Andrei-Codrin Bucur's Blog

Putem plasa versurile lui Zaharia Stancu între biografismul câmpenesc șimitologia locurilor natale, unde „materia lirică” nu se aglutinează în jurul plăsmuirilorbeatice, ci urcă „vitejește” către colina unei memorii sedimentate lent.

Autorul mizează rareori pe rafinamentullivresc sau pe inovațiile lingvistice (deși nu duce lipsă), rămânând fidel unuietos bine conturat – chit că nu atinge mereu coerența evocatoare pe carecititorul o așteaptă.

Remarcăm aplecarea spre imaginarul rural,filtrat printr-o sensibilitate sobră, în care spațiul (pajiștea, lanurile verzi, iarba crudă, livezile, poteca,miriștea, plaiul de basm...) devine o extensie a vieții interioare, iarpeisagistica îndeplinește o funcție existențială și parțial decorativă. Relațiacu mediul nu este doar o zugrăveală deamorul artei; din contră, ea păstrează niște caracteristici firești, laîndemâna oricui – căci interesul major nu rezidă atât în originalitateaexpresiei, cât în băltirea uneitonalități (chiar dacă inegală) ușor de recunoscut. Există pagini în careintensitatea trăirii compensează fragilitatea arhitecturii verbale, după cumexistă și secvențe în care liniacompozițională se diluează într-un mod previzibil.

Astfel că, judecate strict estetic,stihurile lui Zaharia Stancu nu propun ceva nou,în raport cu evoluția liricii românești moderne, forța lor constând înremanența unui glas recognoscibil, ce revine obsesiv asupra acelorași nucleetematice.

NOR DE VARĂ

Tu, nor de vară rumen, belșug de-argint șiapă,

Ce treci prin slăvi de vis ca o năframăfină,

Cum stau trudit și singur încovoiat pesapă

Și-mi picură sudoarea și lacrima în tină,

Abate-ți mersul și prin acest văzduh o clipă,

Cu fulgere și tunet destramă-te în ploi,

Că azi un pâlc de pasări cu fâlfâiride-aripă

Pe țarina mea arsă zvârli semințe noi.   (p. 25)

SÂNGELE DEVINE NEGRU

Sângele devine negru, mai negru

Decât pământul, decât smoala,

Plopii și-au ridicat brațele,

Salcia singură și-a lăsat poala.

Soarele nu vrea, nu mai vrea să apună,

Vulturul zboară, zboară mereu.

Mi-e sete numai de lună, numai de lună,

Și inimii de sângele meu.   (p. 78)

ROMANȚĂ NAIVĂ

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Mă vor îngropa cu un steag și-o goarnă.

Prin văzduhul înalt, plugul timpului

Castele de zăpadă răstoarnă.

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Se va rosti o cuvântare.

Unul înalt va spune c-am fost mic,

Apoi c-am fost mare.

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Oamenii se plimbă pe lună.

Unde-o fi raiul cu piersici și rodii?

E iarnă grea cu văzduh de furtună.

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Troiene cad din cer grămadă.

Vreau să lunec din nor în nor,

Alb și ușor, ca un fulg de zăpadă.   (p. 109)

                                        (Zaharia Stancu, 1918)

Am ajuns la POSTFAȚĂ – semnată de Artur Silvestri și intitulată „CÂNTECUL”ARHAIC:

„Prin 1922, înlumea gazetărească a Bucureștilor, își făcu apariția un tânăr subțiratec și înalt,care nu împlinise încă douăzeci de ani; ceea ce atrăgea de îndată atenția la elera o privire verzuie și mocnită, misterioasă și prevestind primejdii precumsclipirile unor diamante blestemate. Chipul lung, oval, avea pielea arsă desoare, și buzele trădau o senzualitate de mediteraneean; sprâncenele conjugate șistufoase sporeau impresia de creatură sălbatecă, pe care junele mai degrabă ocultiva cu inteligență decât o documenta psihologicește. Acest tânăr cu înfățișarehotărâtă, lăsând să se întrevadă ceva din tenacitatea balzacianului Rastignac,venea din Roșiorii de Vede ai Deliormanului și se numea Zaharia Stancu. Începuse,cu vreo doi ani mai înainte de aceasta, să publice poezii și continuase cupoeme și cu gazetărie, încântat poate că reușise, puțin înainte de sfârșitullui 1920, să se facă cunoscut, cu o poezie prin Universul literar allui Nikita Macedonski. Vremurile erau grele și nesigure, însă în literatura românăîncepuse să se simtă o mentalitate nouă, pe care organismul acesta spiritual oarăta întâia oară de când se scria românește: pentru scriitor, literaturatrebuia să fie acum, mai degrabă decât altădată, creație și abia mai pe urmă cultură.Cei care apăreau acum ori începeau să-și consolideze opera, adoptată înainte derăzboi, aduceau cu ei sentimentul că într-o Românie întregită toate valorilevernaculare pot ajunge la o dimensiune națională; cultura românească îșidescoperea toate componentele și le slobozea energiile, concentrate în vremi, îndirecția unei restaurații ideale.

Acest «regionalism», care trebuia, ca săcapete vigoare, să ajungă la esența națională, anima și pe acest tânăr venitdin Burnas, precum impulsiona pe transilvăneanul Lucian Blaga, pe argeșeanulIon Pillat, pe moldavii Bucovinei Iulian Vesper, Dragoș Vicol și MirceaStreinul, pe Aron Cotruș, poetul moților, pe liricul târgurilor moldovenești,George Bacovia, pe balcanicul Bucurescilor (sic!), Ion Barbu. O substanțăromânească rezultată dintr-o preponderență antropologică inițială, peste carese adăugaseră stratificații istorice, își căuta încă o dată vocile care să facăsă răsune un fond estetic nu atât «nelatin» (precum se exprimase Lucian Blaga),cât «neconsumat». Această revoltă afondului neconsumat, proprie momentelor în care o integrală a unei culturi îșicaută idealitatea imanentă ca s-o exprime, explică, dintr-un punct de vedere,desfășurările nepereche pe care literatura română le cunoscu îndată după 1919 șipână înainte de 1940. În aproape douăzeci de ani, ea izbuti să se clarifice în direcția resuscitării unui fondantropologic, și chiar dacă aceste îndemnuri se vor reformula abia târziu,după încă douăzeci de ani, este de observat că programul estetic instinctivputuse, totuși, să-și găsească interpreți pe măsură. Această desfășurare de pânze,valorificând o geografie spirituală cu rădăcină străveche și totuși activă, găsi,printre reprezentanții unui spirit sudic, și pe Zaharia Stancu, om de câmpiedin Salcia teleormăneană, rapsodul, pentru multă vreme, al acestei regiunietnografice.

Poetul e, așadar,un sudic, însă un om al Sudului din stânga Oltului și din văile Vedei și a Călmățuiului;el nu ilustrează spiritul pandur gorjan și nici haiducia olteană. Câmpia lui nueste Bărăganul fără ape, torid în zilele verii, când lasă să se vadă peorizonturi iluzoria «apă a morților», și sumbru în nopțile adânci, ca de pampăargentiniană. Omul Teleormanului nu e un «gaucho» și nici o vietate a Dunării,care clipocește mai jos, către medievalele raiale; el ilustrează o civilizațiea sedentarilor, de îndeletnicire agrară, aflați prin comunicațiile de râuri înlegătură cu Argeșul și cu Transilvania, și, mai în jos, cu Balcanii. Pe aici autrecut, în vremi străvechi, tracii, care pătrunseseră adânc în Grecia, ajungândîn Tessalia; aci debarcase odinioară Alexandru Macedon și fusese obligat săculce grâul, înalt cât statura unui om, cu lăncile la pământ; aci se așezaserăgrecii, venind din cetățile Pontului Stâng, ca să facă, în stânga Dunării,comerț; aci pe lângă păduri, nu simți decât târziu nevoia de a se creștina. Este,față de Vlașca pădurilor, o prelungire a lumii colinare, o punte aTransilvaniei către Balcani, și mulțimile de păstori ardeleni care veneau săierneze la Dunăre se așezau prin luncile de pe lângă Turnu Măgurele. E, în fine,o lume a văilor, cu satele rânduite unul lângă altul în obști de riverani.

Din această civilizație conservatoare șideopotrivă absorbantă, cu rădăcini în culturile de deal și în acelea de câmpulungurimontane, ieși, deodată, și poezia lui Zaharia Stancu, a cărui operă e, înformula ei fundamentală, a unui poet.” (pp. 149-151)

N-am cum să mă ridic la nivelul Cuvântului de încheiere. Odinioară se redactaaltcumva. De pe pagina de Wikipediadedicată lui Artur Silvestri (pseudonimul lui Gabriel Tîrnăcop) aflu care i-aufost deciziile politice („a susținut poziții autarhice și profund antiliberale,xenofobe și antiintelectuale”) și ambițiile culturale (protocronismul și tot ce izvorăște din el).

Or asta nu mă-mpiedică să lecturez maideparte: „Întâile poeme..., izbesc prin ineditul documentului etnografic, aptsă reconstituie o regiune mai degrabă decât să afirme o poezie...”

M-am apucatde acest volumaș, presupunând că are ceva estival, și nu m-a dezamăgit, fiind unuldintre acele romane în care narațiunea cântărește cât aerul răcoros al pădurii dinspatele meu, lângă care, cu bețele întinse peste luciul tuciuriu al iazului,dau la pește (și citesc) – că de dat la pedale pân-aici am tot dat.

Vighireconstruiește periferiile Banatului șiCrișanei, văzute prin șarmul și atuurile fecioriei,transformând geografia concretă într-un vortex al nostalgiei. Personajele sale(cu nume extrem de ciudate) nu cuceresc lumea (deși ar fi putut), nu trăiescexperiențe spectaculoase (unii-și doresc, ca mine, să captureze „monstrul”, darajung să prindă doar „albitură”), rătăcesc, visează (vezi incursiunilecastrante ale golanului Turi), iar din această aparentă banalitate se naște certitudinea istorisirilor.

Adineauri amavut o trăsătură. Mi s-a părut. Reiau lectura, ea îmi lasă impresia uneivacanțe eterne: ape care se revarsă, căldură ce toropește, o vegetație vastă, nișteamiciții suspecte și mici aventuri care compun un peisaj pitoresc ce dăinuieprintr-o atmosferă creionată cu dibăcie.

Farmeculcărții (alcătuite din patru’ș’unu de relatări de la locul faptei) constă încapacitatea de a remodela memoria în variantele ei artistice, unde detaliulregional capătă valoare universală, iar existența obișnuită dobândește o importanțăemblematică.

Insula este o oază (timp,spațiu...) a inocenței, recuperată printr-o proză uneori tandră, alteorimiștocărească, însă mereu atașată (corporal, afectiv...) de propriile rădăcini.

S-au scurs secole de când n-am mai mers la baltă. Probabil că mi-am pierdutîndemânarea. Trec la capitolul următor:

„Astă seară,în vremea când pe același drum se îndreptase el spre birt, nu se întâmplase mainimic, adică mai clar spus, nu era nimic, totul normal, cum trebuie să fie înlumea asta. Să nu uităm vorba! Normalitatea de care avea nevoie bătrânulPăciură este o realitate a tuturor, fie ei universitari, simpli impostori cunume de universitari, muncitori, simpli impostori cu nume de muncitori, tineri,moși care abia se târâie pe la cozile din magazine. Toți au nevoie să nu leapară în față ditamai anormalitatea, un șanț ivit pe o noapte cu lună înmijlocul străzii, dar ce poți face când ea apare și te lasă cu gura căscată, ovezi înaintea ta cum ți se arată, inevitabilă. Moșul-pe-atunci-june se apropiede marginea șanțului, mormăie ceva în liniștea aceea de demult și nici nu poțiexplica felul în care realitatea trece încet, încet, în ficțiune, gata să seumple de un soi de metafizică ce nici ea nu este așa ceva, e un fel de alegoriefără sens: iacătă școala, rămasă la fel după treizeci de ani, adică bănci,podele date cu motorină, afișe pe ziduri, un anume miros neschimbat șisentimentul că timpul s-a făcut țăndări pe coridoarele astea, nu a mai rămasnimic din el, s-a dus pe pustii, inutil ca un sfârc, ca un prunc cu pantaloniiscurți cam lungi, trecuți bine de genunchi, un prunc gras căruia un acar dinacela care călătorea pe marginea căii ferate, ca să vadă dacă totul e înregulă, unul din ăsta trecând prin dreptul Landului, văzând gașca, atunci lavremea copilăriei, îi spusese «pulică-n trei sferturi»; o alegorie adică, oneputință de a scormoni mai în adâncul lucrurilor și, în fond, chiar dacă aiscormoni, chiar dacă ai căuta mai în adânc, ce-ar fi să fie?, aceleașichestiuni epidermice, lucruri și iar lucruri, fapte și din nou tot așa, fapteprintre lucrurile lumii. E vremea din când în când să descoperi că nimic nu seschimbă, că există, ar putea exista, ceva mai adânc pe care nu-l poți prinde nicitu și nici ceilalți oameni, lucrul ăsta îl vei pricepe mai târziu, te vacuprinde mirarea, că adică, vei zice, cum maica zmeilor ai ajuns la sentimentulăsta.” (pp. 167-168)

În interviulRodicăi Binder („În coc locuiește o doamnă”, România literară, nr. 30/2003), viitoarea nobelardă afirma: „Nuconsider aceste colaje drept poeme (nici noi, însă ele au fost publicate caatare, n.n.). Eu le percep așa cum le-am produs: decupez cuvinte din ziare șireviste, apoi compun imaginile adiacente... Procesul scrierii nu este cel obișnuit;cuvîntul nu se ivește mai întîi în cap și apoi pe hîrtie. Cuvîntul există ca undat material, îl iau în mînă, îl așez pe hîrtie (aceeași îndeletnicire o au și pruncii,la grădiniță, n.n.). Mișcarea este așadar inversă, ea pornește dinafară spre înăuntru.Firește însă că, la un moment dat, ea își inversează direcția, că eu știu cevreau și că mă confrunt cu acele cuvinte pe care le am la dispoziție. Dar, încele din urmă, eu sunt cea care constrînge cuvintele să ajungă la acel rezultatcu care să pot fi de acord. Nu m-aș forța însă niciodată să construiesc acestetexte cu ritm și rimă; de altfel, rimele sunt spontane, naive la prima vedere(și la a cinșpea, n.n.), asemănătoare cu jocurile de cuvinte ale copiilor (mulțumim,n.n.). Dacă ar fi să scriu textele cu mîna, nu aș recurge niciodată la acesterime și potriviri. (...) În aceste colaje se conturează desigur și ceva «biografic»,ele ating și un alt nivel (ce tip de...? n.n.), dobîndesc o oarecare ușurință (seobservă de pe Marte, n.n.), o imponderabilitate (aici ne-ați pierdut, n.n.),unele dintre ele au chiar ceva foarte «vesel», dar la fel de des ele au și subînțelesuri,nu sunt lipsite de ironie, fiind acestea teme și elemente care corespundnaturii mele. (...) De altfel, realizez aceste colaje deja de zece ani, amscris între timp și două romane și mai știu că uneori rînduri întregi din acestecolaje revin, fără voia mea, chiar cuvînt cu cuvînt (Hmmm! n.n.), în texteleromanelor... Așa încît, aproape inconștient (deci nu negați, n.n.), acestecolaje constituie într-un anume fel și o activitate prealabilă, pregătitoare, aprozei. (...) Revenind la colaje, aceste conținuturi sunt ambalate într-oanumită «tonalitate», rima are voie să se legene, să zvîcnească din șold (dinaltă parte, nu? n.n.), făcînd ca dintr-o dată totul să pară foarte ușor (și dece n-ar fi? n.n.); dar densitatea se află la mijloc și astfel se creează otensiune care-mi oferă plăcerea de a «lucra». Mă captivează în aceastăactivitate contrastul, permanenta oscilație, acel du-te vino (sic!): la un capătatîrnă greutatea, iar la celălalt, eu încerc să dau imponderabilitate întregului,să-l învăț oarecum să zboare. Însă numai atunci cînd ceea ce este dens, greu, îșipoate lua zborul, numai atunci totul are un sens. Aici rezidă și sursa bucurieipe care o resimt cînd îmi «lucrez» colajele: contrastele, tensiunea care secreează între ele, acesta este și principiul lor de bază...”, și, jonglând bezmeticcu iaste nestihuri, se cufuri peste răsadurile de varză – ca să fim înasentimentul făuritoarei mozaicului literar.

La care seadaugă: „...le pot termina repede, într-o săptămînă am și realizat un colaj”. Nouăne-ar trebui (maximum) patru ore.

Sub frizurade gheață văduva

și-a datochii la broaște

pe-ai mei ladoi soldăței

Sunt platăca o apă plată

să nu neconfunde cineva

trei pașisuntem una ca alta

când ne-ntâlnimla cinema

Fac teiizahăr galben tos

pentru morțiidin orașul de jos   (p. 39)

în cămașa deduminică

și-aîngropat pisica după ce-a bătut-o măr

sub un păr

prea taren-a scheunat

am văzut c-odoare

n-am plânsși m-am pieptănat

cu bere săse lipească și să lucească

de-or facemerii labe de pere

furnizorulde vară

o săfluiere-n gară   (p. 65)

îmi beaurația de lapte

are un izciudat

de e bunpentru plămâni

nu-i rău laficat

fuge de rupepământul tereza de ghinion

i-am spus

că luna a șitrecut de stadion

tereza aluat funia

rația ei delapte a fost ultima   (p. 119)

una chealăfără buci

una țipăde-o apuci

alta-i iutecum e geru

și a patrabântuie cartieru

importantătransparentă

fără ochi șifără rentă

o a șapteanecrofila

și a optamai gentila

mea furnicăm-a-nțepat pe strada mare

când eram îndeplasare   (p. 191)

A scrie despre acest „buletin literar”, presupuneacceptarea unei duble provocări: întâlnirea cu un spirit de o mobilitatecerebrală invidiabilă și deslușirea mecanismului hermeneuticii care își arogă (dezinvolt)subiectivitatea. Ceea ce rezultă nu este o banală culegere de eseuri, ci însemnărileunui intelectual sadea, locul unde lecturile devin un soi de brașoave sublime,iar tâlcul lor, o asceză voluntară.

Steinhardt nu practică o analiză neutră, dincontră, el ne propune una „angajată”, în sensul cel mai fertil al termenului:implicare afectivă, fior etic ș.a., adică o participare sistematică șidesăvârșită, întrucât textele abordatesunt filtrate printr-o judecată ce, departe de-a le estompa brianța, leluminează din unghiuri neașteptate. De aici și farmecul lucrării, de vreme cenu asistăm la disecția paginilor, ci la rendez-vous-ul exegetului cu operelealtora.

Cu ochii ațintiți la masa lor, remarcăm eleganțași spontaneitatea abordării – fapt ce reliefează cultura robustă și disciplinamintală a evaluatorului. Nimic pedant sau ostentativ. Asimilată organic, erudițiae pusă în slujba ideilor, nu a demonstrației sterile, căci autorul aparține aceleirare categorii de cronicari pentru care artacuvântului rămâne, înainte de toate, o experiență existențială, iar Critică la persoana întâi este, așadar,mai mult decât o carte despre cărți, este o pledoarie pentru „amenințările”liberului-arbitru, și anume dreptul cititorului de a-și asuma propriileimpresii și comentarii.

Într-un climat interpretativ dominat desimptomatologii infraimaginative și voluptăți borborigmice, vocea lui Nicolae Steinhardtse profilează nu doar ca una distinctă, ci eminamente necesară – cea a unui diagnosticianatipic, cu care să tot stai la șuete.

„Analiza subtilă, fraza frumoasă ori cuceritoare,profunzimea, grația, seriozitatea, cunoașterea: acestea toate și multe altele,existente la un autor ca Henry James, se află desigur și la Proust. Dar suntdepășite, trecute în umbră, subînțelese, ba și disprețuite, relegate înarierplanuri din ce în ce mai difuze de o altă însușire, pentru care nu cred săfie comparație mai exactă, descriere mai sobră decât evocarea numelui unuipersonaj istoric: voievodul Vlad Țepeș.

Acesta e omul cel mai apropiat de Proust, nu HenryJames. Portretul unei doamne sau Ambasadorii, în raport cu În căutarea timpului pierdut, sunt ca oadiere de vânt față de un uragan. Iar meandrele și cotloanele sufletești scoasela lumină de romancierul anglo-saxon par – raportate la Proust – dulci șiedulcorate turte cu anason intrate în concurență cu sticle de șoricioaică șipastile de sublimat corosiv.

Niciodată, nici în paginile sale cele mai izbutiteși «mai tari», James nu atinge gradul de cruzime și duritate al lui Proust.Nicăieri mintea și imaginația cititorului nu sunt, fără de voie, pornite aevoca figura lui Dracula. Iată de ce așezarea lui Henry James de către uniiesteți și distinși critici ai zilelor noastre pe un același plan cu MarcelProust nu-i decât iluzie, exces de spirit comparatist, farafastâc, ușurătate.

Cei doi autori seamănă întrucâtva, paralela nu-ilipsită de temeiuri, dar între ei (cu trăsături comune cum se află) eprăpastia. Sălbăticia unuia e necunoscută celuilalt. Deosebirea fundamentală,dirimantă stă în duritate și în virtutea caracterului, în neteama de sânge,suferință și adevăr, în totala spovedanie, trecerea dincolo de orice convenție,rezervă, înduioșare, înduplecare. Proust poate că nu auzise de Țepeș. Spiritulneiertătorului domnitor îi era însă congenital. Era și el convins – vorba lui Machiavelli– că mădularele cangrenate nu se vindecă cu apă de lavandă.

Scrierile lui Henry James au un iz de parfum. Nutot așa ale lui Proust. De pot aduce olfactiv aminte de ceva, apoi mai curândde cucuta ori fierea și oțetul odată întinse – cu nepăsare într-un caz, cudispreț și răutate în celălalt – într-o cupă sau pe o trestie unor pătimitoricare și ei cunoșteau bine viața și oamenii și vorbiseră despre toate fărăînconjur și fără perdea, cu o dragoste aprigă, nemărginită, sacrificială.

Arta nu-i oare și ea un act de jertfă și o dăruirecompletă, însoțită de cea mai exclusivă și mai totală exigență? Dacă intervinduioșia ori prudența ori rezerva ori concesia, compui cărți frumoase, onorabileși fine și te cheamă, bunăoară, Henry James. Te numești William Shakespeare sauDante sau Marcel Proust numai dacă ai înăbușit în tine orice alintare, și teexpui și spinteci, dezgolești, sfâșii, jupoi, tragi în țeapă nestingherit, ad majorem artis gloriam.” (pp. 99-100)

Cristian Bădiliță nu este doar un fin cunoscătoral literaturii patristice și al istoriei creștinismului timpuriu, ci și unautor cu o voce distinctă, destul de diferită de profilul său academic.

Cu un ton intim și meditativ, versurile lui poartăpecetea introspecțiunii veridice(spunem noi; burgheze, afirmă alții),înrudită cu jurnalul spiritual, observându-seinfluența formării sale universitare, dar fără să devină scorțoasă saudidactică.

În paginile acestei antologii, intuim mai degrabă inventarulperegrinărilor lăuntrice ale celui botezat înși cu numele ctitorului de jure al celei mai prolifice religiidin lume, decât un borderou cu aserțiuni dogmatice și litanii sentențioase.

Cum era de așteptat, C. B. realizează un melanj desacru și profan, îmbinând eufonic marote confesionale cu amănunte elocvente, „scandaloase”,ce zămislesc o poezie vie, ironică și, pe alocuri, ludică. El folosește un limbajaccesibil, uneori provocator (nu infime îi sunt devierile de la nucleul tematicsempitern înspre gratuitățile și capriciile stilistice periferice), nefăcândrabat de la imaginile dure și de la expresiile neprotocolare, pe care lereglează cu brio. În anumite ipostaze pare de-a dreptul iconoclast, pentru că „probează”virtuțile teologale/cardinale prin criză și revoltă – consecință a laicității sincerasumate.

Găsim, așadar, reminiscențe ale unei tradiții biblice/greco-romaneși câteva împrumuturi moderniste, ce amintesc de scriitorii existențialiști șide lirica inter- și postbelică, unde erosul(distructiv și, deopotrivă, demiurgic) și corporalitatea(înălțătoare și, în egală măsură, decăzută) sunt asimilate cu o transparențămorală deloc forțată sau cosmetizată.

Phaidrosbarbar

Noapte de vară roasă calm de molii,

Când mă prefac, iubito, -n vârcolac

Și îți trimit la întâmplare sólii

Cu mătrăgună albă să te-mpac.

Dar tu arunci cu sânii după iepuri

Și părul ți-l întinzi ca o potecă

Pe care ard șiraguri lungi de becuri

Multicolore, ca-ntr-o discotecă.

În zori abia adormi sub un platan

Cu frunzele uscate-n mahalale,

Platanul grec sub care an de an

Phaidros bea Murfatlar de vorbe goale

Și plin de vervă, ca un licean,

Vomită peste tandrele cigale.   (p. 28)

Viziune

Cuvântul acesta –

pește eucharistic

dansând

în cenușa acvariului.   (p. 93)

Dufy

Spune-my, Dufy.

Mama ey de Vyață.

Unde-y adevărul?

În ceață.

Spune-my, Dufy.

Mama ey de Moarte.

Unde-y nemuryrea?

Departe.

Spune-my, Dufy.

Mama luy de Yery.

Unde-y tympul?

Nycăyery.

Spune-my, Dufy.

Spune-my ca să ștyu.

E devreme?

E târzyu.

Atuncy, Dufy, spune-my, șy te las.

My se bate pleoapa.

E de rău?

Hélas!  (p. 183)

Nu voi întocmi o recenzie propriu-zisă (considercă dac-ar fi beneficiat de o corectură sadea, volumul ar fi fost unul decent),ci voi trece în revistă câteva dintre „micile” inadvertențe de redactare.

• „știu că îmi suntcușcă și că mă suport umană” – p. 16.

???

• „nu sunt o femeieindependentă/ decât în măsura de sută de votcă” – p. 20.

Ar fi fost mai natural: ...decât după (ce beau/consum...) o sută (un pahar...) de votcă.

• „...niciun pur nuface spumă peste chipul vostru/ uscați de taxe și impozite, trăiți albastru/ evai și-amar de-o populație optimistă/ tristă în suflet, ca o curvă familistă” –p. 23.

a. Cine este purul/pura care nu se înfurie? Sauautoarea se referea la detergentul de vase – Pur? În cazul ăsta, care-i motivul utilizării degresantului...?

b. Definiți „viețuireaazură”.

c. „tristă în suflet” – Credeam că în creier.

d. Din ce pricină e mâhnită curva familistă? Câtdespre populația optimistă și necăjită în același timp...

• „• (ușile volumul doi) am o problemă cuușile/ ori nu le închid/ ori le deschid cu picioarele” – p. 24.

Noi, în schimb, n-avem dificultăți în a depista poezia – căci fie se observă de pe lună,fie n-o găsești nici cu microscopul.

• „în seara asta o săfiu tare și o să-mi scap telefonul în cada/ cu vanilie/ și picioare/ mozaic decicatrici/ (...) negru și aproape gras/ (...)// în mine în seara asta o să fiecurat/ până la nud/ (...) așa sunt eu de fapt/ adipoasă și vascularizată” – p.27.

a. Presupunând că era tare/puternică, i-ar mai fialunecat telefonul...?

b. Complimente pentru vană! Nici la Brico Dépôtn-au astfel de modele.

c. „aproape gras” – Preferabil, grăsuț.

d. „până la nud” – Am fi optat pentru o locuțiunemai acătării.

e. „adipoasă și vascularizată” – Ați identificatopoziția/inexactitatea?

• „...râd zgomotos cao poezie supărată” – p. 29.

Iar cauza pentru care o poezie iritată/surescitatăîncepe să hăhăie este...?

• „te-ascunzi depropria singurătate prin casă/ te-ncui în baie/ dar apocaliptic îți forțeziușa/ și dai peste tine/ ghemuită în poziția fetală/ îți vine să-ți fuțipicioare-n burtă într-una (sic!)/ urli la tine de sus în jos și faci pe nebuna/privește-te-n perete și jură-te că nu ești goală” – p. 30.

NO COMMENT

• „...am avut sângeîn vulvă să spun oamenilor/ că trag a pământ” – p. 42.

„[eu] trag a pământ” – Lămuriți-ne.

• „pielea mi s-ararefiat...” – p. 43.

Mai degrabă: ...s-a subțiat.

• „tot cancerul ăstade primăvară m-a înmormântat” – p. 44.

V-a adus și flori?

• „când nu îmi maiamintesc cum te cheamă/ vin ei și îți dau alt nume/ îmi smulg și mie numele tăuroșu de pe obraji/ și când nu mai știu dimensiunea degetelor/ pare că ei daunoroc cu tine în altă lume” – p. 46.

Superbă strofă!

• „gustul laptelui/metalic și hrănitor/ muls cu întreagă poezia gurii mele” – p. 47.

Mai curând: ...mulscu întreaga poezie a gurii mele.

• „întunericul/ridicat ca un falus/ (...) mă spulber în rate/ îmi tatuez răsuflarea lui blaga”– p. 49.

• „degeaba până nuintri pe ușă/ eu toată păpușă te aștept/ aproape dezbrăcată/ pentru că oricumte îmbrac în fiecare zi clandestin/ aproape îmbrăcată/ mănânci carnea cu tot cusatin” – p. 55.

Cartea are 134 de pagini.

După trei zile de repaos, mi-e cu neputință să adormla ora pe care mi-am fixat-o cu mult înainte să mă întind în pat, realizez căplimbarea de seară a fost prea scurtă, cina abundentă, că se impune să sarpeste serialul de pe Comedy Central și să citesc ceva la nimereală, ca odatămobilizați neuronii, cu mintea încărcată, să mân mai iute porcii la jir.

Vecinii de deasupra nu se pot nici ei odihni (nagâțulnu vrea să facă nani...), lectura prinde culoare, dar pierde din anatomie, înproiecțiile romantizate ale lui musiu Breton (cofondatorul și principalul inginer al Suprarealismului) tăvăleala este teoretizată (eu mă tăvălesc de râs), instincteletranssubstanțiate, iar viciile de procedură estetică adoptă aluri nebănuite:

„Învreme ce gestul mâinilor și picioarele așezate pe planșetă n-au fost niciodată,cu certitudine, prilejul unei cât de mici ezitări, iar ochii – cel dreptfigurat printr-o roată întreagă, cel stâng, printr-o roată spartă – au rămasnemodificați de-a lungul etapelor succesive de modelare, lungimea brațelor, decare depinde raportul dintre mâini și sâni, și conturul feței nu erau delocfinalizate. Nu încetam să mă interesez de evoluția statuii pe care, dintr-odată,am simțit-o ca pe însăși emanația dorințeide a iubi și de a fi iubit, în căutarea adevăratului ei obiect uman și îndureroasa ei ignoranță. Cât încă nu ieșiseră la lumină în întregimefragilitatea ei, elanu-i reținut, aerul de-a fi prinsă în capcană și, totodată,plină de recunoștință prin care mă emoționase într-atât gracila ființă, mătemeam de orice apariție feminină în viața de-atunci a lui Giacometti, socotindcă i-ar putea aduce prejudicii. Nimic mai întemeiat decât această teamă, dacăte gândești că o asemenea apariție – pasageră – a dus într-o zi la o regretabilăcoborâre a mâinilor, justificată conștient de grija de-a descoperi sânii, însăavând, spre marea mea surpriză, drept consecință dispariția obiectului invizibil, dar prezent în care consta interesul figurii și pe care mâinile-l țineauori susțineau. Cu câteva corecturi ușoare, mâinile au fost aduse a doua zi lalocul lor. Iar capul, deși bine conturat în liniile lui esențiale, cu uncaracter general clar definit, reda aproape singur indeterminarea sentimentalădin care continuam să cred că a țâșnit opera.” (pp. 41-42)

M-amlăsat păgubaș la pagina 50, m-am dus să beau apă, am verificat ceasul: 1:00 a.m.– Adio, somn! Bun venit, stare de veghe!

În comparație cu volumele ulterioare (scrise-nfranceză), unde robustețea și vioiciunea aforistică ating culmi mai semețe, „Îndreptarul...” (titlul anterior fusese Breviar pătimaș) pare mai curând o colecțiede impulsuri frenetice, decât un compendiu sistematic.

Chit că preocupările tematice sunt cele uzuale (disperarea,suferința, (dez)amăgirile comprehensivității și binecuvântările/paradoxurileagnoziei, coteriile bigotești, deriziunea longevității și vehemența dizolvării,apanajele perene ale „cerebralității spirituale” ș.a.m.d.), ele-s reluate fărăacel fenomenal salt speculativ pe care îl regăsim în alte opere – motiv pentrucare unui cititor neinițiat îi poate induce senzația de poticneală, iar unuicunoscător, doar o variație minoră în proverbialul registru cioranian.

Deși anumite pasaje te fascinează prin sintagmecondensate și intuiții fulgurante, ansamblul rămâne inegal, fiind traversat de numeroaseoscilații „frazeologice”, care împiedică sedimentarea unei viziuni (monolitice)auctoriale.

Cărticica are însă o însemnătate documentarăaparte, relevând un stadiu vital în cristalizarea „postulatelor” artistice alelui Emil Cioran.

• „Precum iubești cărțilepe care era să plângi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptescde renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet – așa cu mările: te-ndrăgosteștide cele ce unduiesc înecul.

N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe,nici vârtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stâncileBretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gândul?

Într-o memorie mai scurtă decât presimțirea de veșniciea efemerei, aș păstra încă icoana și recunoștința albastrului inuman al măriidecadente. Pe malurile ei s-au prăbușit împărății – și câte tronuri alesufletului...” – p. 16

• „Am citit slovaomului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Știu până unde au ajunsneamurile și ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentruiscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor erori sau pentru sleirea urâtuluiprin credințe. Toate și-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Șicând n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputând susține pâlpâirea înșelăciunilorfecunde, s-au predat tânjirii de apus, lâncezelii spiritului istovit.

Ce-am învățat de la ele, curiozitatea devorantă cemă purta prin meandrele devenirii – e-o apă moartă ce răsfrânge hoiturile gândului.Furiilor neștiinței datoresc tot ce știu. Când tot ce-am învățat dispare,atunci gol, cu lumea goală-n față, încep a înțelege totul.” – p. 37

• „Cu țara ta te întâlneștidin nevoia de o deznădejde-n plus, din setea de un spor de nefericire. Sunt românprin fondul de autoumilire existent în condiția omului. Nimic nu mă lingușeștede-a aparține acelui spațiu, decât năzuința de-a zace în dureri a căror vină nuo port și de a-mi gâtui orgoliul în incurabila vădire a neființei noastre.Ceilalți oameni sunt sau nu sunt. Dar nici unii nu-s așa de puțin ca noi! Atât de puțintel!Diminutivul e divinitatea noastră. Până și moartea e de mâna a doua în «piciorulde plai» al infinitezimalului național.” – p. 66

• „Tu nu vezi mărețiamorții întinzându-și brațele de tihne ca să-ți curme o trudă fără făgașuri? Viața-iun tertip al nebuniei și cine cade-n cursa ei calcă pe-un drum deschis de propriulsău sânge.

Am vrut să trăiesc și am trăit, deși am presimțitcă-i nevădit să fiu. Cum să mă țin în clipe, când nașterea m-a osândit călău altimpului?

Am iubit și m-am iubit. Dar dragostele s-au ivitmurind, fulgere mucegăite, extaze-n măruntaie de puroi, simțuri de șarpe cald.

Tu, Doamne, lasă semnele morții la căpătâiul meu.Să te înșel pe tine nu vreau și nici pe mine. Uite-mă, cum stau aici. Avut-aifiu mai blând în răutăți? Să mă las pradă uitării cu ale tale fiice? Înfrunzeascăsfârșitul pe anii mei sfârșiți. Căci clipele ce mi le-ai dat sunt bube negre,al căror rod umbrește lumea Facerii și nădejdea făpturii.” – pp. 83-84

• „După ce-ți pierzi –până la istovire – conștiința în voluptate, ce vijelios năzuiești dupăfrigurile dezlipirii! Să poți sta singur în încăperea ta: fără lume, fără iubită,sorbind dulceața nenorocului! Și neîngrădit de nici un ideal, cu ochii storșide existență, să-ți întinzi osteneala visului dincolo de cer!” – p. 96

E indicat să-i recitești pe clasici – busola nu dăgreș. 

În ultimul an de facultate, aliniasem pe marginea mobilei din sufragerie(o combinație: corp de bibliotecă - dulap cu haine) toată floarea cea vestită apatrimoniului literar românesc (Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu...) și,sârguincios ca un neofit fără orizont (dar destupat la minte) m-am căznit ovară întreagă să rumeg din scoarță-n scoarță Operele complete...

Scriitorii fundamentali (fondatori/uzurpatori aiunor tradiții/curente) nu mă tachinau cu reverențe solemne, nu-mi solicitau review-uri pompoase și nu se țineau cudinții de trofeele culturale sau de diplomele de excelență. Ei îmi cereau o țârucă de bunăvoință.

Indiferent de traseul epistemic al predecesorilor,revenirea la cărțile lor înseamnă nu doar bravură tocilărească, ci gratitudinefață de limba ce ne-a ținut (și ne ține) vii, amintindu-ne, cu fiecare filăparcursă, de originea, hotarele și promisiunile care ni s-au (pre)dat.

Au trecut optsprezece ani de-atunci, iar stihurilelui Blaga încă rezistă, conferindu-mi garanția (e bine și o dată la douădecenii) că poezia sa (în care odăjdiile mitologice și accesoriile folcloricese asortează cu taina truismelor și noetica tăcerii) este (neignorândcontextul) cât se poate de trainică și de insolită. Versurile sale „vetuste” freamătăde o snagă stilistică vrednică (chiar dacă n-avem urechea antrenată) sămodereze larma prezentului. Dincolo de faptul că (re)descoperirea autorilorconsacrați reprezintă un exercițiu de (re)calibrare ființială, dincolo demanuale și de cronologii, ceea ce persistă e conversația sinceră dintregenerații.

Aflu că ieri a fost „Ziua Națională a Lecturii”. Nimicnou sub soare! îmi zic. În școală, îi stâlceam numele (rostindu-l pe un tonnazal și cu gâjâială-n glas: ...Bleaga!),stârnind râsul colegilor. Și continui să m-afund în liniștea asurzitoare aslovelor.

Lucrarea luiJean Delumeau constituie unul dintre cele mai ample atlase ale angoaseicolective, proiectat și coordonat cu o dexteritate și c-o migală indubitabile.Cartea nu este doar o incursiune în trecut, ci o radiografie a unei Europe careși-a consolidat structura identitară/matricea culturală sub presiunea uneiprimejdii permanente. Între secolele XIV și XVIII, regiunile catolice și protestante ni se înfățișează așijderi unor fortărețe împresurate șiasaltate de diferite spectre: crize alimentare, secete devastatoare, epidemii,războaie, erezii și o puzderie de amenințări mocnite. Istoricul francez urmăreștemodul în care acele spaime au modelat conștiința/optica veacurilor, practicilecotidiene (în speță, desidemonice), controversele și parlamentările religioaseetc., oferindu-ne o panoramă nedistorsionată a intervalului dintre evul mediutârziu și germenii erei moderne.

Ca atare,aprehensiunea se impune și intră în uzanța vremii, fiind inoculată prinritualuri și legende confiscate de discursul ecleziastic, căci Biserica,departe de-a fi un adăpost în calea implacabilului „pericol” metafizic („relațiacrimă-pedeapsă divină, începând chiar pe această lume, a devenit mai mult decâtoricând o evidență pentru mentalitatea occidentală” – p. 338), amplifică, prinstresul exterior (ce recurge la reiterări autoritare culpabilizante și la răsplataneîntinată a urgiei dumnezeiești), agitația interioară – fapt ce determină„populația creștină” să se refugieze în superstiții, exorcisme și-n frecvente procesiunide împăciuire a Providenței. Astfel, civilizația apuseană în cauză ni seconturează ca o societate vigilentă, mereu pregătită să digere repercusiunileunei inexorabile catastrofe.

Pe lângă echilibrulfin dintre strictețea metodologică și fluxul narativ, remarcăm o infinităputere de concentrare, sintetizare și valorificare a informațiilor. Expunerea(lipsită de rigiditatea academică) alunecă firesc, iar paradigmele furnizatecimentează argumentația. Nu întâlnim simple statistici, ci mai degrabă niște destineîncâlcite într-o urzeală obștească asupra căreia planează molimele, diavolii,ocultismul, xenofobia ș.a. – cu temerile adiacente.

Importanțavolumului rezidă (și) în actualitatea sa, cititorul de astăzi dibuind ușormecanismele prin care instabilitatea (politică, economică...) și incertitudinea(posterității, redempțiunii...) se propagă și se transformă în comportament de masă, sugerând, concomitent, că fiecareepocă își inventează inamicii.

În acestsens, Frica în Occident... exploreazăși dezbate atât problema fragilității umane raportată la enigmele vieții, cât șimaniera prin care comunitățile își înalță ziduri simbolice pentru a se simți înabsolută siguranță.

„Epoca noastră, vai! este mai bine înarmată decîtoricare alta pentru a analiza critic mărturisirile. Sub tortură se poate smulgeorice mărturisire. Este adevărat că, în Anglia secolelor al XVI-lea – al XVII-lea,a fost mai puțin folosită decât pe continent. Dar foamea și privarea de somnsunt și ele torturi capabile să frângă orice rezistență. La toate acestea se adăugadecalajul cultural dintre judecători și inculpat. Intimidat, înțelegând uneoriprost întrebările ce i se puneau, acesta era gata să răspundă afirmativ. Totuși,în Anglia de exemplu, unele persoane veneau din proprie inițiativă să seautodenunțe judecătorilor. Altele mărturiseau spontan relații uluitoare cuduhurile rele. În sfârșit, altele, negând evidența, se încăpățânau să mărturiseascăcrime pe care nu le făptuiseră. Cum trebuie citite asemenea confesiuni? Răspunsulvariază fără îndoială de la caz la caz. Unul cădea într-o stare de depresiuneacută – pe vremea aceea se vorbea de «melancolie». Altul căuta o publicitateieftină. În sfârșit, altul, care în sinea lui își dușmănea de moarte vecinii,se defula exprimându-și dușmănia. Dar aceste mărturisiri spontane nu seconsiderau valide de către judecători dacă nu erau redactate și traduse înlimbajul lor familiar, acela al demonologiei – un limbaj pe care predicațiahebdomadară îl aclimatizase desigur progresiv în opinia publică. J.-C. Barojaaduce în această privință mărturia edificatoare a unui inchizitor luminat,Alonso de Salazar y Frias, care, prin 1610, a încercat să demitizeze vrăjitoriadin Țara Bascilor. În Memoriile sale,Salazar semnalează importanța capitală a psihozei colective datorate predicilor.La Olague, lângă Pamplona, spune el, oamenii au căzut în cea mai oarbăcredulitate după predicile unui călugăr. Aiurea, mărturisirile privitoare la aquelarres (adunări nocturne) și lazborurile prin văzduh spre sabat au fost declanșate în rândurile tineretului deedictul de grațiere din 1611. Iată-ne astfel întorși în universul teologilor șial judecătorilor.” (pp. 587-588)