Andrei-Codrin Bucur's Blog

A scrie despre acest „buletin literar”, presupuneacceptarea unei duble provocări: întâlnirea cu un spirit de o mobilitatecerebrală invidiabilă și deslușirea mecanismului hermeneuticii care își arogă (dezinvolt)subiectivitatea. Ceea ce rezultă nu este o banală culegere de eseuri, ci însemnărileunui intelectual sadea, locul unde lecturile devin un soi de brașoave sublime,iar tâlcul lor, o asceză voluntară.

Steinhardt nu practică o analiză neutră, dincontră, el ne propune una „angajată”, în sensul cel mai fertil al termenului:implicare afectivă, fior etic ș.a., adică o participare sistematică șidesăvârșită, întrucât textele abordatesunt filtrate printr-o judecată ce, departe de-a le estompa brianța, leluminează din unghiuri neașteptate. De aici și farmecul lucrării, de vreme cenu asistăm la disecția paginilor, ci la rendez-vous-ul exegetului cu operelealtora.

Cu ochii ațintiți la masa lor, remarcăm eleganțași spontaneitatea abordării – fapt ce reliefează cultura robustă și disciplinamintală a evaluatorului. Nimic pedant sau ostentativ. Asimilată organic, erudițiae pusă în slujba ideilor, nu a demonstrației sterile, căci autorul aparține aceleirare categorii de cronicari pentru care artacuvântului rămâne, înainte de toate, o experiență existențială, iar Critică la persoana întâi este, așadar,mai mult decât o carte despre cărți, este o pledoarie pentru „amenințările”liberului-arbitru, și anume dreptul cititorului de a-și asuma propriileimpresii și comentarii.

Într-un climat interpretativ dominat desimptomatologii infraimaginative și voluptăți borborigmice, vocea lui Nicolae Steinhardtse profilează nu doar ca una distinctă, ci eminamente necesară – cea a unui diagnosticianatipic, cu care să tot stai la șuete.

„Analiza subtilă, fraza frumoasă ori cuceritoare,profunzimea, grația, seriozitatea, cunoașterea: acestea toate și multe altele,existente la un autor ca Henry James, se află desigur și la Proust. Dar suntdepășite, trecute în umbră, subînțelese, ba și disprețuite, relegate înarierplanuri din ce în ce mai difuze de o altă însușire, pentru care nu cred săfie comparație mai exactă, descriere mai sobră decât evocarea numelui unuipersonaj istoric: voievodul Vlad Țepeș.

Acesta e omul cel mai apropiat de Proust, nu HenryJames. Portretul unei doamne sau Ambasadorii, în raport cu În căutarea timpului pierdut, sunt ca oadiere de vânt față de un uragan. Iar meandrele și cotloanele sufletești scoasela lumină de romancierul anglo-saxon par – raportate la Proust – dulci șiedulcorate turte cu anason intrate în concurență cu sticle de șoricioaică șipastile de sublimat corosiv.

Niciodată, nici în paginile sale cele mai izbutiteși «mai tari», James nu atinge gradul de cruzime și duritate al lui Proust.Nicăieri mintea și imaginația cititorului nu sunt, fără de voie, pornite aevoca figura lui Dracula. Iată de ce așezarea lui Henry James de către uniiesteți și distinși critici ai zilelor noastre pe un același plan cu MarcelProust nu-i decât iluzie, exces de spirit comparatist, farafastâc, ușurătate.

Cei doi autori seamănă întrucâtva, paralela nu-ilipsită de temeiuri, dar între ei (cu trăsături comune cum se află) eprăpastia. Sălbăticia unuia e necunoscută celuilalt. Deosebirea fundamentală,dirimantă stă în duritate și în virtutea caracterului, în neteama de sânge,suferință și adevăr, în totala spovedanie, trecerea dincolo de orice convenție,rezervă, înduioșare, înduplecare. Proust poate că nu auzise de Țepeș. Spiritulneiertătorului domnitor îi era însă congenital. Era și el convins – vorba lui Machiavelli– că mădularele cangrenate nu se vindecă cu apă de lavandă.

Scrierile lui Henry James au un iz de parfum. Nutot așa ale lui Proust. De pot aduce olfactiv aminte de ceva, apoi mai curândde cucuta ori fierea și oțetul odată întinse – cu nepăsare într-un caz, cudispreț și răutate în celălalt – într-o cupă sau pe o trestie unor pătimitoricare și ei cunoșteau bine viața și oamenii și vorbiseră despre toate fărăînconjur și fără perdea, cu o dragoste aprigă, nemărginită, sacrificială.

Arta nu-i oare și ea un act de jertfă și o dăruirecompletă, însoțită de cea mai exclusivă și mai totală exigență? Dacă intervinduioșia ori prudența ori rezerva ori concesia, compui cărți frumoase, onorabileși fine și te cheamă, bunăoară, Henry James. Te numești William Shakespeare sauDante sau Marcel Proust numai dacă ai înăbușit în tine orice alintare, și teexpui și spinteci, dezgolești, sfâșii, jupoi, tragi în țeapă nestingherit, ad majorem artis gloriam.” (pp. 99-100)

Cristian Bădiliță nu este doar un fin cunoscătoral literaturii patristice și al istoriei creștinismului timpuriu, ci și unautor cu o voce distinctă, destul de diferită de profilul său academic.

Cu un ton intim și meditativ, versurile lui poartăpecetea introspecțiunii veridice(spunem noi; burgheze, afirmă alții),înrudită cu jurnalul spiritual, observându-seinfluența formării sale universitare, dar fără să devină scorțoasă saudidactică.

În paginile acestei antologii, intuim mai degrabă inventarulperegrinărilor lăuntrice ale celui botezat înși cu numele ctitorului de jure al celei mai prolifice religiidin lume, decât un borderou cu aserțiuni dogmatice și litanii sentențioase.

Cum era de așteptat, C. B. realizează un melanj desacru și profan, îmbinând eufonic marote confesionale cu amănunte elocvente, „scandaloase”,ce zămislesc o poezie vie, ironică și, pe alocuri, ludică. El folosește un limbajaccesibil, uneori provocator (nu infime îi sunt devierile de la nucleul tematicsempitern înspre gratuitățile și capriciile stilistice periferice), nefăcândrabat de la imaginile dure și de la expresiile neprotocolare, pe care lereglează cu brio. În anumite ipostaze pare de-a dreptul iconoclast, pentru că „probează”virtuțile teologale/cardinale prin criză și revoltă – consecință a laicității sincerasumate.

Găsim, așadar, reminiscențe ale unei tradiții biblice/greco-romaneși câteva împrumuturi moderniste, ce amintesc de scriitorii existențialiști șide lirica inter- și postbelică, unde erosul(distructiv și, deopotrivă, demiurgic) și corporalitatea(înălțătoare și, în egală măsură, decăzută) sunt asimilate cu o transparențămorală deloc forțată sau cosmetizată.

Phaidrosbarbar

Noapte de vară roasă calm de molii,

Când mă prefac, iubito, -n vârcolac

Și îți trimit la întâmplare sólii

Cu mătrăgună albă să te-mpac.

Dar tu arunci cu sânii după iepuri

Și părul ți-l întinzi ca o potecă

Pe care ard șiraguri lungi de becuri

Multicolore, ca-ntr-o discotecă.

În zori abia adormi sub un platan

Cu frunzele uscate-n mahalale,

Platanul grec sub care an de an

Phaidros bea Murfatlar de vorbe goale

Și plin de vervă, ca un licean,

Vomită peste tandrele cigale.   (p. 28)

Viziune

Cuvântul acesta –

pește eucharistic

dansând

în cenușa acvariului.   (p. 93)

Dufy

Spune-my, Dufy.

Mama ey de Vyață.

Unde-y adevărul?

În ceață.

Spune-my, Dufy.

Mama ey de Moarte.

Unde-y nemuryrea?

Departe.

Spune-my, Dufy.

Mama luy de Yery.

Unde-y tympul?

Nycăyery.

Spune-my, Dufy.

Spune-my ca să ștyu.

E devreme?

E târzyu.

Atuncy, Dufy, spune-my, șy te las.

My se bate pleoapa.

E de rău?

Hélas!  (p. 183)

Nu voi întocmi o recenzie propriu-zisă (considercă dac-ar fi beneficiat de o corectură sadea, volumul ar fi fost unul decent),ci voi trece în revistă câteva dintre „micile” inadvertențe de redactare.

• „știu că îmi suntcușcă și că mă suport umană” – p. 16.

???

• „nu sunt o femeieindependentă/ decât în măsura de sută de votcă” – p. 20.

Ar fi fost mai natural: ...decât după (ce beau/consum...) o sută (un pahar...) de votcă.

• „...niciun pur nuface spumă peste chipul vostru/ uscați de taxe și impozite, trăiți albastru/ evai și-amar de-o populație optimistă/ tristă în suflet, ca o curvă familistă” –p. 23.

a. Cine este purul/pura care nu se înfurie? Sauautoarea se referea la detergentul de vase – Pur? În cazul ăsta, care-i motivul utilizării degresantului...?

b. Definiți „viețuireaazură”.

c. „tristă în suflet” – Credeam că în creier.

d. Din ce pricină e mâhnită curva familistă? Câtdespre populația optimistă și necăjită în același timp...

• „• (ușile volumul doi) am o problemă cuușile/ ori nu le închid/ ori le deschid cu picioarele” – p. 24.

Noi, în schimb, n-avem dificultăți în a depista poezia – căci fie se observă de pe lună,fie n-o găsești nici cu microscopul.

• „în seara asta o săfiu tare și o să-mi scap telefonul în cada/ cu vanilie/ și picioare/ mozaic decicatrici/ (...) negru și aproape gras/ (...)// în mine în seara asta o să fiecurat/ până la nud/ (...) așa sunt eu de fapt/ adipoasă și vascularizată” – p.27.

a. Presupunând că era tare/puternică, i-ar mai fialunecat telefonul...?

b. Complimente pentru vană! Nici la Brico Dépôtn-au astfel de modele.

c. „aproape gras” – Preferabil, grăsuț.

d. „până la nud” – Am fi optat pentru o locuțiunemai acătării.

e. „adipoasă și vascularizată” – Ați identificatopoziția/inexactitatea?

• „...râd zgomotos cao poezie supărată” – p. 29.

Iar cauza pentru care o poezie iritată/surescitatăîncepe să hăhăie este...?

• „te-ascunzi depropria singurătate prin casă/ te-ncui în baie/ dar apocaliptic îți forțeziușa/ și dai peste tine/ ghemuită în poziția fetală/ îți vine să-ți fuțipicioare-n burtă într-una (sic!)/ urli la tine de sus în jos și faci pe nebuna/privește-te-n perete și jură-te că nu ești goală” – p. 30.

NO COMMENT

• „...am avut sângeîn vulvă să spun oamenilor/ că trag a pământ” – p. 42.

„[eu] trag a pământ” – Lămuriți-ne.

• „pielea mi s-ararefiat...” – p. 43.

Mai degrabă: ...s-a subțiat.

• „tot cancerul ăstade primăvară m-a înmormântat” – p. 44.

V-a adus și flori?

• „când nu îmi maiamintesc cum te cheamă/ vin ei și îți dau alt nume/ îmi smulg și mie numele tăuroșu de pe obraji/ și când nu mai știu dimensiunea degetelor/ pare că ei daunoroc cu tine în altă lume” – p. 46.

Superbă strofă!

• „gustul laptelui/metalic și hrănitor/ muls cu întreagă poezia gurii mele” – p. 47.

Mai curând: ...mulscu întreaga poezie a gurii mele.

• „întunericul/ridicat ca un falus/ (...) mă spulber în rate/ îmi tatuez răsuflarea lui blaga”– p. 49.

• „degeaba până nuintri pe ușă/ eu toată păpușă te aștept/ aproape dezbrăcată/ pentru că oricumte îmbrac în fiecare zi clandestin/ aproape îmbrăcată/ mănânci carnea cu tot cusatin” – p. 55.

Cartea are 134 de pagini.

După trei zile de repaos, mi-e cu neputință să adormla ora pe care mi-am fixat-o cu mult înainte să mă întind în pat, realizez căplimbarea de seară a fost prea scurtă, cina abundentă, că se impune să sarpeste serialul de pe Comedy Central și să citesc ceva la nimereală, ca odatămobilizați neuronii, cu mintea încărcată, să mân mai iute porcii la jir.

Vecinii de deasupra nu se pot nici ei odihni (nagâțulnu vrea să facă nani...), lectura prinde culoare, dar pierde din anatomie, înproiecțiile romantizate ale lui musiu Breton (cofondatorul și principalul inginer al Suprarealismului) tăvăleala este teoretizată (eu mă tăvălesc de râs), instincteletranssubstanțiate, iar viciile de procedură estetică adoptă aluri nebănuite:

„Învreme ce gestul mâinilor și picioarele așezate pe planșetă n-au fost niciodată,cu certitudine, prilejul unei cât de mici ezitări, iar ochii – cel dreptfigurat printr-o roată întreagă, cel stâng, printr-o roată spartă – au rămasnemodificați de-a lungul etapelor succesive de modelare, lungimea brațelor, decare depinde raportul dintre mâini și sâni, și conturul feței nu erau delocfinalizate. Nu încetam să mă interesez de evoluția statuii pe care, dintr-odată,am simțit-o ca pe însăși emanația dorințeide a iubi și de a fi iubit, în căutarea adevăratului ei obiect uman și îndureroasa ei ignoranță. Cât încă nu ieșiseră la lumină în întregimefragilitatea ei, elanu-i reținut, aerul de-a fi prinsă în capcană și, totodată,plină de recunoștință prin care mă emoționase într-atât gracila ființă, mătemeam de orice apariție feminină în viața de-atunci a lui Giacometti, socotindcă i-ar putea aduce prejudicii. Nimic mai întemeiat decât această teamă, dacăte gândești că o asemenea apariție – pasageră – a dus într-o zi la o regretabilăcoborâre a mâinilor, justificată conștient de grija de-a descoperi sânii, însăavând, spre marea mea surpriză, drept consecință dispariția obiectului invizibil, dar prezent în care consta interesul figurii și pe care mâinile-l țineauori susțineau. Cu câteva corecturi ușoare, mâinile au fost aduse a doua zi lalocul lor. Iar capul, deși bine conturat în liniile lui esențiale, cu uncaracter general clar definit, reda aproape singur indeterminarea sentimentalădin care continuam să cred că a țâșnit opera.” (pp. 41-42)

M-amlăsat păgubaș la pagina 50, m-am dus să beau apă, am verificat ceasul: 1:00 a.m.– Adio, somn! Bun venit, stare de veghe!

În comparație cu volumele ulterioare (scrise-nfranceză), unde robustețea și vioiciunea aforistică ating culmi mai semețe, „Îndreptarul...” (titlul anterior fusese Breviar pătimaș) pare mai curând o colecțiede impulsuri frenetice, decât un compendiu sistematic.

Chit că preocupările tematice sunt cele uzuale (disperarea,suferința, (dez)amăgirile comprehensivității și binecuvântările/paradoxurileagnoziei, coteriile bigotești, deriziunea longevității și vehemența dizolvării,apanajele perene ale „cerebralității spirituale” ș.a.m.d.), ele-s reluate fărăacel fenomenal salt speculativ pe care îl regăsim în alte opere – motiv pentrucare unui cititor neinițiat îi poate induce senzația de poticneală, iar unuicunoscător, doar o variație minoră în proverbialul registru cioranian.

Deși anumite pasaje te fascinează prin sintagmecondensate și intuiții fulgurante, ansamblul rămâne inegal, fiind traversat de numeroaseoscilații „frazeologice”, care împiedică sedimentarea unei viziuni (monolitice)auctoriale.

Cărticica are însă o însemnătate documentarăaparte, relevând un stadiu vital în cristalizarea „postulatelor” artistice alelui Emil Cioran.

• „Precum iubești cărțilepe care era să plângi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptescde renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet – așa cu mările: te-ndrăgosteștide cele ce unduiesc înecul.

N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe,nici vârtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stâncileBretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gândul?

Într-o memorie mai scurtă decât presimțirea de veșniciea efemerei, aș păstra încă icoana și recunoștința albastrului inuman al măriidecadente. Pe malurile ei s-au prăbușit împărății – și câte tronuri alesufletului...” – p. 16

• „Am citit slovaomului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Știu până unde au ajunsneamurile și ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentruiscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor erori sau pentru sleirea urâtuluiprin credințe. Toate și-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Șicând n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputând susține pâlpâirea înșelăciunilorfecunde, s-au predat tânjirii de apus, lâncezelii spiritului istovit.

Ce-am învățat de la ele, curiozitatea devorantă cemă purta prin meandrele devenirii – e-o apă moartă ce răsfrânge hoiturile gândului.Furiilor neștiinței datoresc tot ce știu. Când tot ce-am învățat dispare,atunci gol, cu lumea goală-n față, încep a înțelege totul.” – p. 37

• „Cu țara ta te întâlneștidin nevoia de o deznădejde-n plus, din setea de un spor de nefericire. Sunt românprin fondul de autoumilire existent în condiția omului. Nimic nu mă lingușeștede-a aparține acelui spațiu, decât năzuința de-a zace în dureri a căror vină nuo port și de a-mi gâtui orgoliul în incurabila vădire a neființei noastre.Ceilalți oameni sunt sau nu sunt. Dar nici unii nu-s așa de puțin ca noi! Atât de puțintel!Diminutivul e divinitatea noastră. Până și moartea e de mâna a doua în «piciorulde plai» al infinitezimalului național.” – p. 66

• „Tu nu vezi mărețiamorții întinzându-și brațele de tihne ca să-ți curme o trudă fără făgașuri? Viața-iun tertip al nebuniei și cine cade-n cursa ei calcă pe-un drum deschis de propriulsău sânge.

Am vrut să trăiesc și am trăit, deși am presimțitcă-i nevădit să fiu. Cum să mă țin în clipe, când nașterea m-a osândit călău altimpului?

Am iubit și m-am iubit. Dar dragostele s-au ivitmurind, fulgere mucegăite, extaze-n măruntaie de puroi, simțuri de șarpe cald.

Tu, Doamne, lasă semnele morții la căpătâiul meu.Să te înșel pe tine nu vreau și nici pe mine. Uite-mă, cum stau aici. Avut-aifiu mai blând în răutăți? Să mă las pradă uitării cu ale tale fiice? Înfrunzeascăsfârșitul pe anii mei sfârșiți. Căci clipele ce mi le-ai dat sunt bube negre,al căror rod umbrește lumea Facerii și nădejdea făpturii.” – pp. 83-84

• „După ce-ți pierzi –până la istovire – conștiința în voluptate, ce vijelios năzuiești dupăfrigurile dezlipirii! Să poți sta singur în încăperea ta: fără lume, fără iubită,sorbind dulceața nenorocului! Și neîngrădit de nici un ideal, cu ochii storșide existență, să-ți întinzi osteneala visului dincolo de cer!” – p. 96

E indicat să-i recitești pe clasici – busola nu dăgreș. 

În ultimul an de facultate, aliniasem pe marginea mobilei din sufragerie(o combinație: corp de bibliotecă - dulap cu haine) toată floarea cea vestită apatrimoniului literar românesc (Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu...) și,sârguincios ca un neofit fără orizont (dar destupat la minte) m-am căznit ovară întreagă să rumeg din scoarță-n scoarță Operele complete...

Scriitorii fundamentali (fondatori/uzurpatori aiunor tradiții/curente) nu mă tachinau cu reverențe solemne, nu-mi solicitau review-uri pompoase și nu se țineau cudinții de trofeele culturale sau de diplomele de excelență. Ei îmi cereau o țârucă de bunăvoință.

Indiferent de traseul epistemic al predecesorilor,revenirea la cărțile lor înseamnă nu doar bravură tocilărească, ci gratitudinefață de limba ce ne-a ținut (și ne ține) vii, amintindu-ne, cu fiecare filăparcursă, de originea, hotarele și promisiunile care ni s-au (pre)dat.

Au trecut optsprezece ani de-atunci, iar stihurilelui Blaga încă rezistă, conferindu-mi garanția (e bine și o dată la douădecenii) că poezia sa (în care odăjdiile mitologice și accesoriile folcloricese asortează cu taina truismelor și noetica tăcerii) este (neignorândcontextul) cât se poate de trainică și de insolită. Versurile sale „vetuste” freamătăde o snagă stilistică vrednică (chiar dacă n-avem urechea antrenată) sămodereze larma prezentului. Dincolo de faptul că (re)descoperirea autorilorconsacrați reprezintă un exercițiu de (re)calibrare ființială, dincolo demanuale și de cronologii, ceea ce persistă e conversația sinceră dintregenerații.

Aflu că ieri a fost „Ziua Națională a Lecturii”. Nimicnou sub soare! îmi zic. În școală, îi stâlceam numele (rostindu-l pe un tonnazal și cu gâjâială-n glas: ...Bleaga!),stârnind râsul colegilor. Și continui să m-afund în liniștea asurzitoare aslovelor.

Lucrarea luiJean Delumeau constituie unul dintre cele mai ample atlase ale angoaseicolective, proiectat și coordonat cu o dexteritate și c-o migală indubitabile.Cartea nu este doar o incursiune în trecut, ci o radiografie a unei Europe careși-a consolidat structura identitară/matricea culturală sub presiunea uneiprimejdii permanente. Între secolele XIV și XVIII, regiunile catolice și protestante ni se înfățișează așijderi unor fortărețe împresurate șiasaltate de diferite spectre: crize alimentare, secete devastatoare, epidemii,războaie, erezii și o puzderie de amenințări mocnite. Istoricul francez urmăreștemodul în care acele spaime au modelat conștiința/optica veacurilor, practicilecotidiene (în speță, desidemonice), controversele și parlamentările religioaseetc., oferindu-ne o panoramă nedistorsionată a intervalului dintre evul mediutârziu și germenii erei moderne.

Ca atare,aprehensiunea se impune și intră în uzanța vremii, fiind inoculată prinritualuri și legende confiscate de discursul ecleziastic, căci Biserica,departe de-a fi un adăpost în calea implacabilului „pericol” metafizic („relațiacrimă-pedeapsă divină, începând chiar pe această lume, a devenit mai mult decâtoricând o evidență pentru mentalitatea occidentală” – p. 338), amplifică, prinstresul exterior (ce recurge la reiterări autoritare culpabilizante și la răsplataneîntinată a urgiei dumnezeiești), agitația interioară – fapt ce determină„populația creștină” să se refugieze în superstiții, exorcisme și-n frecvente procesiunide împăciuire a Providenței. Astfel, civilizația apuseană în cauză ni seconturează ca o societate vigilentă, mereu pregătită să digere repercusiunileunei inexorabile catastrofe.

Pe lângă echilibrulfin dintre strictețea metodologică și fluxul narativ, remarcăm o infinităputere de concentrare, sintetizare și valorificare a informațiilor. Expunerea(lipsită de rigiditatea academică) alunecă firesc, iar paradigmele furnizatecimentează argumentația. Nu întâlnim simple statistici, ci mai degrabă niște destineîncâlcite într-o urzeală obștească asupra căreia planează molimele, diavolii,ocultismul, xenofobia ș.a. – cu temerile adiacente.

Importanțavolumului rezidă (și) în actualitatea sa, cititorul de astăzi dibuind ușormecanismele prin care instabilitatea (politică, economică...) și incertitudinea(posterității, redempțiunii...) se propagă și se transformă în comportament de masă, sugerând, concomitent, că fiecareepocă își inventează inamicii.

În acestsens, Frica în Occident... exploreazăși dezbate atât problema fragilității umane raportată la enigmele vieții, cât șimaniera prin care comunitățile își înalță ziduri simbolice pentru a se simți înabsolută siguranță.

„Epoca noastră, vai! este mai bine înarmată decîtoricare alta pentru a analiza critic mărturisirile. Sub tortură se poate smulgeorice mărturisire. Este adevărat că, în Anglia secolelor al XVI-lea – al XVII-lea,a fost mai puțin folosită decât pe continent. Dar foamea și privarea de somnsunt și ele torturi capabile să frângă orice rezistență. La toate acestea se adăugadecalajul cultural dintre judecători și inculpat. Intimidat, înțelegând uneoriprost întrebările ce i se puneau, acesta era gata să răspundă afirmativ. Totuși,în Anglia de exemplu, unele persoane veneau din proprie inițiativă să seautodenunțe judecătorilor. Altele mărturiseau spontan relații uluitoare cuduhurile rele. În sfârșit, altele, negând evidența, se încăpățânau să mărturiseascăcrime pe care nu le făptuiseră. Cum trebuie citite asemenea confesiuni? Răspunsulvariază fără îndoială de la caz la caz. Unul cădea într-o stare de depresiuneacută – pe vremea aceea se vorbea de «melancolie». Altul căuta o publicitateieftină. În sfârșit, altul, care în sinea lui își dușmănea de moarte vecinii,se defula exprimându-și dușmănia. Dar aceste mărturisiri spontane nu seconsiderau valide de către judecători dacă nu erau redactate și traduse înlimbajul lor familiar, acela al demonologiei – un limbaj pe care predicațiahebdomadară îl aclimatizase desigur progresiv în opinia publică. J.-C. Barojaaduce în această privință mărturia edificatoare a unui inchizitor luminat,Alonso de Salazar y Frias, care, prin 1610, a încercat să demitizeze vrăjitoriadin Țara Bascilor. În Memoriile sale,Salazar semnalează importanța capitală a psihozei colective datorate predicilor.La Olague, lângă Pamplona, spune el, oamenii au căzut în cea mai oarbăcredulitate după predicile unui călugăr. Aiurea, mărturisirile privitoare la aquelarres (adunări nocturne) și lazborurile prin văzduh spre sabat au fost declanșate în rândurile tineretului deedictul de grațiere din 1611. Iată-ne astfel întorși în universul teologilor șial judecătorilor.” (pp. 587-588)

Nu-mi amintesc să fi dus până la capăt vreocapodoperă elaborată de „ilustrul prozator al surghiunului”. Prin 2008 m-amînhămat la Întoarcerea huliganului (ascultasemun interviu cu autorul, mi se zgândărise apetitul și, zăcând nerăsfoită pebiroul unei fete ce rămăsese restantă la niscaiva materii/probe practice, otipă pe care o frecventam în perioada respectivă, mi-am zis să profit de prilejulivit) și, cu sufletul lărgit de curiozitatea genialității trâmbițate de mass-medianeaoșă (frunzărisem și-un articol), m-am apucat de treabă. Însă (neiertatăsă-mi fie năucirea și disculpată aserțiunea că...) romanul memorialistic cupricina era o pierdere de vreme.

Peste ani (în lunga ședere la mănăstirea Lupșa),premoniția (fiindcă nu-l terminasem) s-a adeverit. Părintele Maxim mi-amărturisit, cât timp îmi prezenta fondul bibliotecii monahale, că și elcapitulase cu cartea în poală: „Andrei, la nouă ani eu citeam Roșu și Negru de... Știi cine a scris...?”Io cugetam la formația de muzică pop-rock... Aveau ei o piesă – Pastorală.

Ulterior, am constatat că nici pe Alex Ștefănescunu-l încântaseră neroziile stilistice ale emigrantului „sucevean”.

În schimb, volumul acesta are substanță, fiind undialog al opiniilor personale, mai degrabă decât un șir de confidențe periate. Pribegia nu este abstractizată, ciancorată în concret, devenind un criteriu de evaluare a culturii europenerecente. Așadar, nu asistăm la niște „tranzacții epistolare” pur decorative,cât mai curând la o confruntare de convingeri individuale, care tempereazăelanul cognitiv al interlocutorilor printr-o disciplină discursivă remarcabilă.

Reflecțiile protagoniștilor se armonizează prinmaniera abordării: unul aduce experiența traumatică a Estului, celălalt,rigoarea analitică a spațiului occidental, iar din ciocnirea celor două sfere de influență/atitudinal-axiologice rezultă pagini dense și polemice, debarasatede esopismul intrinsec producțiilor manesciene.

În consecință, textul te cucerește prin claritateaformulărilor și refuzul rezoluțiilor facile (retorica rămâne sobră,argumentativă, ferită de inflația lexicală a colocviilor revizuite), și nu oferăconcluzii liniștitoare, ba chiar ridică întrebări incomode despre identitate, apartenență,culpabilitate și despre Istoria care,aidoma unui verdict, ne-a constrâns deseoris-o acceptăm orbește, nu să o examinăm cu discernământ.

„H.S.: Odată ați spus că America e un bun hotel.

N.M.: Și mai cred încă asta. Și mi se pare foarteimportant că este așa. Îmi place că guvernul se numește aici «administrație», oadministrație a treburilor curente. Dacă e eficientă, atunci e bine, dacă nu eeficientă, alegem alta. Nu există buletine de identitate, statul nu are voie săștie unde locuiesc, ce gândesc, cât de patriot sunt. De la bun început toateastea mi s-au părut minunate.

Îmi place incoerența acestei țări. Cred că dacă arfi coerentă, cum și-a dorit și a visat George W. Bush, ar fi o catastrofă.

H.S.: Ce vreți să spuneți cu asta?

N.M.: Sper ca America să nu fie niciodată oconstrucție perfect omogenă, o entitate pe care să o poți defini ușor. E greusă aduci America la un numitor comun. M-am tot gândit la asta. Când crezi că aigăsit, în sfârșit, o caracteristică esențială, definitorie, fie ea bună saurea, și spui: Asta e! Asta e America – atunci îți dai seama după o oarecarechibzuială...

H.S.: ...că și opusul acestei însușiri e deasemenea valabil.

N.M.: Exact. Și tocmai asta e ceea ce îmi place:incoerența.”   (pp. 123-124)

Un influencer fundamentalist/extremist a fostasasinat (gustând, cum spunoccidentalii, din propriul medicament/tratament), iar lumea și-a pierdut dinnou busola. Ceremonia de pomenire are loc pe un stadion. Pleată Portocalie vinesă-și ofere condoleanțele, suporterii urlă, bocesc la comandă, apoi aplaudăfrenetic; Pleată Portocalie dispare. Cu telefoanele-n aer, tragedia este mailesne de îndurat. Pe scenă apare nevasta răposatului (comparat, de cei invitațila microfon, cu: Moise, Iisus, J. F. Kennedy, Martin Luther King Jr. ș.a.). Printr-oploaie de artificii ce năvălește de jos(aviz adepților teoriei conjurației mondiale), ea se îndreaptă către pupitrul aflatîn spatele unui perete transparent din sticlă securizată. Se oprește, caută sprecer (...un prompter), în jurul eiroiesc cameramani experimentați, chipul i se luminează, dă să plângă, însă-șiamintește de angajamentul luat – ochiul vigilent al Fratelui cel Mare nu iartă.

Văduva albă își continuă poliloghia. Joacă atât deprost, încât te apucă dorul după fosta soție a lui Johnny Depp (cum se smiorcăiaîn sala de judecată, cum își ștergea lacrimile de crocodil...). Batăr acolo eravorba de-un divorț, aici discutăm despre o crimă. Batistuța faciliteazămiracolul. Ferească sfântul să i se strice machiajul tras cu gletiera! – ocabotină în slujba „U.S.A.”-ului.

Uitându-te atent, cazi inevitabil pe gânduri. E pecale să izbucnească într-o ieremiadă hollywoodiană, dar supraeul intră-nacțiune și (pentru noi, nicio surpriză) râde cu gura până la urechi. Ținutăireproșabilă, dantură impecabilă... Coafura rezistă. P-ormă devine serioasă șigaleria îndoliată nu mai răcnește. Se scapă doar în încheiere, când..., dupăce-și verifică textul, rostește placid: „God bless you all and God blessAmerica!” – demonstrația picând la țanc, căci prin năprasnicele scântei ale spectacoluluipirotehnic pășește triumfător Conducătorul Suprem. Urmează omagiul său: bla-bla-urile și off-topic-ele de rutină.

Evenimentul se apropie de final. Cuplul regizoralse îmbrățișează... El o atinge, vizibil, puțin mai sus de fese, în vreme ce văduvaalbă își ridică mâna stângă și, cu pumnul strâns și două degete ridicate, facesemnul diavolului (în limbajul gestual, Teiubesc!), ăla pe care-l fac rockerii/ sataniștii/globaliștii la concerte (conspiraționiștilor,ați adormit?) și liderii politici la câte-un summit.

Obrazul ei se odihnește pe inima preaiubituluipreședinte. Timp berechet pentru pozele de album. Conduita lor grăiește de lasine: el – masculul alfa, dominant, protectiv; ea – pisicuță blândă,ascultătoare; ...privirea ei, aidoma ocheadelor unei actrițe XXX.

(Foto © You Tube)

„Am adormit târziu, adâncit în incertitudinilecare mă bântuie în ultimul timp (frunzărisem pe silabisite Quantum Mechanics: TheTheoretical Minimum de Leonard Susskind și Art Friedman).

«Dacă electronii se comportă atât ca particule, cât și ca unde, e posibil ca spiritul liric al luiGonçalves de Magalhães să oscileze între romantism și transcendență tropicală?»

(lecturasem, de pe ceva blog, un text amplu, cureferire la opera „elegiastului” brazilian – habar n-aveți câtă zdroabăinterioară J).

Reanalizând însă cele acumulate-n săptămâna astatoridă (aer condiționat, ioc; ventilator... la magazin – și mă topesc pân-ajungacolo), mi-am dat seama că versurile lui Magalhães, privite-n lumina dualitățiicuantice, nu-s doar niște stihuri banale/vetuste, ci funcțiile de undă(estetică) ale unei poetici ce colapsează (în proximitatea unui cititor cudispoziție metafizică erectă) peste-un pahar de chimarrão.

Ș-amu mă fascinează ideea că, într-un universparalel, Magalhães ar fi putut colabora cu Schrödinger la o „romanță pentrupisica (in)stabilă”, sau ar fi compus o epopee modernă despre overlap-ul dintre „sunt”, „fusei” și„voi fi” (...mort de cald, în situația mea).

În fine. Dimineața a început așa: mi s-a gătatceaiul (să cumpăr altul... mă cam ustură buzunarul) iar vecina de la patrutocmai ce s-a întors de la maternitate... și, mai ușoară cu trei kile șasesute, vrea cu tot dinadinsul să-și recupereze ecartul ponderal și să-și facăsimțită prezența în camera ce se deschide – ochi circumscris într-o cutieexpandabilă de chibrituri – deasupra mea.

Aaa, eram să uit! Tre’ să văd dacă Álvaro Mutis a avut vreo opinieavizată despre mecanica moleculară. În caz contrar – Să o inventez!”

Și cum îmi notam io conștiincios în Jurnal (că majoritatea autorilor care serespectă țin un caiet în care-și consemnează (ne)împlinirile...(im)perfecțiunile...), dau de clipul ăsta.

Mă opresc, șterg tot și o iau de la capăt.

https://www.youtube.com/watch?v=LDx5pq0DRYM

(Foto © flickr.com, PAUL CASSAR)