Dan Alexe's Blog

Les Amants (René Magritte, 1928)

Azi, 6 iulie, e Ziua Internațională a Sărutului, “International Kissing Day”. Prilej pentru a ne aminti că nu toate culturile și nu toate limbile cunosc acest obicei straniu de împrietenire amoroasă care constă în a lipi unul peste altul orificiile tubului digestiv ale două persoane care se simt atrase una de alta (indiferent de sexul lor).

Frumosul vers de mai sus, «Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul…», vine din ebraică, e cel care deschide “Șir ha-Șirim”, “Cântarea Cântărilor” din Biblie, unul din cele mai frumoase texte erotice scrise vreodată (“Intăriți-mă cu vin, cu mere răcoriți-mă, că-s bolnavă de iubire“, palpită acolo Sulamita, una din acele femei care se dau iubitului «ca vulpile în vie»).

În latina Vulgatei, în traducerea Sfântului Ieronim, textul e:

— «Osculetur me osculo oris sui; quia meliora sunt ubera tua vino.» Din asta vedem imediat că latina clasică nu avusese un termen precis pentru straniul “sărut”.

Sigur, romanii cunoșteau “sărutul” ca gest fizic, îl văzuseră pe la etrusci, vecinii lor dezmățați, ale căror femei beau cu bărbații, ba chiar aveau voie să țină frâiele caleștii. Femeile etruscilor dansau desculțe, cu capul pe spate, ceea ce o matroană romană n-ar fi acceptat nici torturată în fața altarului familiei. Etruscii se “sărutau”, dar romanii nu aveau un cuvânt pentru asta, au trebuit să creeze “osculum”, guriță, de la “os”, gură (cu o lung: “ōs”).

Latina tardivă a creat apoi expresivul “basiare”, a săruta, rămas în italiană: baciare, cu substantivul bacio, sărut; spaniolă besar şi beso; sardă (una din limbile romane cele mai arhaice) basare. Și, desigur, în aromână bashu, bashari. Așa se spune în aromână, la machedonii noștri: “ti bash” = te sărut. Iar în meglenită este a buşní (buşcái), pe când sărut este buşcă.

În română bașari sau bușcă nu sunt atestate, iar în franceză baiser a deviat deja în epoca de după Renaştere spre sensul de a fute. Baiser a devenit treptat foarte vulgar, făcând că deja la Molière să fie ambiguă fraza: Baiserai-je, mon père? care îi făcea pe toţi să râdă pe atunci.

Baiser ca verb a dispărut din limba îngrijită, devenind unul din cele mai vulgare cuvinte din franceză, dar lăsând în urmă. în mod straniu, normalele baiser (substantiv) = sărut, şi baisemain = sărutul mâinii. În schimb baise ( futai ) e un cuvânt de o violenţă excepţională… exemplu că oamenii nu au putere asupra limbii şi că ea e cea care ne vorbeşte.

Aşa că franceza a înlocuit verbul baiser prin fadul embrasser (literalmente: a îmbrăţişa)… Aşa e paradoxul, ca limba amorului prin excelenţă, franceza, să fie săracă în termeni amoroşi şi să aibă acelaşi verb pentru a săruta şi a îmbrăţişa, care nu se disting ca sens decât în funcţie de context.

Ce-a făcut însă româna? Româna nu are nicio urmă a lui basiare… Are “a săruta”, a cărui etimologie e limpede: toate dicţionarele ne spun -corect- că vine din latinescul “salutare“, a saluta, prin întărirea lui L în R, precum în sol > soare şi caelum > cer…

… dar ce surpriză să descoperim că şi în spaniola medievală verbul saludar era pe cale de a urma o evoluţie similară… În Cantar de Mio Cid, Cidul, după ce declară credinţa regelui Alfonso, se ridică şi…

“levos’ en pie e en la boca l’ saludo”!…

E en la boca’l saludo – şi pe gură-l sărută!…Salutaţi-vă fără limită!…

Beeeesameeee… Beeesame muuucho…

***

.

The post 6 iulie, “Ziua Internațională a Sărutului” first appeared on Cabal in Kabul.

Mandeeni din secta gnostică a adoratorilor lui Ioan Botezătorul efectuându-și ritualul în fluviul Tigru…

Daca ne-am urma cartile sfinte, ar trebui sa ne delectam cu lacuste si miere salbatica, precum St. Ioan Botezatorul, si sa nu ne atingem deloc de porc, animal interzis cu strictete crestinilor in cartea de bucate a lui Moise numita Leviticul.

Astăzi, de ziua sfântului Ioan Botezătorul (singurul sfânt căruia îi celebrăm nașterea, caz unic, deoarece sfinții și martirii sunt comemorați de ziua morții lor… iar tăierea capului e pe 29 august), amintesc perplexitatea dintotdeauna a traducătorilor Bibliei în fața dietei Îînainte-Mergătorului”: Cum e descris Ioan Botezătorul în Evanghelie? Un sălbatec hirsut, un personaj in marginea societății: — “Ioan era îmbrăcat cu haină din păr de cămilă, şi împrejurul mijlocului era încins cu brâu de piele. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatecă.”

Ei bine, lăcustele astea (ἀκρίδες, akrides) i-au deranjat dintotdeauna pe traducători. Vulgata, traducerea latină a sfântului Ieronim (sec. IV), spune limpede “locustae”: “esca ejus erat locustae et mel silvestre”. 

Biblia gotică a lui Wulfila (tot sec. IV) spune de asemenea: “seinana matida þramsteins jah miliþ haiþjiwisk” (acest “thramstei”, 𐌸𐍂𐌰𐌼𐍃𐍄𐌴𐌹, acuzativ plural “thramsteins”, e de asemenea “lăcustă”, chiar dacă etimologia nu este clară). La fel, prima traducere în georgiană a Bibliei (sec. V !) are მკალი (mk’ali = lăcustă, კალია, k’alia în georgiana modernă, cf. poză). 

La noi, Biblia de la București (1688), Biblia lui Șerban Cantacuzino, prima traducere completă în limba română, spune însă: — “Și acesta Ioan avea îmbrăcămintea lui de păr de cămilă și brâu de curea împrejur mijlocul lui; și hrana lui era vlăstare și miere sălbatecă.”

“Vlăstare”, aha, iar nu lăcuste…  Biblia lui Șerban Cantacuzino, prima traducere completă în limba română, este interesantă atât pentru a reconstitui adevărata pronunție a limbii de atunci (în general pocită de noi azi în transcriere, din neștiința valorilor corecte date de românii nord-dunăreni literelor și convențiilor alfabetului slavon); dar mai e interesantă și prin sintaxa nefirească, ce nu corespunde câtuși de puțin limbii reale, deoarece traducerea urmărește cuvânt cu cuvânt, slugarnic-mecanic și fără abatere, sintaxa originalului ebraic (și aramaic) sau grecesc.

Acum de unde și până unde în loc de “lăcuste” (ἀκρίδες în greacă, sau “acride” în româna veche ori dialectală) găsim acolo că Ioan mânca “vlăstare”?

Ei bine, traducătorii din multe culturi, cum s-a întâmplat  în română, au fost puși în fața acestei dileme: cum naiba să mănânce Botezătorul, înainte-mergătorul Domnului, lăcuste?!… mai ales că și unii autori patristici s-au căznit să arate că „akridele” cu care se hrănea Ioan n-ar fi fost gângănii, ci lăstari de plante, așa că și în română traducătorul s-a prefăcut că în loc de “ἀκρίδες” (“lăcuste”, “acride”) — o fi acolo “αγουρίδες” (“aguride”, poame verzi)!… Și atunci a zis “vlăstare”, pentru că e la fel de jenant să-l fi imaginat pe profet mâncând aguride (pe lângă dubioasa “miere sălbatecă”).

Mai știi, poate așa am găsit și sursa expresiei “când s-o face agurida miere”. În orice caz, e trist că generații de valahi s-au rugat, poate vreme de un veac, ignorând cu totul adevărata dietă a lui Ioan Botezătorul și beneficiile entomofagiei.

Și, din nou, poate de-aia mai avem și gângania ca o lăcustă numită: “Calu-Popii”.

 

კალია, k’alia, lăcustă în georgiana modernă

Acum, ocupându-mă eu un pic și de primele traduceri în georgiană ale Bibliei (începând cu sec. V, după limbă, deși primele texte atestate sunt din sec. VII, adică georgienii aveau Biblia pe limba lor și cu scrierea lor cu o mie de ani înainte de primul text românesc, Neacșu de la Câmpulung, 1521), am descoperit două condimente lingvistice amuzante: — georgiana și romanès, adică țigăneasca, au cele mai imaginative reprezentări lingvistice ale lui Ioan Botezătorul. 

1. În georgiană, Botezătorul este ნათლისმცემელი, adică literalmente «Bătătorul de lumină» [Natlismțemeli], de la “nateli”, arhaicul termen pentru “lumină” și “mțemeli”, care e un… tel, un bătător cum e cel pentru maioneză și sosuri, dar care personalizat poate fi tradus ca “hăitaș”, cum zic și francezii “batteurs” sau “rabatteurs” pentru hăitașii care gonesc vânatul, deși în franceză “batteur” e și un toboșar rock. 

Mi se pare foarte frumoasă metafora asta lingvistică prin care Ioan Botezătorul, , e un “bătător” sau vânturător de lumină, un tel care te învârte și frământă până prinde sosul în tine. 

2. – M-am uitat apoi și cum s-ar zice “bătător” în țigănește și e, foarte frumos, Mardò, adică unul care te mardește, un mardeiaș spiritual. Dar Ioan Botezătorul propriu-zis e redat în țigănește ca “Ion o Bolitori”, de la verbul bol- care înseamnă la origine a întinge, a îmbiba, inclusiv a întinge cu pâine într-un sos, “to dip”. Se spune de pildă: “bolà mànghe manrò an soso”, înting cu pâine în sos. Așa că Botezătorul e cel care te bagă în apă, realizând actul numit: “bolimòs” = botezul, impregnarea.

Nici nu știu acum ce e mai frumos și mai plastic: “bătătorul — sau telul — de lumină” al georgienilor, hăitașul de suflete, ori “impregnatorul” romilor, cel care întinge cu tine în sosul mistic. 

Ioan Botezătorul prin Caucaz…

Caucazul ne oferă un exemplu unic de studiere a adaptării vocabularului unei religii politeiste sau animiste la creștinism. 

Un lucru puțin știut pentru nespecialiști este faptul că în Caucaz s-au păstrat mini-culturi politeiste, păgâne, până în sec. XX. De aceea cunoaștem atât de bine panteonul păgânismului georgian și cecen. O branșă a cecenilor, ingușii, au fost politeiști și animiști până la Revoluția bolșevică, moment în care au trecut la islam, precum toți ceilalți ceceni. Peste munte, în Georgia, politeiștii svani și hevsuri au fost studiați în detaliu, iar vocabularul lor (limbile sunt apropiate de georgiană) a permis decriptarea originii lexicului creștin georgian, acela fiind cunoscut încă din sec. V, de când datează primele scrieri. Astfel, numele georgian al șamanului = kadag (ქადაგ) a trecut în vocabularul creștin cu sensul de a proroci, a profeți. În Evanghelia lui Marcu (versiunea georgiană veche e din sec. VIII) găsim astfel (Marcu 1:7) că Ioan propovăduia =  “kadagebda” (ქადაგებდა), iar pentru primii convertiți era limpede că Ioan Botezătorul răcnea și bolborosea, dând ochii peste cap ca un kadag (șaman, vrăjitor) în transă. 

La fel, cum am spus mai sus, georgiana e singura limbă, după cunoștința mea, în care “a boteza” și “botez” sunt construite pe termenul care înseamnă “lumină”. Botezul este, literalmente, “iluminarea” și am putea specula că avem acolo resturile unui zoroastrism al vechilor georgieni, religia lui Zarathustra, născută probabil în partea iraniană a Caucazului de sud (Azerbaidjanul de azi) fiind cea a focului și a luminii. “Nateli” (ნათელი) este lumina în georgiană, iar botezul e, simplu, “natloba” (ნათლობა), “iluminarea”. Nici urmă de aluzie la apă (cum e în grecescul vechi βαπτίζω, a plonja, a se scufunda). 

În aceeași Evanghelie a lui Marcu (1:8), Ioan le spune iudeilor: “v-am botezat cu apă” (ἐβάπτισα ὑμᾶς ἐν ὕδατι), care în georgiana sec. VIII este: — “მე ნათელს-გცემ თქუენ წყლითა” (me natels-gvem tkuen tzqlita), adică: “v-am adus lumină cu apă” sau: “v-am luminat cu apă” (“însă El vă va lumina [boteza] cu Duhul sfânt” etc…). 

Păgânismul vechi, politeist, impregnează astfel profund vocabularul creștin al Georgiei și ar merita să reflectăm la ce s-a petrecut în momentul tranziției, cel al trecerii ezitante de la o religie la alta, zonă gri, cenușie, pe care Frances Yates ar fi numit-o “timpul dintre perioade”.

— (În fotografii: hevsuri georgieni pe la 1900. Hevsurii, trăitori în vârful munților, pe piscurile unde în partea cealaltă sunt cecenii, erau încă politeiști la Revoluția din 1917, având un panteon bine studiat și trăind într-o societate tribală, militarizată și egalitară, cu șamani (kadag), temple primitive și armament medieval care i-a făcut pe etnografii georgieni să fantasmeze că aceia ar fi coborâtori din… cruciați!)

O sectă gnostică adoratoare a lui Ioan Botezatorul în Ardealul descris de Grigore Ureche…

Ioan Botezătorul, Leonardo Da Vinci…

Și Transilvania a fost intotdeauna o zonă de mare amestec religios și mare toleranță religioasă. Deși religia oficială a regatului maghiar medieval a fost de la inceput catolicismul, grupuri etnice heterogene și militarizate precum iașii (jászok, oseții) sau cumanii (kunok) și-au putut păstra cutumele păgâne, politeiste sau animiste, suficient de tardiv pentru ca lucrul să fie menționat în scris.

După Reformă, toate grupurile de protestanți imaginabile și toate sectele rupte de Roma și-au găsit refugiu în Ardeal, oază de toleranță în timpul războaielor de religie care pustiau țările germane. Ba chiar, în vremea în care Buda era ocupată de turci, iar Ardealul prospera ca entitate autonomă, principele Mihály Apafi a fost un filoturc și anti-habsburg, bănuit chiar a se fi convertit în ascuns la islam.

Grigore Ureche (1590 -1647), în Letopisețul țărâi Moldovei, scrie astfel despre religiile din Ardeal :

Ungurii nu țin tot o lége, ce în patru sau în cinci legi suntu împărechiați, că unora le zic calvini, altora lotori, altora calandoș, ce să chiiamă pre limba lor lége direaptă, alții-i chiiamă verăș ianoș, carii credu în Ioan Botezătoriul, iară de Hristos nimica nu să atingu, alții chiiamă sombotași, carii credu légea jidovască, alții-i chiiamă papistași, carii cred pănă în jumătate légea grécească, de aceștiia se află la Ardeal, iară la Unguriia céa Mare foarte prea puțini. Aceștiia au și icoane în bisérică și cruci pre bisérică, încă și pre la casile lor să află cruci. Aceștia nici la o treabă a biséricii nu poftescu pre aceialalți unguri, nici-i iubescu. Mai bucuroși să margă la bisérica românească decâtu la capiștea aceloralalți unguri.

Intrigantă aici e mențiunea : alții-i chiiamă verăș ianoș, carii credu în Ioan Botezătoriul, iară de Hristos nimica nu să atingu…

Ureche nu a putut inventa o asemenea sectă. La prima vedere putem bănui că el vorbea acolo de Cavalerii Ospitalieri, cei din care avea să iasă Cavalerii de Malta, sau Ioaniții, la care Ioan Botezătorul a jucat, în istorie, un mare rol simbolic. La urma urmei, rivalii Ioaniților, Templierii, măcelăriți de un rege al Franței ahtiat de arginți, erau bănuiți a adora figura sinistră a lui Baphomet… de ce atunci Ioaniții (cavalerii de Malta) nu ar putea fi percepuți ca adorându-l pe Ioan Botezătorul? Că doar de-aia le spune ioaniți.

In realitate, nu există nicio mărturie în favoarea unei asemenea supoziții. Cavalerii de Malta nu l-au adorat niciodată pe Ioan Botezătorul. In schimb, a existat o religie care îl adora pe Ioan Botezătorul mai mult decît pe Isus și care mai are și astăzi câteva zeci de mii de fideli in Orientul Apropiat, în special în Irak, dar care s-a întins în tot Levantul și ai cărei discipoli au putut emigra în parte spre vest, în Europa, așa cum s-a răspândit și dualismul gnostic din care aveau să iasă bogomilii balcanici și catharii occidentali: mandeismul.

Pentru mandeeni, eterni persecutați, și din care mai rămâni doar cîteva mii și astăzi în Irak și Iran, Ioan Botezătorul e polul mistic și profetul prin excelență, în vreme ce Isus a fost doar un coțcar și un fals profet.

Este singura religie, un cult levantin urcător din Antichitate și ușor de exportat, care corespunde descrierii lui Grigore Ureche despre bizara sectă a acelor ardeleni “verăș ianoș, carii credu în Ioan Botezătoriul, iară de Hristos nimica nu să atingu“…

Mandeenii, ca și bogomilii și catharii, dar și acei yezidi care încă mai există astăzi printre kurzii din Irak, perpetuau doctrine gnostice dintre care unele au ajuns in Europa in perioada tulbure a cruciadelor. A presupune o fixare temporară și firavă a cultului în Ardeal e o ipoteză care ar explica remarca naivului, dar extrem de inteligent cronicar Ureche.

***

Mandeeni, adoratori ai lui Ioan Botezătorul, in zilele noastre in Iran.

The post Dieta Sfântului Ioan Botezătorul… first appeared on Cabal in Kabul.

În România, dar și în întregul bloc estic, fost comunist, nu a existat niciodată valul de entuziasm creat de această formă de artă grafică, de narațiune vizuală, care e banda desenată (BD), sau romanul grafic. Sigur, sub influența revistei franțuzești Pif, care era un supliment cultural săptămânal pentru copii și adolescenți al cotidianului Partidului Comunist francez L’Humanité, care se găsea sporadic și la chioșcuri în România, Pif care a lansat personaje și creatori de benzi desenate influenți până astăzi, precum Hugo Pratt, creatorul lui Corto Maltese, sau benzi desenate cum sunt cele din seria Asterix, fără echivalent în Estul Europei, în România, banda desenată inspirată din cultura populară occidentală, de la foarte belgianul Tintin încoace, a avut doar încercări timide în reviste pentru copii (“pionieri”), cum a fost Cutezătorii, unde apăreau aventurile în BD ale unui voinic medieval pe nume Dan Buzdugan.

Inițiativa Humanitas de a traduce și publica aceste două albume cu aparență înșelător inocentă merge dincolo de un simplu test. Este vorba de:

«Eu, Iulius Caesar», de Alfred de Montesquiou / Névil, și «Marcus Aurelius, împăratul stoic: Verissimus» de Donald J. Robertson  / Zé Nuno Fraga.

Cele două albume sunt mult mai mult decât un divertisment pentru adolescenți sătui de TikTok… sunt o adevărată inițiere în narațiunea istoriei expusă fără suliman. 

Cezar, Marcus Aurelius și banda desenată (BD) ca artă și instrument didactic

Într-un ludic și foarte instructiv articol, marea istorică Mary Beard lăuda filmul lui Ridley Scott “Gladiator” pentru modul în care arăta cum un film poate fi simultan un divertisment narativ vizual, dar și un instrument didactic. Filmul mai avea o calitate: arăta, în episodul ultra-violent care îl deschide, cel al masacrării triburilor germanice de către împăratul filosof Marcus Aurelius cum romanii se puteau deda la atrocități sistematice, iar cele comise de către Caesar / Cezar în Galia (cu care el se laudă nonșalant în De Bello Gallico) nu erau cu nimic mai prejos, ba chiar dimpotrivă, de cele pe care aveau să le săvârșească ulterior Traian în Dacia și Marcus Aurelius în Germania. 

Ei bine, avem aici două albume, “romane grafice” foarte diferite ca stil, grafică și tehnici narative, însă extrem de utile celor care vor să-și reîmprospăteze cunoștințele de istoria Romei sau pur și simplu să se inițieze în istoria autentică, nefardată. 

Ambele albume deapănă grafic, cu narațiunea în off la persoana I a personajului întreagă viață a celor doi. «Eu, Iulius Caesar» este, desigur, primul “dictator” pe viață al Romei, iar viața îi e povestită de el însuși până la ultimul banchet înainte de-a fi asasinat. În celălalt album, Marcus Aurelius face același lucru, pe patul de moarte, mistuit de ciumă.

Pe Marcus Aurelius îl știu si cei care nu citesc filosofie, căci e împăratul bătrân și bărbos asasinat de fiu-su în «Gladiator». (Scenă de altfel plauzibilă, ba chiar avem un episod similar în clasicul film «Caligula».). Îl știu însă și cei și cele care urmăresc reel-uri cu citate motivaționale din împăratul-filosof pe TikTok, Facebook și Instagram, căci «Gânduri despre sine însuși» e cartea de căpătâi a noului val de psihoterapie stoică 2.0.

În ambele albume, autorii nu-și permit niciun fel de îndepărtare de la biografia știută a lui Cezar și Marcus Aurelius, dar o ilustrează dinamic și furnizează fără a apăsa gros și didactic o lungă serie de informații despre lumea romană, de la ospețele celor bogați unde convivii petreceau alungiți pe paturi, până la căsătoriile aranjate între familiile de patricieni și “cursus honorum”, cariera oficială la care patricienii înstăriți aveau acces odată împliniți 30 de ani 

«Eu, Iulius Caesar» este pe deasupra o biografie modernizată în cheie psihanalitică: – nu doar că Cezar însuși întreține mitul că el s-ar fi născut prin spintecarea chirurgicală a mamei sale,

dar adult, trimis să comande o provincie iberică (de unde avea să provină și viitorul împărat Traian), Caesar are coșmaruri în care se împerechează cu mumă-sa. 

La nivel grafic, «Eu, Iulius Caesar» se arată cel mai neconvențional vizual. Are mult dinamism grafic, folosind deodată o pagină întreagă acolo unde alții ar fi oferit doar o “căsuță” (cadrele grafice care sunt cărămiduțele narative ale unei BD): De pildă o pagină întreagă:

apoi iată contrastul grafic dintre două pagini în succesiune, față în față (pp. 76-77):

cum vedem, Cezar “sparge” convenția grafică intrând din afara “căsuțelor”, dar în mod sistematic în acest album marginea căsuței este deseori depășită, printr-un dinamism și vizual și efect grafic cunoscute, desigur, în pictură încă de la Renaștere (trompe-l’œil), dar folosite în BD abia de prin anii 1970, de desenatori și conceptori precum francezul Philippe Druillet, sau mai târziu în SUA de Frank Miller:

Alteori, avem un decupaj arhitectural violent, cu linii oblice de fugă a ochiului, ca în plin măcel:

 

Ambele albume au, de altfel, o abordare foarte cinematografică, chiar și. a ororii, cu unghiuri neașteptate:

Întâlnim apoi și multe clins d’œil spre istoria artei, precum această căsuță unde recunoaștem imediat o frescă italiană din sec. XIX (1888) a lui Cesare Maccari: «Cicero îl denunță pe Catilina» (fresca în partea de jos). Autorii au delicatețea de a nu sublinia sau pune în evidență asemenea mises en abîme, ele însă fac deliciul cititorului fie el și iconograf amator.:

 

În ambele albume, datele istorice și geografia imperiului sunt prezentate foarte elegant, fără insistență, astfel încât firul narațiunii să poată fi lesne urmărit și fără a reține acele cifre, date și parametri, de ex:

Dar mai ales, nu e nimic romanțat acolo… Atrocitățile comise de romani se întind de-a lungul paginilor, luate textual din lăudăroșeniile lui Cezar însuși, care se mândrea cu metodele lui de exterminare (un milion de morți estimați în Galia), inclusiv a femeilor și copiilor:

… dar ceva mai departe toți aceștia sunt măcelăriți, sau se ucid între ei pentru a nu fi capturați:

Și Cezar și filozoful stoic Marcus Aurelius au comis ceea ce am numi astăzi “crime împotriva umanității”.

Familiaritatea cu violența și moartea brutală apare și istoria lui Marcus Aurelius încă din copilăria acestuia:

Cum o voi arăta și în viitoarea mea carte de decriptare a benzii desenate de propagandă imperială care este «Columna lui Traian»:, nu e vorba acolo doar de spectacolul frecvent al morții violente care era expus scabros chiar și în fața copiilor în luptele de gladiatori, ci și de episoade frecvente în istoria Romei care de obicei sunt trecute cu vederea sau expediate rapid în cărțile de istorie: împărații își asasinau frații sau chiar tații. Un episod celebru care a marcat spiritele chiar și atunci a fost, în 43 î.e.n. moartea violentă a lui Cicero, cel mai mare orator și scriitor al Antichității republicane, bănuit că ar fi complotat, Cicero care a fost prins de militari pe când fugea – vinovat sau nu, prea puțin conta atunci – și decapitat pe loc fiind, capul și mâinile lui, cele cu care scrisese cele mai importante discursuri ale Antichității, au fost expuse la vedere ca niște sinistre și jalnice trofee și semn de avertisment chiar în Forum-ul roman, unde peste un secol și jumătate avea să-și ridice Traian acea columnă pe care vedem de asemenea scene de o violență excepțională.

De altfel, nu doar columna lui Traian arată sumedenie de masacre și decapitări pe care noi nu le vedem în manualele de istorie, ci chiar și columna rivală a marelui împărat filozof care i-a succedat câteva decenii mai târziu, Marcus Aurelius, cel care a masacrat într-un mod ce astăzi ar putea fi numit “genocid” o serie de triburi germanice și, dintr-o vanitate prea puțin filozofică, dacă ne gândim la scrierile sale de inspirație stoică, acele aforisme filozofice care ni s-au transmis până azi, Marcus Aurelius a ridicat o coloană și mai înaltă decât cea a lui Traian (din vanitate, desigur), pe care vedem niște scene de masacru ca într-un un film “gore” care ar trebui interzis chiar și adolescenților, adevărate scene dintr-un snuff movie.

Se vede că stoicismul imperial avea limitele lui. Și poate că aici se află cea mai mare ironie istorică. Marcus Aurelius, filosoful stoic, omul care scria despre fragilitatea vieții și despre vanitatea gloriei, a lăsat un monument mai violent, mai înspăimântător și mai apocaliptic decât pragmaticul Traian. De parcă însăși Roma, obosită de propria ei măreție, începuse deja să viseze coșmaruri sculptate în marmură.

Dar și Cezar, deși nu ne-a transmis nimic grafic, ne-a lăsat în schimb o descriere detaliată a masacrelor de neimaginat prin care a făcut el să treacă anumite populații și triburi în Galia, în celebra sa autobiografie războinică «De Bello Gallico».

Vedem astfel că în mentalitatea romană s-a practicat dintotdeauna o psihologie a terorii și violenței fără limite care, am putea spune, nu este departe de preceptele justificării violenței oarbe din acel “Al Qaeda Training Manual” găsit după distrugerea Statului Islamic (Daesh). Violența extremă, chiar dacă pare gratuită, este o armă și cu dimensiuni psihologice, menită a înspăimânta populațiile civile, în primul rând. Cei care practică asemenea crime în masă, cum o făceau romanii, nu sunt nebuni și dezechilibrați.

Ăsta este unul din principalele merite ale celor două albume: știm deja că atât Caesar cât și Marcus Aurelius erau ceea ce am numi astăzi intelectuali rafinați. Ambii au scris, iar scrierilor lor ne-au rămas și sunt admirate. Demitizarea lor echivalează aici cu o umanizare. Dar ce umanitate? Când ne gândim cu duioșie la cultura latină, la imperiul roman și la felul în care Roma, limba, filozofia și literatura latină combinate cu cultura greacă au fost la baza Europei noastre, uităm cu totul violența extremă în care se putea trăi în Antichitatea romană. Două albume mai mult decât utile

The post Banda desenată și “crimele împotriva umanității” ale lui Caesar și Marcus Aurelius first appeared on Cabal in Kabul.

Autorul la umbra măreției lui Traian.

Pentru a reveni la minciuna pioasă din manuale cu vitejia dacilor figurată pe columnă, o analiză atentă, imagine cu imagine, a acestei “benzi desenate” de propagandă imperială, inaugurată la 8 ani după război (A.D. 113), arată cu totul altceva: Traian e figurat întotdeauna proaspăt și gata de luptă, uneori chiar luptând, ba chiar și călare și efectuând sacrificii zeilor (căci Traian deținea și funcția importantă religios de “Pontifex Maximus” = “Suveran Pontif”, titlu moștenit ulterior de Papii creștini).

Traian este mereu în fruntea luptei, i se prezintă capete de daci (ba chiar avem și imaginea unui auxiliar roman care duce un cap de dac ținându-l cu dinții de păr e o prefigurare a decapitării lui Decebal), în schimb prima reprezentare a regelui dac pe columnă e jalnică: Decebal este arătat pitit în “background”, deloc în luptă, ascuns între copaci în spatele unei retrageri haotice a dacilor care își cară morții și răniții.

Nu doar că Decebal se pitește în pădure, în vreme ce Traian, călare, îi gonește pe daci,

dar capul lui este — detaliu deloc nesemnificativ — lângă o ferestruică a coloanei (care e goală pe dinăuntru și se poate ajunge până în vârf, pe trepte), ferăstruicile servind si pentru aerisirea interiorului, dar si pentru o eventuală mânjire cu scuipat a figurilor hidoase de lângă ele.

Teroarea ca tehnică psihologică

Când ne gândim cu duioșie la cultura latină, la imperiul roman și la felul în care Roma, limba, filozofia și literatura latină combinate cu cultura greacă au fost la baza Europei noastre, uităm cu totul violența extremă în care se putea trăi în Antichitatea romană.

Nu e vorba doar de spectacolul frecvent al morții violente care era expus scabros chiar și în fața copiilor în acele lupte de gladiatori, ci și de episoade frecvente în istoria Romei care de obicei sunt trecute cu vederea sau expediate rapid în cărțile de istorie: împărații își asasinau frații sau chiar tații. Un episod celebru care a marcat spiritele chiar și atunci a fost, în 43 î.e.n. moartea violentă a lui Cicero, cel mai mare orator și scriitor al Antichității republicane, bănuit că ar fi complotat împotriva lui Marcus Antonius, Cicero care a fost prins de militari pe când fugea – vinovat sau nu, prea puțin conta atunci – și decapitat pe loc fiind, capul și mâinile lui, cele cu care scrisese cele mai importante discursuri ale Antichității, au fost expuse la vedere ca niște sinistre și jalnice trofee și semn de avertisment chiar în Forum-ul roman, unde peste un secol și jumătate avea să-și ridice Traian acea columnă pe care vedem de asemenea scene de o violență excepțională.

De altfel, nu doar columna lui Traian arată sumedenie de masacre și decapitări pe care noi nu le vedem în manualele de istorie, ci chiar și columna rivală a marelui împărat filozof care i-a succedat câteva decenii mai târziu, Marcus Aurelius, cel care a masacrat într-un mod ce astăzi ar putea fi numit “genocid” o serie de triburi germanice și, dintr-o vanitate prea puțin filozofică, dacă ne gândim la scrierile sale de inspirație stoică, acele aforisme filozofice care ni s-au transmis până azi, Marcus Aurelius a ridicat o coloană și mai înaltă decât cea a lui Traian (din vanitate, desigur), pe care vedem niște scene de masacru ca într-un un film “gore” care ar trebui interzis chiar și adolescenților, adevărate scene dintr-un snuff movie.

Se vede că stoicismul imperial avea limitele lui. Și poate că aici se află cea mai mare ironie istorică. Marcus Aurelius, filosoful stoic, omul care scria despre fragilitatea vieții și despre vanitatea gloriei, a lăsat un monument mai violent, mai înspăimântător și mai apocaliptic decât pragmaticul Traian. De parcă însăși Roma, obosită de propria ei măreție, începuse deja să viseze coșmaruri sculptate în marmură.

Dar și Cezar, deși nu ne-a transmis nimic grafic, ne-a lăsat în schimb o descriere detaliată a masacrelor de neimaginat prin care a făcut el să treacă anumite populații și triburi în Galia, în celebra sa autobiografie războinică «De Bello Gallico».

Vedem astfel că în mentalitatea romană s-a practicat dintotdeauna o psihologie a terorii și violenței fără limite care, am putea spune, nu este departe de preceptele justificării violenței oarbe din acel “Al Qaeda Training Manual” găsit după distrugerea Statului Islamic (Daesh). Violența extremă, chiar dacă pare gratuită, este o armă și cu dimensiuni psihologice, menită a înspăimânta populațiile civile, în primul rând. Cei care practică asemenea crime în masă, cum o făceau romanii, nu sunt nebuni și dezechilibrați.

O triplă comparație

Putem astfel compara, din punct de vedere al violenței folosite, suprimarea celților de către Caesar (Cezar), cea a dacilor de către Traian și cea a germanilor de către Marcus Aurelius, căutând să vedem dacă vreuna din cele trei poate fi considerată un “genocid” (în sensul recunoscut astăzi internațional juridic al termenului, nu cum e folosit cu ușurătate de jurnaliști și ONG-iști).

Vedem că există o ironie crudă în felul în care Antichitatea își expunea violența fără rușine, aproape pedagogic. Romanii nu ascundeau masacrele, nu le îngropau în jargon birocratic și nici nu inventau expresii precum „daune colaterale”. Dimpotrivă: le sculptau pe monumente, le descriau în cărți și le transformau în legitimare politică.

Dacă privim comparativ campaniile lui Julius Caesar în Galia, ale lui Traian în Dacia și ale lui Marcus Aurelius împotriva germanilor marcomani și quazi, observăm trei tipuri diferite de violență imperială. Toate sunt extreme după standardele moderne. Dar adevărul e că numai una se apropie cu adevărat de ceea ce am putea numi azi „genocid”.

Mai întâi trebuie spus ceva esențial: romanii nu urmăreau în mod normal exterminarea biologică totală a popoarelor cucerite. Imperiul avea nevoie de contribuabili, sclavi, recruți și teritorii productive. Un popor viu și supus era mai util decât un pustiu fumegând. De aceea, multe războaie romane erau atroce, dar nu genocidare în sens modern. Obiectivul era distrugerea rezistenței politice și militare, nimicirea elitelor, nu dispariția completă a unui grup etnic.

Și totuși, există excepții. Iar cazul lui Caesar este cel mai apropiat de o politică de anihilare.

Genocidul mândru al lui Cezar

În De Bello Gallico, Commentarii de Bello Gallico, Cezar (Caesar) descrie cu o răceală aproape contabilă distrugerea triburilor galice și germanice. Uneori tonul lui e atât de calm încât devine înspăimântător. Relatează masacre, incendieri de sate, vânzări masive în sclavie și execuții colective fără vreo tresărire morală. În celebrul episod al triburilor usipeților și tenctherilor — refugiați germanici care încercaseră să traverseze Rinul ca să scape de suebi— Caesar admite practic faptul că a atacat populații aflate într-un stadiu de negociere cu romanii și că apoi cavaleria lui a măcelărit grupuri enorme de oameni fugind în panică, inclusiv femei și copii. Sursele antice vorbesc despre sute de mii de morți, cifre cel mai probabil exagerate, dar chiar și reduse drastic rămâne acolo un măcel.

Mai grav este cazul eburonilor, conduși de Ambiorix. Furios după o revoltă locală, Caesar ordonă practic ștergerea tribului de pe fața pământului. Invită chiar triburile vecine să participe la jaf și exterminare. Textul lui sugerează limpede intenția de a face să dispară numele și existența eburonilor ca grup distinct al galilor. Dacă folosim definiția modernă a genocidului — intenția de a distruge total sau parțial un grup etnic — atunci aici suntem foarte aproape de un exemplu antic autentic de genocid. Nu unul industrial, desigur, nu de tipul secolului XX, dar conceptual surprinzător de apropiat.

Paradoxal, Caesar era și un mare pragmatic. După ce devasta o regiune, integra supraviețuitorii în sistemul roman. Galia însăși avea să devină rapid una dintre cele mai romanizate și prospere părți ale Imperiului. Dar faptul că ulterior teritoriul a prosperat nu anulează violența inițială. Cucerirea Galiei a fost probabil unul dintre cele mai sângeroase conflicte din istoria Europei pre-moderne.

Pragmatismul lui Traian

Cazul lui Traian și al dacilor este diferit. În imaginarul românesc modern există două extreme ridicole: fie Traian apare ca un civilizator blând care vine cu apeducte, băi și latina, precum un funcționar european sosește astăzi cu un powerpoint, fie este un exterminator satanic care distruge o civilizație paradisiacă de hiperboreeni vegetarieni și mistici. Realitatea este mai ambiguă și, tocmai de aceea, mai interesantă.

Războaiele dacice ale lui Traian au fost extraordinar de violente. Columna lui Traian o arată fără menajamente: sate incendiate, capete tăiate, sinucideri colective, deportări, execuții și lungi coloane de prizonieri. Nu vedem deloc acolo propaganda „curată” a modernității. Columna aproape că jubilează în fața supunerii totale a inamicului.

Și totuși, scopul lui Traian nu pare să fi fost exterminarea dacilor ca populație. Dimpotrivă: după război, romanii colonizează intens provincia, exploatează minele, construiesc așezări fortificate și integrează rapid supraviețuitorii în noul sistem. Exterminarea totală n-ar fi avut sens economic. Dacia trebuia să producă aur, taxe și stabilitate.

Au avut însă loc deportări în masă, cum o vedem în vârful columnei, și a avut loc în mod cert și o decapitare sistematică a elitei militare și aristocratice dace. Numeroase reprezentări de pe Columnă sugerează execuții și sinucideri rituale ale nobilimii. Este posibil ca structura politică dacică să fi fost distrusă aproape complet. Dar “dacii” (indiferent ce limbă sau limbi vorbeau) continuă să existe biologic și cultural în provincie.

Așadar, războaiele lui Traian au fost fără îndoială atroce și coloniale, dar nu genocidare în sens strict. Mai degrabă ele seamănă cu multe cuceriri imperiale clasice: violență enormă pentru distrugerea rezistenței, urmată de integrare și exploatare economică.

De altfel, și dacii căutau să aplice metode similare. In basorelieful următor vedem asediul unui fort al dacilor unde pe palisade sunt înfipte capete de oameni, probabil prizonieri romani.

Doar că romanii nu se speriau așa ușor și, apropo de acel “stindard dacic”, cel cu cap de lup sau de dragon care cică „șuiera și speria dușmanii“, am mai spus că e doar o prostioară romantică. Stindardul nu șuiera și nu speria dușmanii. În Antichitate, toate armatele aveau orori și monștri pe steag și scuturi, de la iberii care ni l-au dat pe împăratul Traian până la hoardele sciților și sarmaților.

Și apoi cum era să sperie în așa hal o arătare pe băț? Adică legionarii aceia romani, echivalentul forțelor speciale SEAL americane de azi, care se bătuseră cu canibali prin Africa, parți în Babilonia și în Caucaz și tăietori de capete ce răcneau în limbi fără vocale, păi se speriau ăia de un steag cu cap de câine presupus a bâzâi?

Mizeria morală a filozofului Marcus Aurelius

În fine, campaniile lui Marcus Aurelius împotriva marcomanilor și quazilor, în timpul războaielor marcomanice, au un caracter iarăși diferit. Aici Imperiul nu mai este într-o fază ofensivă triumfătoare, ca sub Cezar sau Traian, ci defensivă și anxioasă. Triburile germanice presau frontiera dunăreană într-un moment de criză: epidemii, depopulare, probleme economice și militare.

Marcus Aurelius, filosoful stoic care astăzi apare pe coperți motivaționale pentru directori de corporație obosiți, conduce atunci unele dintre cele mai brutale războaie de frontieră ale Romei. Sursele descriu devastări masive, deportări și represalii fără limite. Dar obiectivul nu era exterminarea germanilor, ci împingerea lor înapoi și stabilizarea graniței.

De altfel, romanii practicau frecvent relocarea barbarilor în interiorul Imperiului (au făcut-o și cu dacii, o vedem pe columnă). Germanii capturați deveneau coloniști, auxiliari sau recruți. Roma avea nevoie disperată de oameni. Din acest motiv, campaniile lui Marcus Aurelius sunt cele mai puțin apropiate de ideea de genocid dintre cele trei exemple date.

Diferența fundamentală este că Caesar cucerea pentru glorie personală și bogăție, Traian pentru expansiune imperială și resurse, iar Marcus Aurelius lupta pentru supraviețuirea frontierelor. Natura violenței reflectă aceste scopuri diferite.

Naturalețea tehnicii genocidare

Ceea ce șochează însă cu adevărat cititorul modern este altceva: naturalețea violenței. Romanii nu simțeau nevoia să se justifice moral în felul modern. Victoria legitima totul. Un împărat triumfător sau un general victorios era validat de zei, de Senat și de istorie. Cadavrele deveneau decor politic.

Teroarea joacă un rol în general camuflat în această spirală hipnotică care e Columna lui Traian, iar asta spune cel mai mult despre Roma: Imperiul nu ascunde oroarea. O transformă în marmură, iar cadavrele devin argumente politice.

O demonstrație pedagogică de teroare

Columna lui Traian este, printre multe alte lucruri, o demonstrație publică de teroare. Tocmai asta uităm adesea când o privim astăzi ca pe un obiect estetic, un muzeu vertical de marmură sau o bandă desenată imperială. Pentru romani, ea nu era doar artă. Era avertisment. Era pedagogie politică, un mesaj adresat simultan Romei, provinciilor și barbarilor: iată ce pățește cine rezistă.

Iar violența de pe Columnă nu este accidentală și nici excesivă după standardele epocii. Dimpotrivă: ea este surprinzător de disciplinată. Nu vedem acolo orgii de sânge gratuite, ci violență ritualizată și administrativă, aproape birocratică. Exact ca în comentariile lui Cezar din De Bello Gallico.

Cezar descrie măceluri cu calmul unui contabil agricol. Un trib este „exterminat”, zeci de mii sunt vânduți ca sclavi, sate întregi sunt arse — și tonul rămâne rece, aproape tehnic. Celebrul episod al asediului de la Avaricum este revelator: romanii ucid practic întreaga populație a orașului, iar Cezar notează aproape indiferent că din zeci de mii au scăpat doar câteva sute. Nu există indignare morală, pentru că scopul textului nu este compasiunea, ci legitimarea puterii.

Aceasta este cheia Columnei lui Traian: violența trebuie văzută public pentru că puterea romană însăși era teatrală. Imperiul nu putea exista doar prin administrație și drumuri. El trebuia să producă permanent spectacolul invincibilității.

Romanii înțeleseseră ceva foarte profund despre psihologia colectivă: cruzimea discretă nu impresionează. Cruzimea monumentalizată, în schimb, educă. De aceea, pe Columnă apar: sate incendiate; oameni decapitați; capete expuse; sinucideri colective; prizonieri; femei și copii izgoniți; și acea uimitoare succesiune de trupuri căzute, care urcă în spirală spre cer ca o liturghie a dominației.

Și totuși, paradoxal, Columna este mai puțin violentă decât realitatea. Asta e partea tulburătoare.

Când comparăm imaginile cu ceea ce știm despre războaiele romane, observăm că sculptorii au cenzurat enorm. Nu vedem violuri. Nu vedem torturi explicite. Nu vedem intestine și mutilări de câmp de luptă. Nu vedem sclavia în dimensiunea ei industrială. Romanii nu doreau haos. Ei căutau doar să pară stăpânii ordinii universale.

Aici intervine diferența dintre barbar și roman. Barbarul poate omorî din furie. Romanul ucide legitim, juridic, rece. Asta este ideologia imperială. Violența romană trebuie să pară necesară și chiar morală. Pe Columnă, Traian apare aproape mereu calm. Nu îl vedem într-o furie necontrolată, nu taie capete personal ca un erou homeric. El doar administrează calm războiul. Primește delegații. Judecă. Supraveghează construcții. Sacrifică zeilor. Vorbește trupelor.

Ca propagandă, asta este extraordinar de modern. Columna nu glorifică doar victoria militară, ci managementul violenței.

De aceea, Columna nu trebuie citită ca un „reportaj fotografic”. Ea funcționează mai degrabă ca reliefurile asiriene sau ca anumite imagini contemporane de „shock and awe”. Imperiul trebuie să fie perceput ca inevitabil. Asirienii făceau deja asta cu aproape un mileniu înainte: împărații lor decorau palatele cu scene de jupuiri de vii, trageri în țeapă și piramide de capete. Diferența este că romanii sunt mai sofisticați propagandistic. Ei ascund groaza sub calm administrativ.

Și există încă un element esențial: publicul roman era deja obișnuit cu violența ca divertisment civic. Am spus-o: în Roma lui Traian: gladiatorii se măcelăreau în arenă; execuțiile publice erau spectacole; animalele sfâșiau condamnați; iar triumful militar însuși era un teatru al umilirii dușmanului învins. În timpul triumfurilor, regii învinși erau plimbați în lanțuri înainte de a fi executați. Exact asta se întâmplase cu Vercingetorix după războaiele galice ale lui Cezar. Fusese ținut ani întregi prizonier pentru a fi exhibat triumfal și apoi strangulat ritualic. Prin urmare, un monument fără violență ar fi părut fals. Victoria însăși trebuia demonstrată vizual.

Mai mult: Columna era și un mesaj intern pentru romani. Ea justifica enormul cost uman și financiar al războaielor dacice. Campaniile lui Traian au fost cumplit de scumpe și mult mai dificile logistic și în pierderi umane decât lasă propaganda să se înțeleagă. Iar aici apare poate aspectul cel mai neliniștitor: violența monumentală produce consens politic. Populația Romei trebuia să vadă că dușmanul era numeros și feroce, că războiul fusese necesar și că împăratul salvase ordinea lumii. Imperiile moderne folosesc alte tehnologii, dar aceeași logică: violența trebuie să fie vizibilă, însă legitimă estetic și moral.

În fond, Columna nu celebrează sadismul. Ea celebrează monopolul roman asupra “violenței legitime”. Și poate tocmai de aceea continuă să fascineze atât de tare. Pentru că sub marmura aceea albă și sub eleganța compoziției se ascunde ceva profund recognoscibil: mecanismul etern prin care statele transformă moartea în spectacol pedagogic.

Columna lui Traian – scena torturii de către femei…

Una din cele mai cumplite scene de pe columna lui Traian nu este cea a prezentării unor căpățâni de daci lui Traian (de fapt sunt două asemenea scene), în care împăratului i se oferă capete de daci care, putem presupune, erau “căpetenii” ale barbarilor, ci scena numerotată convențional 45, altfel zis din timpul primului război (101-102), scenă în care niște femei dezlănțuite supun celor mai cumplite cazne un grup de prizonieri goi, priponiți și legați, pe care furiile îi chinuie, probabil până la moarte, cu cuțite și torțe aprinse.

Scena a dat naștere multor interpretări, principala fiind că e vorba de femei dace care se răzbună pe prizonieri romani pentru dezastrul dezlănțuit și pentru bărbații lor omorâți. Problema este că prizonierii, pletoși și bărboși, nu par deloc romani, care sunt întotdeauna convențional reprezentați rași proaspăt și cu părul tăiat scurt.

Cum Columna este un complex de simboluri convenționale, o bandă desenată destinată spectatorilor analfabeți (precum icoanele creștine în Evul Mediu), nimic nu este lăsat acolo la voia întâmplării, toate semnele și simbolurile sunt clare. Prizonierii aceia nu pot fi decât daci legați și lăsați pe mâinile unor femei din regiunea Moesiei, la sud de Dunăre, acolo unde dacii obișnuiau să efectueze raiduri banditești, jefuind și omorând. Lucrul nu a generat doar “operațiunea specială” a lui Traian în Dacia, dar era știut de antici, ba chiar prezentat cu mândrie de istoricii români și de cei care practică astăzi happeninguri de “re-enactment” daco-traco-getic, găsind că e ceva cu care te poți făli — că daco-geții erau teroarea vecinilor.

Herodot scria astfel despre traci că «ei privesc drept cea mai mare onoare a nu munci; a ara pământul este pentru ei tot ce poate fi mai înjositor, dar a trăi din pradă socot ei că este îndeletnicirea cea mai nobilă» (Herodot, V, 6 [unul dintre fragmentele ținute ascunse de manualele noastre de istorie])“.

Iar istoricul nostru Alexandru Xenopol constata cu nonșalanță: „Se vede deci că geţii practicau prea puţin agricultura şi că trăiau, ca popoarele nomade, mai mult din prădăciunile vecinilor“ (Xenopol, «Istoria românilor», vol. I, „Formarea naţionalităţii române“).

Scena pare astfel clară: prizonierii daci (cică strămoșii noștri) au fost dați de oamenii lui Traian pe mâna unor văduve din ținuturile vecine prădate de aceștia… păi să ne ferească Jupiter, Zalmoxe, sau cine-o fi Cel de Sus de furia una asemenea creaturi!…

 

.

The post Columna lui Traian și strategia terorii first appeared on Cabal in Kabul.

Dorința de a crede în măreția unică a dacilor se dovedește compusă din mai multe straturi suprapuse de credințe acumulate din surse disparate, iar asta se poate vedea din reacția celor relativ cultivați, care, după ce acceptă argumentele privind cărora columna lui Traian nu este câtuși de puțin un reportaj fotografic, mai ales că a luat 8 ani pentru a fi sculptată, ornată și ridicată, adică aproape un deceniu după al doilea război, înainte de a fi aprobată definitiv de împărat.Coloana slujea așadar gloriei lui Traian și a Imperiului și trebuia să explice, pe de altă parte, toate neajunsurile și lungimea celor două războaie, apoi și faptul că a fost nevoie de două campanii militare, precum și sumedenie de alte expedimente ideologice și vicleșuguri retorice strecurate în narațiunea structurată vizual și color (culorile s-au șters în două milenii), într-o “bandă desenată” etalată în spirală astfel încât întreaga populație romană, majoritar analfabetă, să poată înțelege cele ce se întâmplaseră.Asta înseamnă așadar că “dacii” (pun “dacii” între ghilimele deoarece am explicat în cărțile anterioare motivele pentru care cel mai probabil era vorba de confederații tribale reunite în vederea războiului și care nu puteau vorbea o limbă unică și unitară), asta înseamnă așadar că “dacii” de pe acea coloană de marmură nu sunt surprinși în mod fotografic și etnografic, ci sunt mai degrabă doar reprezentări chibzuite și standardizate ale “barbarului” învins, ideograme ideologice, apoi că stilul acela orientalizant care face că inamicii orientali erau reprezentați bărboși, în haine largi, purtând cușme de tip frigian, nu înseamnă câtuși de puțin că ei sunt cu toții “daci” și că Roma de azi ar fi plină de reprezentări de daci, deși găsim multe asemenea statui similare prin muzee.Când în sfârșit aceste explicații de bun simț sunt înțelese și acceptate, iată însă că vine contra-argumentul măciucă: — «Bine, bine, dar ce ne facem cu statuile mărețe de daci de pe Arcul lui Constantin?» Într-adevăr, Arcul lui Constantin cel Mare, ridicat în secolul al IV-lea, la 200 de ani după războaiele lui Traian, în 312, la mai multe decenii după retragerea aureliană a Imperiului la sud de Dunăre (271), abandonând provinciile greu din apărat din ceea ce sunt astăzi Transilvania și Oltenia, poartă pe opt coloane tot atâția “daci”.Dacii erau atunci, în vremea lui Constantin cel Mare, doar o amintire, totuși cele opt coloane ale arcului de triumf au în vârf opt statui impresionante de sclavi despre care se știe tradițional că ar fi daci. Asta a declanșat un lung lanț de teorii aberante, pornind de la pretinsul respectul deja secular pe care romanii l-ar fi întreținut pentru daci până la ipoteza cu totul inventată că «opt comandanți ai armatelor lui Constantin erau daci, la fel ca majoritatea soldaților săi (!!!)…»S-a mers chiar până la a spune că «imperiul lui Constantin cel Mare a continuat, în fapt și în drept, imperiul dac restaurat de cei doi Galerius».Adică imperiul roman devenise dac!Ce nu ni se spune însă mai niciodată prin cărțile românești despre acest Arc al lui Constantin, împăratul creștinat care a și mutat de altfel capitala Imperiului în locul ce avea să se numească Constantinopolis, este că acel monument ridicat în grabă comemorează de fapt victoria sa asupra împăratului roman anterior, Maxentius. Arcul celebrează așadar rezultatul unui război civil și asta și spune inscripția de pe el, unde Maxentius e numit “tyrannus” (iar numele lui nici măcar nu e cioplit în piatră). Arcul de triumf, ridicat în doar câteva luni, este un neverosimil amestec de elemente, dintre care multe fuseseră recuperate de la monumente anterioare, inclusiv statui și panouri datând chiar din epoca lui Traian, altfel zis vechi deja de două secole! Dar Traian rămăsese standardul suprem pentru un împărat roman, așa încât Constantin a recuperat multe statui și alte elemente arhitecturale din epoca acestuia. Astfel, anumite panouri laterale ale Arcului lui Constantin datează din epoca lui Traian, deci aveau deja două secole în momentul în care au fost puse pentru a căptuși acel arc impresionant, care avea să devină modelul ulterior pentru multe arcuri de triumf din întreaga lume occidentală.

Statuile din vârful celor opt coloane nu sunt “generali daci” ai lui Constantin cel Mare, ci captivi barbari ciopliți în piatră două secole mai devreme. În sec. IV, memoria dacilor nu mai putea exista la Roma, altfel decât ca o vagă denumire precum fuseseră galii, parții și atâția alții. Cât privește veracitatea, să-i spunem, iconografică, vestimentară, antropomorfică, antropologică a statuilor, nu avem decât să citim un foarte interesant studiu al unui arhivist italian, C. Gradara, publicat în Buletinul Comisiei Arheologice Comunale din Roma (1918) , care a avut norocul unic de a studia în detaliu jurnalul, contabilitatea și arhivele sculptorului roman Pietro Bracci, care în 1732, altfel zis, la exact 1400 de ani după ridicarea arcului lui Constantin, a refăcut în întregime statuile dacilor, ba chiar întregul monument, cu capul împăratului cu tot, lăsându-ne în scris detalii uneori de un mare comic involuntar.

Scrie astfel Pietro Bracci că a reparat și a fixat capetele a șapte daci și a refăcut un al optulea în întregime. Așadar: acei opt “daci” datând din vremea lui Traian și refăcuți de numitul Pietro Bracci în 1732 sunt la fel de autentici pe cât este lupoaica Romei cu Romulus și Remus sugând sub ea, despre care știm foarte bine azi că e pur și simplu o statuie medievală, căreia un meșter fierar din Roma, i-a adăugat pe cei doi frați mitologici fondatori ai Cetății Eterne, care nu aparținuseră câtuși de puțin vreunei statui romane inițiale. Cum au fost cârpiți și restaurați “nobilii daci” de recuzită de pe Arcul lui Constantin cel MareSpune așadar bunul arhivist C. Gradara în acel Buletin al Comisiei Arheologice Comunale din Roma (1918) că el a consultat personal jurnalul sculptorului Pietro Bracci, “maestro valoroso”, cum scrie el, care a îmbogățit, gătit și ameliorat sculpturile multor biserici din Roma, precum și alte opere monumentale, și că acolo ar fi găsit pentru anul 1732 următoarele notițe: — «Am restaurat arcul lui Constantin, altfel zis, sau mai precis, am sculptat din nou cele opt capete lipsă ale celor opt statui mari ale sclavilor daci din pavonazetto (un soi de marmură), care sunt în picioare pe cele opt coloane, plătite 40 de scuzi fiecare, apoi am sculptat cu totul, în întregime, brațele și mâinile care lipseau a ceea ce spun pe factura numărul 15, a unui alt sclav și de asemenea am sculptat capul împăratului Constantin și patru alte capete de soldați și doamne care lipseau.»Altfel zis, sclavii “daci”, datând din epoca lui Traian și restaurați în 1732, la comanda Papei Clement XXII, erau pure decorații ale monumentului, împodobeau vârfurile coloanelor ca niște cariatide, sau ca acei giganți mușchiuloși de pe lângă balcoanele de pe fațadele neoclasice și pe care germanii îi numesc “Atlanten”. Urmează datele facturii cu prețul pentru fiecare mădular sau obiect vestimentar înlocuit, ba chiar și costurile pe zi, uneori până și prețul muncii calculate pe minut, apoi mai scrie meșterul cum a reparat și un arc în sensul arhitectural de “ogivă”, care era ținut tot de un sclav nenumit, apoi descrie cum barbarii pe care i-a reparat purtau câte o tunică cu mâneci, pantaloni și încălțări de tip gallicae. «Am refăcut», scrie el, «statuile, precum și brațele», apoi își explică alegerea, cum a dedus, privind alte sculpturi vechi, că acei barbari purtau un fel de tichie frigiană, ceea ce este o eroare estetică, deoarece, spune anticarul nostru care a studiat jurnalul sculptorului, statuile originale de sclavi purtau câte o căciulă țuguiată (“pileo aguzzo”) din piele așa cum poartă popoarele nordice, septentrionalii, iar nu bonetă frigiană, cum se crede că purtau dacii.Pietro Bracci a mai studiat apoi alte sculpturi vechi (arhivistul Gradana a examinat desenele, schițele) și pentru a imagina cum să facă capetele sclavilor daci (el îi numește în permanență sclavi, “schiavoni”, și nu vedea deloc în ei nobili, militari sau generali, iar noi trebuie să-l credem pe naivul meșter Bracci, pentru că el i-a cârpit și făcut așa cum sunt azi), cum se le repare hainele, tunicile, felul în care trei dintre sclavi sau prizonieri țin mâna dreaptă peste mâna stângă, deși Bracci le-a inversat mâinile, precizează arhivistul Gradana, apoi a reparat sau a făcut în întregime câteva basoreliefuri printre care unul care reprezintă, chipurile, doi dezertori trimiși de Decebal pentru a-l ucide pe Traian.

Un sclav dac a trebuit refăcut în întregime, deoarece rămăseseră doar picioarele, iar acela se și vede că este cât se poate de nou. Totul, așadar, făcut și refăcut și pictat și țesălat în 1732… cam asta despre cei opt “generali sau nobili daci” de pe Arcul lui Constantin și autenticitatea lor și dovada respectului romanilor pentru sclavii “daci” cu care chipurile își umpleau capitala imperială și monumentele din parcuri. .

 

Aceleași texte pot fi găsite pe Patreon sau Substack , însă în curând voi trece la un regim de subscripții.

The post Cum au fost cârpiți și restaurați “nobilii daci” de recuzită de pe Arcul lui Constantin cel Mare first appeared on Cabal in Kabul.

Acesta este un “alcôve à Paris”… care nu are nimic deosebit față de atâtea alcovluri și alcoave și budoare fără pudoare din lume decât că zac eu răstignit în el. De ce?

Pentru că am fost zguduit de o știre de maximă importanță: niste cercetatori britanici au descoperit care a fost ziua cea mai plicticoasa din istorie… sau din secolul XX, nu prea are importanta, ca din cite stim in Antichitate si in Evul Mediu lumea nu prea avea vreme sa se plictisească.

Ei bine, un grup de distinși savanți britanici au pus in computere misterioase sute de milioane de date, le-au prelucrat folosind parametri complicați numai de ei știuți si au ajuns la următoarea concluzie jurat științifică: cea mai plictisitoare zi din istorie a fost 11 aprilie 1954.

Probabil înnebunitor de plicticoasă, deși o majoritate dintre noi nu-si amintesc asta, sau nu erau născuți. Niciun rege n-a fost asasinat in acea zi, nu a fost anunțat niciun mare premiu, n-au început războaie si nu s-au încheiat păci, ba chiar se pare ca cercetătorii care au inventat acest algoritm nu au reușit să găsească in presa de pe toata planeta nici macar vreunul din acele fapte diverse de care cultura populara își amintește: hotul care adoarme uitându-se la televizor in apartamentul jefuit, sau vițelul cu cinci picioare, sau isterie colectiva in Pakistan, unde cineva a vazut numele lui Allah intr-o felie de pepene.

Nimic, absolut nimic, de-ti vine sa crezi ca acei savanți au identificat într-adevar o zi excepțională in istoria umanitații. O zi despre care nu se poate spune nimic… in afara de faptul ca daca verificam bine vedem ca in acea zi au avut loc alegeri in Belgia, dar, ma rog, toata lumea știe că asta este egal cu zero.

Sigur, savanții britanici sunt cunoscuți pentru studiile lor uluitor de originale, asupra duratei orgasmului broaștelor, de pilda, insa aceasta noua descoperire a lor capătă, in ce ma privește, dimensiuni metafizice. Pentru ca daca absenta evenimentelor si vidul informational fac din acea zi din aprilie ʼ54 o data atit de memorabila, atunci înseamnă ca practic intreaga viață a multora ar trebui consimtita de istorie, poate chiar cosmic.

Și eu-as putea furniza savanților liste cu mii de zile despre care nu am nimic de spus decât că s-au succedat, asa una dupa alta… istoric, desigur, numai ca n-a stat nimeni linga mine sa le consemneze si sa le inregistreze.

Probabil înnebunitor de plicticoasa, desi o majoritate dintre noi nu-si amintesc asta, sau nu erau născuți.

Dar să vedem totuși, ca o provocare, dacă mâine, 12 aprilie 2026, se va întâmpla ceva. Ah, e Paștele, dar din câte știu scenariul nu rezervă surprize, căci s-a făcut deja “spoiler”.

The post 11 aprilie 1954 cea mai plictisitoare zi din istorie first appeared on Cabal in Kabul.

Când ne facem cafea la ibric, avem vag conștiința faptului că “ibric” e unul din acei termeni balcanici aduși in cotidianul nostru de fanarioți, împreuna cu mahmureala, murdăria, cerdacul, basmaua, cherhanaua, pulul și dușmănia... Ibricul turcesc a intrat atât de mult  in toate limbile balcanice, încât in greacă acel i- inițial a fost luat drept articolul hotărât feminin, făcând ca pentru unii greci pontici ibrik sa poată deveni η μπρίκι !…

Evident însă că un asemenea artefact de civilizație nu a fost inventat de turci. Ei l-au luat de la persani, care il luaseră de la arabi, dupa ce aceștia il luaseră la rândul lor… tot de la persani… Ibriq e de fapt un recipient domestic iranian, oricare ar fi el, iar la Omar Khayyam desemnează cu predilectie ulciorul de vin.

Ibricul e unul in acei termeni care pun in lumina trilingvismul otoman. Turca Înaltei Porți era profund diferită de cea de azi, de după reforma masacrantă a lui Atatürk. Se vorbea de fapt un amestec de trei limbi: turca osmanlîie pentru cotidian si nevoile administrative; araba pentru religie si anumite documente solemne; persana pentru tot ce era cultură, poezie si viață mai elevată (incluzând beția și amorul).

Ibricul era așadar un ulcior, care figurează in multe catrene din poezia sufi a lui Khayyam si a altora, ibricul cu vin, ulciorul cu pelin: ibriq-e-sharab, ibriq-e-mey(persanul mey = vin e un termen indo-european arhaic ce la origine desemna mierea, iar prin derivație miedul, băutura fermentata… mey e așadar direct înrudit cu mead, miel, miere)…

Alcoolicul poet deplinge astfel moartea ibricului/ulciorului său, când intr-o zi —aman!– il sparge neîndemanatec, mahmur, dând desigur vina pe Dumnezeu :

Mi-ai spart ulciorul, Doamne și vinul cel curat
În iarbă sângerează… ce-mi mai rămâne-n loc?
Tu mi-ai închis și drumul spre ultimul noroc
Ucide-mă, dar află: TU ești acum cel beat!!!

(trad. Romulus Vulpescu)

. sau, într-o traducere exactă, cuvânt cu cuvânt:

Mi-ai spart ulciorul (ibricul) de vin, Doamne.

Mi-ai închis poarta fericirii, Doamne. 

In praf mi-ai vărsat bunătatea de licoare. 

Eu beau, iar tu te-ai machit pulbere, Doamne!…

Ibriq-e-mey-e-mara shekasti, Rabbi.

Bar man dar-e-eysh-ra bebasti, Rabbi.

Bar khak berihti mey-e-nab-e mara.

Man mey khoram o tu mikoni bad-masti !…

Acel ucide-mă de la Romulus Vulpescu e sau un reziduu din traducerea intermediară (că doar nu a tradus el direct din persană), sau o adăugire pentru a modera acuzația că Dumnezeu e beat. Celor surprinși de familiaritatea poetului cu Dumnezeu si de banalitatea versurilor, le răspundem ca întreaga poezie a lui Omar Khayyam si a marilor poeți sufi persani, de la Sa’adi pînă la Rumi , e vulgară si terre-à-terre…

.

Iata un alt exemplu:

.

Atâta am sa beau, pînă cand duhoarea vinului

Va ieși prin clisa gropii unde-am să zac,

Iar bețivii mahmuri in vizită la mine

Au să cadă lați adulmecându-mi groapa. 

.

 Chandan bekhoram sharab k-an buy-e-sharab

Ayad ze torab chon shawam zer-e-torab

Ta bar sar-e-khak-e-man resad mahmuri

Az buy-e-sharab-e-man shawad mast-e-harab.

.

Aici nu se mai bea cu ibricul, ci cu cada, ba chiar cavoul a devenit o cuvă de pelin regurgitat.

In schimb, jenat de atâta grosolănie si macheală fără maniere, clasicul traducător victorian Edward J. FitzGerald a domesticit atat de pudic catrenul de mai sus, încât umorul poetului si imaginea bețivilor ce cad impleticiți pe mormântul cu emanatii etilice devin de nerecunoscut:

.

That even my buried ashes such a snare

Of perfume shall fling up into the air,

As not a true believer passing by

But shall be overtaken unaware.

.

Desigur, a traduce ” mahmur”  prin “true believer” nu e lipsit de picanterie, dar avem aici o plăcere solitară a traducătorului care îi scapă cititorului inocent.

***

Despre banalitatea poeziei sufi si despre inima comparată cu o frigăruie sau un kebab :

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul http://cabalinkabul.com/2013/01/26/roasted-hearted-melody-the-sufi-poets-obssession-with-kebab/

și

Huzur, Eric Clapton, Che Guevara și teologia musulmană a Prezenței divine https://cabalinkabul.com/2013/12/17/huzur-eric-clapton-si-teologia-musulmana-a-prezentei-divine-%E2%A8/

și

Mi-a luat dușmanul pulul – sau șotronul metafizic https://cabalinkabul.com/2014/10/05/mi-a-luat-dusmanul-pulul-sau-sotronul-metafizic/ O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară…

https://cabalinkabul.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?

https://cabalinkabul.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)…

https://cabalinkabul.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

——-

The post Ibricul mahmurului Omar Khayyam first appeared on Cabal in Kabul.

Statuia lui Ostap Bender, maestrul combinațiilor din romanele lui Ilf și Petrov, Sankt Petersburg«Șmecher»

În filmul lui Emil Loteanu «Găoacea» (sau Coaja / Скорлупа, ultimul său film, în 1993), care se petrece în cartierul Старая Почта din Chișinău, avem personajul — șef de bandă suburbană — Șmecheru…

Subiectul filmului nu ne interesează aici, nici rivalitatea dintre bande, pe modelul West Side Story, și nici amorul lui Șmecheru pentru Fofoleta, care pleacă în America, ci porecla argotică a personajului: Șmecheru.

Asta pentru că circulă mai recent prin România o iritantă legendă urbană care spune că „șmecher” ar veni de la germana înțeleasă prost de olteni, pentru că unii nemți mergeau în Oltenia să cumpere vin (ce absurditate!) și doar se prefăceau că gustă pentru a înșela la preț etc. și alte asemenea enormități lipsite de sens.

Ei bine, „șmecher” nu e creat în Oltenia și nu a venit în română direct din germană, ci a fost luat, ca și „fraier” și altele, din vastul argou banditesc al Europei de Est suburbane. De aceea găsim „șmecher” și „fraier” și în anumite argouri rusești, dar și în Serbia sau la bulgari.

Tot „șmecher” și „fraier” zic și aceia, însă cuvintele nu le vin de la olteni. Sunt influențe idiș vechi, din banditismul și proxenetismul de mahala de la Belle Epoque, la apus de imperii (austro-maghiar și țarist). Era de așteptat, așadar, să găsim “șmecher” și în argoul unui cartier mărginaș din Chișinău.

De altfel, în croată, sârbă și bulgară există nu doar šmeker / шмекер, ci s-a format și adverbul šmekerski / шмекерски, adică: șmecherește.

Sursa cea mai probabilă, de altfel, este că șmecher vine din idiș, ca și fraier, despre care vom vorbi imediat.

«Fraier»

„Fraier“ prezintă teoretic o enigmă similară: și el există și la slavii din sud, ba chiar și în rusă, dar în toate aceste limbi are o conotație pozitivă si familiară. Atât în sârbo-croată, cât și în slovenă, „frajer“ e echivalentul lui tip, gagiu, în engl. guy, în fr. mec, însă cu sens total pozitiv, sinonim de fapt cu șmecher și desemnând adică un om care se descurcă. Altfel zis: total opusul sensului românesc!

— Kako si, frajere? se întreabă în sârbă și croată pur si simplu „ce faci, gagiule?”Singura limbă în care sensul e relativ negativ este macedoneana, unde фраер, care poate fi un aventurier, desemnează si un vagabond, o haimana… dar suntem și acolo cu totul departe de sensul românesc de „sucker“…

În rusă, în schimb, el poate avea și sensul din română si s-a răspândit din vocabularul banditesc, фраер sau фрайер desemnând un tâmpit, un naiv bun numai de jumulit. Tot așa, în rusă, gangsterii mai numesc „фраер“ pe cineva care nu este inițiat în treburile mafiei.

Lingviștii sloveni si croați înlătură, desigur, absurda derivare populară de la germ. „frei Herr“, la fel de falsă ca și cea care pretinde ca mişto ar veni de la un neatestat „mit Stock“!…

(Despre mişto, termen din limba romilor coborâtor din sanscrită si prezent în mai multe limbi din Pakistan, vezi aici în această introducere în lingvistica țigănească.)

Serioșii lingviști sud-slavi se opresc așadar, ca sursă posibilă, la germ. Freier, peţitor, care însă mai desemnează argotic si clientul unei prostituate!… Și abia aici avem adevãrata cheie: Freier a intrat în idiș (yiddish) încă din evul mediu cu sensul exact pe care îl are în română si rusă… Fraier (פראייר) a fost întotdeauna un “idișism” curent, un termen fundamental din vocabularul evreilor europeni, care a trecut și în ivrit, în ebraica modernă din Israel, adus de imigranții din Europa Centrală după război… Nu trebuie căutate absurde origini de la un nobil frei Herr, căci fraier ne e o moștenire, alături de chibiţ, balabustă si atâtea altele de la perioada în care România avea încă o masivă și compactă populație evreiască.

The post «Șmecher» și «fraier»: despre niște absurde legende urbane first appeared on Cabal in Kabul.

Auzi: “narativa”!… Enfer et damnation (sau “drace”! cum ar veni pe la noi), uite că se duce și limba franceză pe apa sâmbetei, ca o perucă într-un torent!… Le “franglais” fait des dégâts. Degeaba se zbate academia franceză să evite englezismele și americănismele, ele tot intră în franceză, la fel cum otrăvesc și româna. Atâta m-am căznit și eu împotriva ororii ăsteia leneșe din româna englezită, ca să văd acum peste tot cum unii și unele chiar scriu natural și nonșalant “narativa”, calchiat din americanul “the narrative”, pentru a spune de fapt “scenariul”, “versiunea” sau “subiectul”. 

Mda, degeaba ne căznim să oprim asta!… Uite, până și în franceză, unde ‘narratif” e, ca în română (că doar de la ei am luat adjectivul narativ, odată cu studiile de teorie literară și naratologia), până și în franceză, unde “narratif” e numai un adjectiv, ei bine și acolo la ei s-a strecurat monstruoasa “narativă”. Căci am văzut chiar și în Libération, ziarul stângii intelectuale pariziene, într-un articol despre mercenarii din compania rusească Wagner (Вагнер) și crimele pe care le comiteau acei neferi ruși în… Republica Centrafricană, am văzut: — “Selon le narratif officiel, l’armée centrafricaine…” etc. Adică, pe limbă corcită: “Potrivit narativei oficiale…”

NARATIVA?!… “Le NARRATIF officiel”?!… Adieu, Legiune Străină. Tiens, voilà du boudin, voilà du boudin…

Am crezut o vreme că-i glumă, că afectarea englezită e doar mimată, dar văd acum că tot mai mulți oameni, altminteri cu pretenții de ceva carte, spunând și scriind “narativa” și “narativele”.

Sigur, e leneș să vorbești așa când ai un minimum de fandoseli intelectuale. Și să nu se mai vină cu scuza că limba evoluează, pentru că asta nu-i evoluție. “Narativa” doar calchiază robotic americanul “the narrative”. Asta când pentru “the narrative” din engleza americană avem deja în românește “povestea”, “scenariul”, “discursul”, “intriga”, “acțiunea”, “pretextul mincinos”, “structura” sau “tema”, în funcție de context. 

Și-am încălecat pe-o șa / Și v-am spus narativa așa.

Spaima mea escaladează…

Acestea fiind zise, să luăm un alt exemplu, căci mă întreb, cu teamă: oare verbul “a escalada” a devenit intranzitiv? Că am auzit un eurodeputat român, în plenul Parlamentului European, avertizând, în română (căci neștiutor de alte limbi), că “în Transnistria abuzurile au escaladat în mod alarmant”. 

Ah, dar stai, că ăștia cu escaladarea lor vor să spună în realitatea că un pericol a crescut, sau că tensiunile s-au întețit, căci ei transpun de fapt verbul englezesc “to escalate”. 

Dar și mai abitir ne va escalada nouă indignarea, la cele mai înalte cote ever. Căci mai e și asta, de te întrebi: – care ar fi problema azi cu “vreodată”?… Am zis că știu că limba evoluează, evident. Nu aduc o critică (“decât” ascunsă), dar văd că din ce în ce mai mulți oameni nu mai știu să folosească nici adverbele de timp… Un fel de infirmitate lingvistică l-a banalizat pe “ever”… Vezi si citești oameni, altminteri cu creierul intact, care nu mai știu sa-si formuleze extazul altfel decât englezit: “cel mai tare film de horror (pe) care l-am văzut ever”…

Sigur, cum spunea Proust, “greșelile de limbă de azi vor deveni regulile de mâine”, iar sec. XIX ne-a văzut limba la fel de profund modificată de franceză pe cât e azi de engleză. Azi nu mai suntem conștienți de oroarea resimțită de boierii moldoveni de atunci auzindu-si feciorii întorși de la Paris maimuțărindu-se cu “déjà”… Acum pana si țăranii zic deja, iar româna e singura limba care a preluat acest adverb din franceză…

Totuși, sper că “ever” nu ne va intra în limbă și gramatici… Ar trebui atunci împrumutat si perechea lui, cea negativă… Abia aștept să trăiesc destul ca sa scriu nevăr.

 

(coperta “Banchetului“ lui Platon adaptat ca bandă desenată de Coco de la Charlie Hebdo…)

După ce am văzut cu mâhnire ce a spus Cristian Tudor Popescu despre Platon, am decis să scriu rapid un “Guide to Kulchur” (inspirat din Ezra Pound), in care să rezum pe câte o pagină principalele figuri si fenomene mari ale istoriei culturii trecutului si prezentului, “from Plato to NATO“!… Motivele pentru care o asemenea carte ludică ar fi mai mult decât utilă sunt evidente. Absența timpului. Uriașa presiune a acumulării informațiilor. Lipsa unei grille de interpretare. Și, nu în ultimul rând (ca la CPT), absența umorului, dar si a background-ului cultural care ar permite o situare a anumitor lucrări literare și filozofice și poetice în peisajul trecutului, în care aveau un sens, o importanță și o valoare care scapă astăzi celor mai mulți. Altfel zis, epoca, lucrarea, trebuie întotdeauna situată într-un context. Asa că iată un prim capitol:

Platon și amorul său rău înțeles

Deși orice discuție despre istoria culturii ar trebui să înceapă cu Platon, totuși câteva cuvinte trebuie spuse și despre “presocratici”. În primul rând, pentru că ne anunță numele lui Socrate, iar termenul acoperă toți micii filozofi, mai toți uitați azi, sau cu opera nepăstrată, care au scris și au bodogănit înainte de Socrate. Cel mai des, nici nu trebuie să le ținem minte numele, dar dacă este nevoie să aruncăm ceva în discuție, putem spune, de exemplu, Parmenide. Apoi, cu o privire fixă, scuturăm lent capul, cam cum face Călin Georgescu, și pronunțăm lent: «Totul a fost deja spus și decorticat de presocratici».

Platon acum. Pentru ce toată lumea, sau aproape, are o idee falsă despre Platon? Ei bine, din pricina adjectivului “platonic”. Printr-o ciudățenie de interpretare pudibondă, “platonic” a ajuns să însemne amor fără sex. Or, la Platon, Eros, zeul amorului, impregna totul. La Platon, totul este sex. Aceasta este, de fapt, prima noțiune pe care trebuie să o reținem despre Platon și de aruncat în orice discuție: Sexul. Sexualitatea penetra totul atunci. Da, iată un joc de cuvinte pretins fin pe care îl putem folosi. Sexualitatea penetra totul la Platon. Totul era sex.

Eros impregna întregul univers. Ce trebuie însă să reținem — și cu asta vom înfierbânta atmosfera în orice discuție — e faptul că amorul, la Platon, era în primul rând între bărbați. Femeia, în Grecia Antică, precum și în Roma Antică, și vom reveni la asta, avea un statut cu totul inferior. Ele nu erau primite la “Banchet“, nici la cel real si nici la cel metaforic, filosofic si celest. 

Sigur, ni s-au păstrat de la greci textele poetesei Sappho din Lesbos, de unde și termenul de lesbiană, dar aceea era o situație aparte. De altfel și acolo e vorba tot despre sex. Cultura și civilizația insulei Lesbos erau diferite de cele ale celorlalți greci, ba chiar dialectul eolic sau eolian de acolo, în care ea și-a scris poemele, era diferit de limba de cultură principală, cea din Atena, cea care avea să formeze și baza limbii grecești comune, așa-numita koine, din care descinde în linie dreaptă greaca actuală, cu intonațiile ei ridicole. La Platon, așadar, totul era sexualitate, în special între bărbați.

Sigur, mai toți se și căsătoreau cu o femeie pentru a perpetua specia, în primul rând, sau a-și spori averea, sau poate chiar din rațiuni de amor heterosexual, căci nu toți erau gay absoluți. În schimb, homosexualitatea bărbătească nu era atunci câtuși de puțin privită cu reproș. Era cu totul tolerată, ba chiar și astăzi avem cel puțin o societate pe planetă care, din acest punct de vedere, seamănă izbitor cu cea greacă. Este vorba de societatea paștună din Afganistan. Da, foarte mulți paștuni, să nu spunem o majoritate, da – crunții talibani ar fi considerați la noi pedofili, pentru că au o preferință marcată pentru adolescenți de sex masculin. În realitate, în sudul cel mai retrograd al Afganistanului, de unde au ieșit conducătorii talibanilor, în primul rând acel Molla Omar, chiorul omorât de americani, acolo este foarte bine văzut, deși nu prea se vorbește despre asta decât în chicote în restul Afganistanului, este foarte bine văzut ca orice adult paștun cu mijloace materiale sau financiare suficiente să aibă un minion, un băiețel, un adolescent, pe care îl ia în așternut, dar îl și învață felurite lucruri utile: o brumă de cunoaștere, în special a Coranului, eventual să și scrie și să citească, apoi trucuri sexuale, folosirea armelor și rudimente de economie. Lucrul nu doar că nu e privit cu încruntare, dar dă prilejul unor băieței, mai ales dacă sunt din clasele cele mai sărace, să se mândrească cu asta și să se aștepte ca mai târziu să aibă și ei la rândul lor un minion. Or, tocmai asta se petrecea și în Grecia antică.

Mai târziu, când moravurile au devenit mai severe și au mers în sensul civilizației noastre de astăzi, s-au tot făcut glume despre homosexualitatea vădită și asumată a grecilor, ba chiar despre Platon și Socrate. În satira sa teatrală Filozofii la mezat, Lucian din Samosata, multe secole după Platon, ca la vreo jumătate de mileniu mai târziu, avea să râdă de Socrate. Într-una din scene, un negustor de sclavi expune filozofii pe o estradă pentru a-i vinde ca pe sclavi și cumpărătorii vin să se tocmească sau să întrebe ce meșteșug și ce calități are fiecare rob expus.

Când se ajunge la Socrate, toată lumea pufnește pentru că specialitatea pe care și-o enunță el este că se pricepe la adolescenți. Ei bine, iată, dacă știm toate astea despre Platon și mai rostim misterios și “ah, muzica sferelor!”, vom lăsa în urmă o adiere de taină romantică, de parcă noi înșine ne-am fi scăldat în licorile înmiresmate ale filozofiei socratice și pre-. Atâta doar să subliniem: că la Platon (ca și la Sappho) totul era sex, sex, sex.