, m-am dus să beau apă, am verificat ceasul: 1:00 a.m.– Adio, somn! Bun venit, stare de veghe!

În comparație cu volumele ulterioare (scrise-nfranceză), unde robustețea și vioiciunea aforistică ating culmi mai semețe, „Îndreptarul...” (titlul anterior fusese Breviar pătimaș) pare mai curând o colecțiede impulsuri frenetice, decât un compendiu sistematic.

Chit că preocupările tematice sunt cele uzuale (disperarea,suferința, (dez)amăgirile comprehensivității și binecuvântările/paradoxurileagnoziei, coteriile bigotești, deriziunea longevității și vehemența dizolvării,apanajele perene ale „cerebralității spirituale” ș.a.m.d.), ele-s reluate fărăacel fenomenal salt speculativ pe care îl regăsim în alte opere – motiv pentrucare unui cititor neinițiat îi poate induce senzația de poticneală, iar unuicunoscător, doar o variație minoră în proverbialul registru cioranian.

Deși anumite pasaje te fascinează prin sintagmecondensate și intuiții fulgurante, ansamblul rămâne inegal, fiind traversat de numeroaseoscilații „frazeologice”, care împiedică sedimentarea unei viziuni (monolitice)auctoriale.

Cărticica are însă o însemnătate documentarăaparte, relevând un stadiu vital în cristalizarea „postulatelor” artistice alelui Emil Cioran.

• „Precum iubești cărțilepe care era să plângi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptescde renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet – așa cu mările: te-ndrăgosteștide cele ce unduiesc înecul.

N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe,nici vârtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stâncileBretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gândul?

Într-o memorie mai scurtă decât presimțirea de veșniciea efemerei, aș păstra încă icoana și recunoștința albastrului inuman al măriidecadente. Pe malurile ei s-au prăbușit împărății – și câte tronuri alesufletului...” – p. 16

• „Am citit slovaomului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Știu până unde au ajunsneamurile și ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentruiscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor erori sau pentru sleirea urâtuluiprin credințe. Toate și-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Șicând n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputând susține pâlpâirea înșelăciunilorfecunde, s-au predat tânjirii de apus, lâncezelii spiritului istovit.

Ce-am învățat de la ele, curiozitatea devorantă cemă purta prin meandrele devenirii – e-o apă moartă ce răsfrânge hoiturile gândului.Furiilor neștiinței datoresc tot ce știu. Când tot ce-am învățat dispare,atunci gol, cu lumea goală-n față, încep a înțelege totul.” – p. 37

• „Cu țara ta te întâlneștidin nevoia de o deznădejde-n plus, din setea de un spor de nefericire. Sunt românprin fondul de autoumilire existent în condiția omului. Nimic nu mă lingușeștede-a aparține acelui spațiu, decât năzuința de-a zace în dureri a căror vină nuo port și de a-mi gâtui orgoliul în incurabila vădire a neființei noastre.Ceilalți oameni sunt sau nu sunt. Dar nici unii nu-s așa de puțin ca noi! Atât de puțintel!Diminutivul e divinitatea noastră. Până și moartea e de mâna a doua în «piciorulde plai» al infinitezimalului național.” – p. 66

• „Tu nu vezi mărețiamorții întinzându-și brațele de tihne ca să-ți curme o trudă fără făgașuri? Viața-iun tertip al nebuniei și cine cade-n cursa ei calcă pe-un drum deschis de propriulsău sânge.

Am vrut să trăiesc și am trăit, deși am presimțitcă-i nevădit să fiu. Cum să mă țin în clipe, când nașterea m-a osândit călău altimpului?

Am iubit și m-am iubit. Dar dragostele s-au ivitmurind, fulgere mucegăite, extaze-n măruntaie de puroi, simțuri de șarpe cald.

Tu, Doamne, lasă semnele morții la căpătâiul meu.Să te înșel pe tine nu vreau și nici pe mine. Uite-mă, cum stau aici. Avut-aifiu mai blând în răutăți? Să mă las pradă uitării cu ale tale fiice? Înfrunzeascăsfârșitul pe anii mei sfârșiți. Căci clipele ce mi le-ai dat sunt bube negre,al căror rod umbrește lumea Facerii și nădejdea făpturii.” – pp. 83-84

• „După ce-ți pierzi –până la istovire – conștiința în voluptate, ce vijelios năzuiești dupăfrigurile dezlipirii! Să poți sta singur în încăperea ta: fără lume, fără iubită,sorbind dulceața nenorocului! Și neîngrădit de nici un ideal, cu ochii storșide existență, să-ți întinzi osteneala visului dincolo de cer!” – p. 96

E indicat să-i recitești pe clasici – busola nu dăgreș. 

În ultimul an de facultate, aliniasem pe marginea mobilei din sufragerie(o combinație: corp de bibliotecă - dulap cu haine) toată floarea cea vestită apatrimoniului literar românesc (Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu...) și,sârguincios ca un neofit fără orizont (dar destupat la minte) m-am căznit ovară întreagă să rumeg din scoarță-n scoarță Operele complete...

Scriitorii fundamentali (fondatori/uzurpatori aiunor tradiții/curente) nu mă tachinau cu reverențe solemne, nu-mi solicitau review-uri pompoase și nu se țineau cudinții de trofeele culturale sau de diplomele de excelență. Ei îmi cereau o țârucă de bunăvoință.

Indiferent de traseul epistemic al predecesorilor,revenirea la cărțile lor înseamnă nu doar bravură tocilărească, ci gratitudinefață de limba ce ne-a ținut (și ne ține) vii, amintindu-ne, cu fiecare filăparcursă, de originea, hotarele și promisiunile care ni s-au (pre)dat.

Au trecut optsprezece ani de-atunci, iar stihurilelui Blaga încă rezistă, conferindu-mi garanția (e bine și o dată la douădecenii) că poezia sa (în care odăjdiile mitologice și accesoriile folcloricese asortează cu taina truismelor și noetica tăcerii) este (neignorândcontextul) cât se poate de trainică și de insolită. Versurile sale „vetuste” freamătăde o snagă stilistică vrednică (chiar dacă n-avem urechea antrenată) sămodereze larma prezentului. Dincolo de faptul că (re)descoperirea autorilorconsacrați reprezintă un exercițiu de (re)calibrare ființială, dincolo demanuale și de cronologii, ceea ce persistă e conversația sinceră dintregenerații.

Aflu că ieri a fost „Ziua Națională a Lecturii”. Nimicnou sub soare! îmi zic. În școală, îi stâlceam numele (rostindu-l pe un tonnazal și cu gâjâială-n glas: ...Bleaga!),stârnind râsul colegilor. Și continui să m-afund în liniștea asurzitoare aslovelor.

Lucrarea luiJean Delumeau constituie unul dintre cele mai ample atlase ale angoaseicolective, proiectat și coordonat cu o dexteritate și c-o migală indubitabile.Cartea nu este doar o incursiune în trecut, ci o radiografie a unei Europe careși-a consolidat structura identitară/matricea culturală sub presiunea uneiprimejdii permanente. Între secolele XIV și XVIII, regiunile catolice și protestante ni se înfățișează așijderi unor fortărețe împresurate șiasaltate de diferite spectre: crize alimentare, secete devastatoare, epidemii,războaie, erezii și o puzderie de amenințări mocnite. Istoricul francez urmăreștemodul în care acele spaime au modelat conștiința/optica veacurilor, practicilecotidiene (în speță, desidemonice), controversele și parlamentările religioaseetc., oferindu-ne o panoramă nedistorsionată a intervalului dintre evul mediutârziu și germenii erei moderne.

Ca atare,aprehensiunea se impune și intră în uzanța vremii, fiind inoculată prinritualuri și legende confiscate de discursul ecleziastic, căci Biserica,departe de-a fi un adăpost în calea implacabilului „pericol” metafizic („relațiacrimă-pedeapsă divină, începând chiar pe această lume, a devenit mai mult decâtoricând o evidență pentru mentalitatea occidentală” – p. 338), amplifică, prinstresul exterior (ce recurge la reiterări autoritare culpabilizante și la răsplataneîntinată a urgiei dumnezeiești), agitația interioară – fapt ce determină„populația creștină” să se refugieze în superstiții, exorcisme și-n frecvente procesiunide împăciuire a Providenței. Astfel, civilizația apuseană în cauză ni seconturează ca o societate vigilentă, mereu pregătită să digere repercusiunileunei inexorabile catastrofe.

Pe lângă echilibrulfin dintre strictețea metodologică și fluxul narativ, remarcăm o infinităputere de concentrare, sintetizare și valorificare a informațiilor. Expunerea(lipsită de rigiditatea academică) alunecă firesc, iar paradigmele furnizatecimentează argumentația. Nu întâlnim simple statistici, ci mai degrabă niște destineîncâlcite într-o urzeală obștească asupra căreia planează molimele, diavolii,ocultismul, xenofobia ș.a. – cu temerile adiacente.

Importanțavolumului rezidă (și) în actualitatea sa, cititorul de astăzi dibuind ușormecanismele prin care instabilitatea (politică, economică...) și incertitudinea(posterității, redempțiunii...) se propagă și se transformă în comportament de masă, sugerând, concomitent, că fiecareepocă își inventează inamicii.

În acestsens, Frica în Occident... exploreazăși dezbate atât problema fragilității umane raportată la enigmele vieții, cât șimaniera prin care comunitățile își înalță ziduri simbolice pentru a se simți înabsolută siguranță.

„Epoca noastră, vai! este mai bine înarmată decîtoricare alta pentru a analiza critic mărturisirile. Sub tortură se poate smulgeorice mărturisire. Este adevărat că, în Anglia secolelor al XVI-lea – al XVII-lea,a fost mai puțin folosită decât pe continent. Dar foamea și privarea de somnsunt și ele torturi capabile să frângă orice rezistență. La toate acestea se adăugadecalajul cultural dintre judecători și inculpat. Intimidat, înțelegând uneoriprost întrebările ce i se puneau, acesta era gata să răspundă afirmativ. Totuși,în Anglia de exemplu, unele persoane veneau din proprie inițiativă să seautodenunțe judecătorilor. Altele mărturiseau spontan relații uluitoare cuduhurile rele. În sfârșit, altele, negând evidența, se încăpățânau să mărturiseascăcrime pe care nu le făptuiseră. Cum trebuie citite asemenea confesiuni? Răspunsulvariază fără îndoială de la caz la caz. Unul cădea într-o stare de depresiuneacută – pe vremea aceea se vorbea de «melancolie». Altul căuta o publicitateieftină. În sfârșit, altul, care în sinea lui își dușmănea de moarte vecinii,se defula exprimându-și dușmănia. Dar aceste mărturisiri spontane nu seconsiderau valide de către judecători dacă nu erau redactate și traduse înlimbajul lor familiar, acela al demonologiei – un limbaj pe care predicațiahebdomadară îl aclimatizase desigur progresiv în opinia publică. J.-C. Barojaaduce în această privință mărturia edificatoare a unui inchizitor luminat,Alonso de Salazar y Frias, care, prin 1610, a încercat să demitizeze vrăjitoriadin Țara Bascilor. În Memoriile sale,Salazar semnalează importanța capitală a psihozei colective datorate predicilor.La Olague, lângă Pamplona, spune el, oamenii au căzut în cea mai oarbăcredulitate după predicile unui călugăr. Aiurea, mărturisirile privitoare la aquelarres (adunări nocturne) și lazborurile prin văzduh spre sabat au fost declanșate în rândurile tineretului deedictul de grațiere din 1611. Iată-ne astfel întorși în universul teologilor șial judecătorilor.” (pp. 587-588)

Nu-mi amintesc să fi dus până la capăt vreocapodoperă elaborată de „ilustrul prozator al surghiunului”. Prin 2008 m-amînhămat la Întoarcerea huliganului (ascultasemun interviu cu autorul, mi se zgândărise apetitul și, zăcând nerăsfoită pebiroul unei fete ce rămăsese restantă la niscaiva materii/probe practice, otipă pe care o frecventam în perioada respectivă, mi-am zis să profit de prilejulivit) și, cu sufletul lărgit de curiozitatea genialității trâmbițate de mass-medianeaoșă (frunzărisem și-un articol), m-am apucat de treabă. Însă (neiertatăsă-mi fie năucirea și disculpată aserțiunea că...) romanul memorialistic cupricina era o pierdere de vreme.

Peste ani (în lunga ședere la mănăstirea Lupșa),premoniția (fiindcă nu-l terminasem) s-a adeverit. Părintele Maxim mi-amărturisit, cât timp îmi prezenta fondul bibliotecii monahale, că și elcapitulase cu cartea în poală: „Andrei, la nouă ani eu citeam Roșu și Negru de... Știi cine a scris...?”Io cugetam la formația de muzică pop-rock... Aveau ei o piesă – Pastorală.

Ulterior, am constatat că nici pe Alex Ștefănescunu-l încântaseră neroziile stilistice ale emigrantului „sucevean”.

În schimb, volumul acesta are substanță, fiind undialog al opiniilor personale, mai degrabă decât un șir de confidențe periate. Pribegia nu este abstractizată, ciancorată în concret, devenind un criteriu de evaluare a culturii europenerecente. Așadar, nu asistăm la niște „tranzacții epistolare” pur decorative,cât mai curând la o confruntare de convingeri individuale, care tempereazăelanul cognitiv al interlocutorilor printr-o disciplină discursivă remarcabilă.

Reflecțiile protagoniștilor se armonizează prinmaniera abordării: unul aduce experiența traumatică a Estului, celălalt,rigoarea analitică a spațiului occidental, iar din ciocnirea celor două sfere de influență/atitudinal-axiologice rezultă pagini dense și polemice, debarasatede esopismul intrinsec producțiilor manesciene.

În consecință, textul te cucerește prin claritateaformulărilor și refuzul rezoluțiilor facile (retorica rămâne sobră,argumentativă, ferită de inflația lexicală a colocviilor revizuite), și nu oferăconcluzii liniștitoare, ba chiar ridică întrebări incomode despre identitate, apartenență,culpabilitate și despre Istoria care,aidoma unui verdict, ne-a constrâns deseoris-o acceptăm orbește, nu să o examinăm cu discernământ.

„H.S.: Odată ați spus că America e un bun hotel.

N.M.: Și mai cred încă asta. Și mi se pare foarteimportant că este așa. Îmi place că guvernul se numește aici «administrație», oadministrație a treburilor curente. Dacă e eficientă, atunci e bine, dacă nu eeficientă, alegem alta. Nu există buletine de identitate, statul nu are voie săștie unde locuiesc, ce gândesc, cât de patriot sunt. De la bun început toateastea mi s-au părut minunate.

Îmi place incoerența acestei țări. Cred că dacă arfi coerentă, cum și-a dorit și a visat George W. Bush, ar fi o catastrofă.

H.S.: Ce vreți să spuneți cu asta?

N.M.: Sper ca America să nu fie niciodată oconstrucție perfect omogenă, o entitate pe care să o poți defini ușor. E greusă aduci America la un numitor comun. M-am tot gândit la asta. Când crezi că aigăsit, în sfârșit, o caracteristică esențială, definitorie, fie ea bună saurea, și spui: Asta e! Asta e America – atunci îți dai seama după o oarecarechibzuială...

H.S.: ...că și opusul acestei însușiri e deasemenea valabil.

N.M.: Exact. Și tocmai asta e ceea ce îmi place:incoerența.”   (pp. 123-124)

Un influencer fundamentalist/extremist a fostasasinat (gustând, cum spunoccidentalii, din propriul medicament/tratament), iar lumea și-a pierdut dinnou busola. Ceremonia de pomenire are loc pe un stadion. Pleată Portocalie vinesă-și ofere condoleanțele, suporterii urlă, bocesc la comandă, apoi aplaudăfrenetic; Pleată Portocalie dispare. Cu telefoanele-n aer, tragedia este mailesne de îndurat. Pe scenă apare nevasta răposatului (comparat, de cei invitațila microfon, cu: Moise, Iisus, J. F. Kennedy, Martin Luther King Jr. ș.a.). Printr-oploaie de artificii ce năvălește de jos(aviz adepților teoriei conjurației mondiale), ea se îndreaptă către pupitrul aflatîn spatele unui perete transparent din sticlă securizată. Se oprește, caută sprecer (...un prompter), în jurul eiroiesc cameramani experimentați, chipul i se luminează, dă să plângă, însă-șiamintește de angajamentul luat – ochiul vigilent al Fratelui cel Mare nu iartă.

Văduva albă își continuă poliloghia. Joacă atât deprost, încât te apucă dorul după fosta soție a lui Johnny Depp (cum se smiorcăiaîn sala de judecată, cum își ștergea lacrimile de crocodil...). Batăr acolo eravorba de-un divorț, aici discutăm despre o crimă. Batistuța faciliteazămiracolul. Ferească sfântul să i se strice machiajul tras cu gletiera! – ocabotină în slujba „U.S.A.”-ului.

Uitându-te atent, cazi inevitabil pe gânduri. E pecale să izbucnească într-o ieremiadă hollywoodiană, dar supraeul intră-nacțiune și (pentru noi, nicio surpriză) râde cu gura până la urechi. Ținutăireproșabilă, dantură impecabilă... Coafura rezistă. P-ormă devine serioasă șigaleria îndoliată nu mai răcnește. Se scapă doar în încheiere, când..., dupăce-și verifică textul, rostește placid: „God bless you all and God blessAmerica!” – demonstrația picând la țanc, căci prin năprasnicele scântei ale spectacoluluipirotehnic pășește triumfător Conducătorul Suprem. Urmează omagiul său: bla-bla-urile și off-topic-ele de rutină.

Evenimentul se apropie de final. Cuplul regizoralse îmbrățișează... El o atinge, vizibil, puțin mai sus de fese, în vreme ce văduvaalbă își ridică mâna stângă și, cu pumnul strâns și două degete ridicate, facesemnul diavolului (în limbajul gestual, Teiubesc!), ăla pe care-l fac rockerii/ sataniștii/globaliștii la concerte (conspiraționiștilor,ați adormit?) și liderii politici la câte-un summit.

Obrazul ei se odihnește pe inima preaiubituluipreședinte. Timp berechet pentru pozele de album. Conduita lor grăiește de lasine: el – masculul alfa, dominant, protectiv; ea – pisicuță blândă,ascultătoare; ...privirea ei, aidoma ocheadelor unei actrițe XXX.

(Foto © You Tube)

„Am adormit târziu, adâncit în incertitudinilecare mă bântuie în ultimul timp (frunzărisem pe silabisite Quantum Mechanics: TheTheoretical Minimum de Leonard Susskind și Art Friedman).

«Dacă electronii se comportă atât ca particule, cât și ca unde, e posibil ca spiritul liric al luiGonçalves de Magalhães să oscileze între romantism și transcendență tropicală?»

(lecturasem, de pe ceva blog, un text amplu, cureferire la opera „elegiastului” brazilian – habar n-aveți câtă zdroabăinterioară J).

Reanalizând însă cele acumulate-n săptămâna astatoridă (aer condiționat, ioc; ventilator... la magazin – și mă topesc pân-ajungacolo), mi-am dat seama că versurile lui Magalhães, privite-n lumina dualitățiicuantice, nu-s doar niște stihuri banale/vetuste, ci funcțiile de undă(estetică) ale unei poetici ce colapsează (în proximitatea unui cititor cudispoziție metafizică erectă) peste-un pahar de chimarrão.

Ș-amu mă fascinează ideea că, într-un universparalel, Magalhães ar fi putut colabora cu Schrödinger la o „romanță pentrupisica (in)stabilă”, sau ar fi compus o epopee modernă despre overlap-ul dintre „sunt”, „fusei” și„voi fi” (...mort de cald, în situația mea).

În fine. Dimineața a început așa: mi s-a gătatceaiul (să cumpăr altul... mă cam ustură buzunarul) iar vecina de la patrutocmai ce s-a întors de la maternitate... și, mai ușoară cu trei kile șasesute, vrea cu tot dinadinsul să-și recupereze ecartul ponderal și să-și facăsimțită prezența în camera ce se deschide – ochi circumscris într-o cutieexpandabilă de chibrituri – deasupra mea.

Aaa, eram să uit! Tre’ să văd dacă Álvaro Mutis a avut vreo opinieavizată despre mecanica moleculară. În caz contrar – Să o inventez!”

Și cum îmi notam io conștiincios în Jurnal (că majoritatea autorilor care serespectă țin un caiet în care-și consemnează (ne)împlinirile...(im)perfecțiunile...), dau de clipul ăsta.

Mă opresc, șterg tot și o iau de la capăt.

https://www.youtube.com/watch?v=LDx5pq0DRYM

(Foto © flickr.com, PAUL CASSAR)

Așa-i dacă-țipetreci nopțile holbându-te la meciurile din NBA, dormi până la zece jumate,iar când consideri că te-ai dezmeticit, amestecând cu lingurița cafeaua recentmăcinată în ibricul cu apă opărită, ațipești la loc și visezi la banchetelebahice. Însă ai lăsat fereastra deschisă. Din preajma părculețului cu salcâmipiperniciți și clopotniță falică, un glas gutural anunță o catastrofă iminentă...și capitulezi:

Să luămaminte. Pace tuturooor!

Și duhului tăăău.Tăria mea și scăparea mea este Domnul și s-a făcut mie spre mântuiiire.

Înțelepciuneee!

Din Epistolasobornicească... „HRANĂ, APĂ, ENERGIE- O întoarcere la rădăcinile neamului românesc”citire.

Să luămaminte!

Fraaațiloor,a venit vremea ca poporul român să aibă un program de țară care să-l defineascăîn lume și să-i asigure bunăstarea. Independența țării se definește și princapacitatea de a te gospodări singur. El a fost propus poporului român încă din2010 și a suferiiit modificări de-a lungul aaanilooor, pentru a răspundemarilor provocări ale prezentului. PIATRA DE TEMELIE A PROGRAMULUI: Instaurareastatului suveranist-distributist și a unei societăți bazate pe democrația participatiiivăăă,în care Adevărul, Libertatea și Suveranitatea sunt axa de valori a dezvoltării României. CE PROPUUUNCONCRET? Un nou model social, economic și politic, inovator și unificator: suveranism-distributismul,menit să producă modificări structurale și, în final, o schimbare de sisteeem,deoarece pe scheletul actual nu se poate construi cu adevărat... Suveranism-distributismuleste un model social și economic al libertății și al binelui comun (al frățietății),care se bazează pe producția locală și pe democrația participativă și carepoate fi soluția salvatoare pentru orice țară, nu doar pentru Româniiiaaa. Economiasuveranist-distributistă este economia lucrătorilor-proprietari, a familieitradiționale, a comunităților, a producătorului român auteeentiiic. O economieechitabilă, stabilă și morală, care mărturisește tradiția. Democrațiaparticipativă reprezintă o sursă continuă de putere pentru cetățenii care sevor putea implica direct în procesul leeegislatiiiv, fără a aștepta pasiv săfie chemați la urne o dată la patru ani. În România, tranziția către democrațiaparticipativă și economia de piață în sistem suveranist-distributist marchează începutulMarii Renaaașteeeri Naționaaaleee.

Pace ție,cititoruleee!

Și duhului tăăău.Aliluia, aliluia, aliluuiaaa!

M-am trezitbrusc, mi-am scărpinat urechile și-am dat să beau din șvarțul care se răcise. „Undeam mai auzit asemenea gogomănii?”

Examinândgraiul doctrinar ce mizează pe contradicțiile lăuntrice și relatia dintre formăși fond, am abordat impetuos textul cu pricina, supunându-l unei canonadehermeneutice. Ținând cont de asprimea metodei apofatice și de seducția maladivăa fetișizării regulilor/rigorilor... calităților cutumiare, mi-am zis că n-o fibai, și i-am dat bice:

UNU. Codexulvalah, unealtă propagandistică

Am observatcă s-a făcut uz de formule retorice vagi și consolatoare („adevăr”,„libertate”, „suveranitate”, „tradiție”, „rădăcini”), care, în loc să lămureascănorodul, îi întunecă socotelile. Pericopa „prezidențială” abundă în cuvintegolite de conținut, ce funcționează mai degrabă ca mărci afective, nu cavectori de interpretare. Întrebuințarea unui glosar sibilinic nu îndulcește amăreala tescovinei, ci îi „transplantează” condiția printr-o alocuțiunemitologică prin care se solicită deshumarea dosarelor „originalității” gințiinoastre veșnice.

DOI. Amurgulrațiunii prin aderarea la basm și biosferă

Nelipsita tendințăde a glorifica sorgintea neamului (acest declinînspre mediul înconjurător) estecaracteristică estimărilor retrograde, care evită contactul cu complexitateamodernității. A te restitui obârșiilor înseamnă a refuza să-ți asumicontemporaneitatea și antinomiile sale – o născocire „de ultimă oră” pentru oreconciliere (măsluită benevol) cu trecutul (un „mit secular”) – suplinind expertizaminuțioasă cu garanția abracadabrantă și infantilizantă a unor castele de nisip.

TREI. Erotizareaascetică a congregațiilor și a îndeletnicirilor domestic-endogene

Conceptelede „lucrători-proprietari”, „familie tradițională” și „producătorul autentic” suntlesne de demontat, aceste idei „sacralizate” reificând anumite șabloane sociale,pe care ni le oferă ca pe o suită de dezlegări în cadrul eternelor Păresimi. Înrealitate, aceste ilustrații ascund inegalități cruciale, calchieri ale unor precepte ciocoiești, servite sub formareveriilor câmpenești (o disimulare a unei neîndoielnice alienări...),printr-un imaginar romanțios/bucolic...

PATRU.Plenitudinea răzeșilor și noua arhitectură civică

Suntemprecauți în fața oricărui proiect macrocosmic ce făgăduiește o schimbare deparadigmă prin reconsolidarea spiței noastre nobile, dacice ș.a.m.d. Însiajul dialecticii negative, respingem ipoteza că o stăpânire primenită posedă zelul și priceperea de-a digera discrepanțelefundamentale ale modernității. Orice instanță decizională care se laudă c-ardeține rezolvarea curentă a fluctuațiilor epocii contemporane este dejacomplice cu logica dominației.

CINCI.Suveranismul - rețetar de scăpătări dogmatice

Noțiunea de„suveranism-distributism” e aidoma unei reacții resentimentare la globalizare,dar care rămâne prizonieră acelorași tipare noetice intransigente. Speranțaunei rebranșări etnice este, îndefinitiv, o alegorie a integrității pierdute – prodrom al unei nostalgiidespotice.

Fragmentul demai sus relevă o simptomatologie marasmică (mereu actuală), menținută printr-oemfază ce substituie criticii cotidianeității „pașoptismul legendar” (cu efectelenitive), se angajează să ne „furnizeze” dezrobirea, însă pregătește terenulpentru un plan de control sever (mascat în semantica vredniciei obștești) și nu acceptă disonanțele incontestabile alesocietății în dauna unei armonizări artificiale. În rezumat: recurge la unlimbaj pseudoemancipator, cu rezoluții atinse de senescență.

Îmi sunacunoscut, așa c-am hotărât să-mi reîmprospătez memoria (încercându-mi norocul)cu o culegere de „sinteze la cald” din moștenirea intelectuală a unui strașnicapărător al maselor oprimate... Căci asta face un absolvent de Teologie-Litere întimpul liturghiei de duminică: buchisește cu ardoare „Arhivele Comunismului”, casă descopere niscai asemănări (de ton, topică, ritm, subiecte explorate...) întreorația „Gurului din Carpați” și discursurile lui Vladimir Ilici Lenin. Astfel că,lecturând, volens nolens, una dintreofrandele sale didactice,am găsit, chiar în primele pagini ale cărții, o sumedenie de similitudini.

Pornim de laexortația bolșevistăa „Părintelui Uniunii Sovietice” din Cuvântarearostită la mitingul de la Casa Poporului din Petrograd, 13 martie 1919, care începe așa:

„Problema decăpetenie care interesează pe cei mai mulți dintre voi este aceasta: cum staulucrurile cu aprovizionarea și ce măsuri a luat în această privință ConsiliulComisarilor Poporului. Îmi voi permite să vă vorbesc pe scurt despre aceste măsuri.Am intrat într-un semestru greu, de foamete, când toți dușmanii noștri externi șiinterni..., știind cât de greu o duce populația, încearcă să exploateze aceastăsituație, încearcă să răstoarne Puterea Sovietelorși implicit, în mod conștient sau inconștient, să restaureze puterea moșierilorși a capitaliștilor” (p. 30).

Deși vin dinere și contexte ideologice diferite,se pot identifica repede câteva afinități stilistice, tematice, vizionare:

1. Vocea profeticăși apelul la criză

Lenin își împărtășeșteneliniștile ce vizau semestrul complicat(„de foamete”) și „adversarii” care se străduiau să destabilizeze statul. Georgescupomenește de „marile provocări ale prezentului” și de nevoia urgentă de renaștereși reconectare cu izvodul străbun (șisfânt) al neamului („Popoare întregi sunt abandonate în sete și în foame”,„Fiecare al treilea om, astăzi în lume, spune: «Mi-e foame». Fiecare al doileaspune: «Mi-e sete». Și aproape fiecare spune: «Mi-e frică»”).Amândoi folosesc tensiunea precaritățiica premisă pentru justificarea fisurilor din osatura socială și introducereaunei tactici „inedite” de organizare.

2. Depistareaunui vrăjmaș absolut

Lenin: „dușmaniinoștri externi și interni... [vor] să restaureze puterea moșierilor și a capitaliștilor”.Georgescu: deși nu precizează explicit cine sunt aceste entități ostile, inițiazăun conflict între „noi” (vulgul mioritic indigen) și „ei” (mașinăria globalistă/soroșistă)– perspectiva dualistă, de tipul noivs. ei, fiind esențială ambelor cazuri.Se anticipează izbăvirea colectivăprin respingerea principiilor/demersurilor celor ce țineau de vechea gardă.

3. Chemarea la/șicăutarea unui țel „spiritual” superior

Lenin:eficacitatea sovietelor este legitimată prin opoziția față de asupritori. Georgescu:preconizează o rețea instituțională etică,imparțială și fiabilă, ancorată în ortodoxism,slobozenie și neatârnare. Amândoi învestesc această „cooperativă” cu un imperativedificator/purificator... – fie în slujba unei prosperități „chinovitice”,fie-n avantajul unei megalavre a „laicatului”.

Analogiiteoretice

a. Distrugereanormelor în vigoare, în favoarea uneipravile neasemuite

Lenin: erade părere că monarhia țaristă nu putea fi reformată, ci trebuia stârpită, deaceea a călăuzit o rebeliune. Georgescu o zice răspicat, excluzândprobabilitatea ca ceva neviciat și durabil să se ridice pe „scheletul actual” –cerând, deci, o ajustare radicală a sistemului. Ambii preferă o pozițiecombativă în detrimentul status quo-ului „decadenței”.

b. Încredereaîn potențialul de netăgăduit al plebei.

Lenin:cutezanța/virilitatea/competențele sovietelor – întruchipare „candidă” a voințeiproletariatului. Georgescu: „democrație participativă”, în care cetățeanul areun rol activ în procesul legislativ. Amândoi își exprimă suspiciunea referitoarela pluralismul clasic și pretindvariante contributive, ostentative și pertinente (deși în sfere pragmatice diverse).

În concluzie,voroavele georgesciene nu sunt marxiste, însă îmbrățișează expresii stereotipe asemănătoarecu cele întrebuințate de Lenin: invocarea unei recesiuni presante, detectareași localizarea inamicilor strategici și lansarea (pe orbita fantasmelor deregresie) unei scheme providențiale, virtuoase și belicoase de redresare bugetară – fictive. Putem afirma că ambii mânuiesc slove meșteșugite (de ruptură, de dezbinare) cu promisiunea unei regenerări sociale – fiecare dinunghiuri (noțional-empirice) personale.

Punctulcomun (citiți în întregime Proiectulmesianic panregional al CG-ului, ca să vă convingeți) este înfierarea colonialismuluinesăbuit (și a inerentei concentrări excesive de resurse). Doar că duetulprotagoniștilor statali o scaldă „melancolico-progresist” când vine vorba derestructurarea vetustei orânduiri și reclădirea veritabilă a patriei-mamă. Angajamentele „perestroichiste” ale luiGeorgescu (un vlăstar de nădejde al nomenclaturii postdecembriste) n-au nicioacoperire financiară, fiind nimic altceva decât fabulație. Cât despre Lenin, ospune el însuși, când:

(1) întrebatce opinie are despre populația rurală custare modestă, a replicat cu seninătate: „...țăran mijlocaș este acela carenu exploatează pe alții, care trăiește depe urma gospodăriei lui (italicele ne aparțin), căruia de bine, de rău, îi ajung grânele (rostiți, vă rog, acestpasaj utilizând cadența verbală a lui „Kremlin” Georgescu, n.n.), care nu estechiabur, dar nu face parte nici din țărănimea săracă. (...) ...țăranii mijlocașioscilează. Astăzi sunt pentru noi, mâinepentru altă putere. (...) Și în programul pe care-l vom adopta pestecâteva zile, noi ne pronunțăm împotrivaoricărei violențe față de țăranul mijlocaș. (...) Suntem pentru violență fațăde chiabur, dar împotriva violenței față de țăranul mijlocaș. (Unde ești,Caragiale?, n.n.) (...) ...politica noastră în această privință este foarte clară... suntem pentru o înțelegerecu ei, pentru concesii” – pp. 14-15. (Știm cu toții ce s-a ales de micii proprietari – au fost expropriați,persecutați și supuși colectivizării),

(2) chestionatîn legătură cu dispozițiile care să-i înlăture pe membrii aparatului administrativimperial, a răspuns prompt: „Ea [Revoluția din Octombrie] i-a dat afară pevechii judecători și a făcut din justiție ojustiție populară. Dar judecător e mai ușor să fii, pentru aceasta nu trebuiasă cunoști legile vechi, ci pur și simplu să te conduci după simțul dreptății. (...) I-am dat afarăpe vechii birocrați, dar ei au venit înapoi..., își prind în piept (ei, falșiipatrioți, n.n.) o cocardă roșie și umblă după posturi grase (deja miroase a banane, blugi și vacanțe în străinătate,n.n.). Ce-i de făcut? Trebuie să luptăm neîncetat... să-iizgonim... să-i supraveghem prin intermediul muncitorilor comuniști și al țăranilorpe care-i cunoaștem nu de azi-de ieri”– p. 15. (vezi acel „Ce mă fac cu voi?”al lui George Simion, precum și alte declarații/mesaje ale sale, ce instigă laacțiuni împotriva ordinii sociale/constituționale etc.),

(3) interpelatcu privire la indignarea unora că în fruntea Armatei Roșii se află slugi ale împăratului/vecheaofițerime, a ripostat cu discernământ: „Trebuie să-i folosim în toate domeniileconstrucției, deoarece... neavând experiența și pregătirea științifică avechilor specialiști burghezi, nu o vom putea scoate la capăt numai cu forțele proprii. Nu suntem utopiști...(...) Dacă nu puteți construi clădirea cu materialul pe care ni l-a lăsat lumeaburgheză, atunci n-o veți construi de loc (sic!) și nu sunteți comuniști, cisimpli palavragii ...trebuie să învățămde la ei ...trebuie să folosim munca lor oriunde acest lucru este posibil”– pp. 6-7. (Scor eficiență procedurală: Lenin 1 - Georgescu 0),

(4) s-adecis să ungă pe suflet publicul evident îngrozit (aparent, doar rezervat) de ambivalentultriumf al cauzei socialiste,asigurându-i pe cei prezenți în sală că, în mod cert, „chestiunea sătească” va fi remediată: „Trebuie creată o legătură întreproletarii de la orașe și sărăcimea satelor... Acum s-a statornicit o foarte strânsă legătură, realizată prin mii de fire invizibile. (...) Acumtrebuie să depunem o muncă titanică... Aici nu trebuie să acționăm prin violență,ci numai prin convingere” – p. 7. (Și,amușinând raționamentele distorsionate ale liderului de la Moscova, ajungem, târâș-grăpiș,la elanurile și elucubrațiile misticoide ale carismaticului campion în scatofagiecronică, Călin „One-diliu-show” Georgescu).

Prin urmare,în cazu-n care o să răsfoiți Scrieriletovarășului de tristă amintire, veți remarca rapid maniera conciliantă (generoasă pe alocuri) a justițiaruluiimplacabil, chit că era feerică și profund ipocrită – fiindcă predicase emanciparea poporului,instaurând însă un regim autoritar, fusese idealist în cuget, dar dictatorial înpractică. Fapt implementat și la noi, în perioada stalinistă/ceaușistă... Otemere perfect îndreptățită, viadeducție logico-matematică, pentru „nicușoriști”.

Mi-aminspectat ceașca. Pelicula groasă de zaț trona pe fundul porțelanului. Metaforăa proclamațiilor recrudescente, dac-o puneam la fiert (un act performativ, în ochii și-n mâinile analist-curatorilor), m-arfi amăgit cu informațiile ei eronate. Apetitul culinar/cultural e dificil de astâmpăratși îmbracă mantia tangibilului numai pentrua-l înlocui. Apoftegmele mediatice/gastronomice... invadează TikTokul. Fiind nudoar alterări ale existenței obiective, ci nonsensuri sadea, grandomanulGeorgică își înalță schela filosofică pe norișorii de bezea. Bulgărele demagogicse dă de-a berbeleacul pe pajiștea stelară a carului cu boi pictat deGrigorescu. Românul s-a născut poet ...și analfabet. Unii își sfidează destinul.Autoînșelarea constă în a manevra aceleași cuvinte în registre distincte... Iaralții nu sesizează decalajul.

Închidtelefonul și, preț de câteva clipe, rămân nemișcat, cu privirea ațintită peoglinda mată a ecranului. Pesemne că înainte de a ne repara țara (sau oricarealtă națiune) se cade să reflectăm nițel la ce vrem să spunem când rostim: țară... națiune.

(Foto © flickr.com, chrisfriel - thinking about donald trump #1)

V. I. Lenin, Opere,Vol. 29 (Martie - august 1919), EdituraPolitică, 1959.

Bolșevicii = majoritarii; în contrast cu menșevicii = cei aflați în minoritate – aripa echilibrată apartidului, cei care susțineau un socialism maidemocratic, bazat pe o propășire graduală, în colaborare cu burghezia liberală.

Soviete (rus. „sfaturi”, „consilii”) erau grupări spontaneautoadministrate în timpul revoluțiilor din 1905 și 1917. Ulterior „Puciuluidin Octombrie”, ele au devenit instrumente de guvernare ale proaspătuluiinstalat regim comunist.

Leninism = revoluționarism inflexibil, materialism istoric șidialectic, ateism militant, abolirea proprietății private, pledoaria pentru unstat centralizat al clasei muncitoare/internaționalismul proletar. Georgism/Georgescianism = suveranism și distributism, conservatorismsocial-creștin-catolic/universal, euroscepticism, promovarea și sprijinireaproprietăților private mici și mijlocii, autonomie națională, descentralizaretreptată.

Călin Georgescu, CumpănaRomâniei, Editura Christiana, 2016, apud Ruxandra Rădulescu, Alimentul pe care Călin Georgescu dorește să-lelimine din meniul românilor, Gândul.ro, 28 nov. 2024.

Ștefan Mandachi, INTRĂCĂLIN GEORGESCU ÎN TURUL 2? Candidatulcu cea mai mare creștere în sondaje, YouTube, 22 nov. 2024 (interviudifuzat cu două zile înaintea primului tur al alegerilor prezidențiale din2024).

Să nu uităm că ne referim la anul 1919: Primul RăzboiMondial se încheiase, iar Rusia se confrunta cu pagube economice și teritorialemasive, după Tratatul de la Brest-Litovsk, semnat între emisarii Guvernuluibolșevic și cei ai Germaniei.

Pentru o listă (audio-video) mai detaliată, recomandepisoadele 81, 91 și 101 ale emisiunii StareaImpostorilor, canalul Starea NațieiOficial, de pe YouTube, realizată și moderată de Valeriu Nicolae.

Acesta este termenul corect, căci adesea îl întâlnim peLenin în postura unui proroc ce revarsă, de la tribună, râuri-râuri de lumină împăciuitoare,făgăduitoare și reconfortantă spre inimile auditoriului venit să se adape orbește...(de la cel care le livrează minciunele).