Rodica Bretin's Blog

În bătălii, asedii și turnire, lângă ruguri, în săli de tortură sau în cancelarii se înfruntă regi, inchizitori, alchimişti, cavaleri şi mercenari, rătăciţi în labirintul unui război fără reguli şi fără cruţare. Făpturi dintr-o rasă mai veche decât Timpul, asasini ai Sfântului Oficiu, răzvrătiţi cathari − fiecare vrea să învingă cu orice preţ şi ce nu îi ucide îi face mai puternici. Dar la sfârşit nu poate rămâne decât un singur adevăr, un singur învingător…

„O grandioasă frescă însufleţită, derulându-se cu dramatismul epopeilor cinematografice pe dinaintea unui spectator cu răsuflarea tăiată. O intrigă demnă de complexitatea şi subtilul autorilor clasici. O carte-eveniment, aducând un suflu nou în peisajul literaturii europene… “ ( The Historian, Truro, Cornwall, Marea Britanie)

Romanul a apărut până acum în patru ediţii:

2002 Editura CNI Coresi

2006 Editura Cartea de Buzunar

2014 Editura Eagle

2016 Editura Tritonic

OAMENI ŞI ZEI, volumul 1, 2017

POARTA STELARĂ, volumul 2, 2018

ELYSIUM, 2019, volumul 3, 2019

     Cei Vechi au venit pe Pământ dintr-o altă lume, cu treizeci de milenii în urmă. De atunci îi călăuzesc pe oameni discret, din umbră, intervenind doar în momentele-cheie ale istoriei. Karghanii sunt tot o rasă extraterestră, nişte îngeri ai morţii ce se hrănesc cu dezastre şi catastrofe… Războiul zeilor reîncepe în Canada zilelor noastre, dur, fără cruţare. O partidă de şah în care miza este însăşi soarta planetei, viitorul umanităţii.

… este un thriller elegant, dacă se poate spune așa ceva despre un gen epic caracterizabil, de regulă, prin aventură dezlănțuită și conflicte mortale ce țin cititorul cu sufletul la gură. Tensionat prin însăși formula abordată, romanul mizează totuși pe uman, pe ritmul discret al unor sentimente autentice, pe surpriza gesturilor și replicilor firești, care – toate acestea – tind să echilibreze faptul senzațional.

                                                 MIRCEA OPRIŢĂ

… autoarea dovedește o inventivitate remarcabilă în imaginarea unor umanoizi capabili de performanțe supraomenești, dar având aparența unor oameni obișnuiți. Din  punctul nostru de vedere însă aspectul cel mai atrăgător al cărții este stilul calofil, muzical, rafinat.

                                                            VOICU BUGARIU

… nu e o carte de povestit, ci de citit. Nu doar o istorisire despre veșnica înfruntare dintre lumină și întuneric, dintre bine și rău, romanul reprezintă o declarație de dragoste către omul obișnuit, dornic de bucurii mici, posesor al unui suflet cât un grăunte de nisip, pentru care întinderea unei plaje e Universul întreg. Acesta ignoră însă un adevăr terifiant: dincolo de visurile lui pentru o viață îndestulată sau glorie efemeră, între marile forțe ale naturii se poartă războaie milenare, cu mize enorme.

                                                             TEODORA MATEI

Armata daneză apărută în nordul Franţei în 879 sosise în Anglia cu un an înainte, pentru a lupta împotriva anglo-saxonilor. Aflând pe Valea Tamisei că fraţii lor de arme fuseseră înfrânţi de Regele Alfred la Edington, vikingii au rămas în timpul iernii în oraşul Tulhom, pentru ca în primăvara următoare să pornească spre continent.

La mijlocul lunii iulie 879, drakkarele au acostat undeva între Calais şi Boulogne. Apoi, şase ani la rând, danezii au jefuit teritoriile francilor dintre Sena şi Rin, fără să întâmpine vreo rezistenţă notabilă nici în Franţa, nici în Flandra. Un cronicar anonim de la mănăstirea Saint Vaast consemna, în 884:

„Oamenii Nordului nu contenesc să omoare şi să ia creştini în captivitate. Ard biserici, case, oraşe. Nu există loc unde să nu vezi leşuri de clerici şi mireni, nobili şi oameni de rând, bărbaţi, femei, copii. Inimile tuturor se umplu de durere şi deznădejde.“

Evenimentul cel mai important al ofensivei daneze a fost atacul asupra Parisului, oraşul rămânând asediat din noiembrie 885 până în noiembrie 886. La acea vreme, măreţia capitalei franceze ţinea de viitor; în secolul al IX-lea, Parisul era doar Île de la Cité, o insulă fortificată pe Sena, locuită de câteva sute de franci şi legată de maluri prin două poduri – Le Grand Pont (dreapta) şi Le Petit Pont (stânga) – având la capete turnuri care blocau trecerea pe fluviu.

Vikingii au ajuns în faţa oraşului la 24 noiembrie 885. În ziua următoare, Sigfrid, căpetenia lor, s-a întâlnit cu Joscelin, episcopul Parisului, căruia i-a făcut o propunere rezonabilă: „Joscelin, ai milă de turma aflată în grija ta. Îţi cerem să ne laşi să trecem de oraşul vostru. Nu o să-l atingem.“

Episcopul a răspuns cu aceste cuvinte: „Regele nostru Carol ne-a încredinţat cetatea mie şi contelui Eudes. Dacă ai fi în locul meu, ai face ceea ce îmi ceri?“

Sigfrid a dat dovadă de sinceritate: „Ocara s-ar abate asupra spadei mele şi aş fi nedemn să o mânuiesc. Totuşi, dacă nu primeşti să trecem, arcurile noastre vă vor trimite săgeţi otrăvite la revărsatul zorilor, iar la sfârşitul zilei va fi doar moarte şi molimă printre voi.“

Şi aşa a fost.

Atacul a început în dimineaţa de 26 noiembrie, când vikingii au luat cu asalt turnul de pe malul drept al Senei. Din zori până la apus, apărătorii au fost bombardaţi cu pietre şi săgeţi, în timp ce asupra atacatorilor se vărsau smoală încinsă şi ulei fierbinte. La asfinţit, turnul rămăsese în mâinile parizienilor – dar tributul în vieţi era prea mare.

Noaptea, apărătorii au înălţat cu încă un etaj turnul. În zori, vikingii au adus un berbece pentru a izbi în porţi şi o catapultă care să arunce proiectile incendiare. Din nou, parizienii au rezistat.

Danezii s-au pregătit pentru un asediu de lungă durată, aşezându-şi tabăra la abaţia Saint Germain l’Auxerrois. În ultima zi a lunii ianuarie 886, Sigfrid şi-a împărţit armata în trei corpuri: unul trebuia să atace turnul de pe malul drept al Senei, iar celelalte să distrugă podul. Vikingii au încercat să cucerească turnul, umplând şanţul înconjurător cu crengi, leşuri de animale şi chiar cu cadavrele prizonierilor – fără rezultat. Au trimis trei bărci în flăcări ca să incendieze podul – iarăşi tentativă eşuată.

Iarna a isprăvit însă ce începuseră nordicii. Pe 6 februarie, Sena a ieşit din matcă şi Podul Mic a fost luat de ape, făcând posibilă atacarea turnului de pe malul stâng. Trecerea spre sudul şi estul Franţei era deschisă… Unii dintre danezi au făcut incursiuni în amonte de Paris, pe uscat, până la Loara, alţii s-au îndreptat spre Chartres şi Evreux, în timp ce restul armatei a rămas la porţile oraşului pe care vikingii îl asediau în continuare.

Einar Tokesson nu mai era printre ei. Prieten şi sfătuitor al lui Sigfrid, îl însoţise în întreaga campanie din sud, fiindu-i mereu alături. A căzut la 31 ianuarie 886, în ultimul atac de iarnă împotriva turnului de pe Le Grand Pont. Avea şaizeci şi doi de ani şi, aşa cum i-a spus sorei lui, Breya, în chiar seara dinaintea luptei, „moartea îl ocolea de prea multă vreme…“. Norvegianul a fost străpuns de nouă săgeţi, pe când îl purta pe Sigfrid, rănit şi fără cunoştinţă, departe de umbra zidurilor de unde arcaşii franci revărsau o grindină de proiectile. Einar s-a stins câteva ore mai târziu, iar danezii l-au cinstit ca pe o mare căpetenie.

Nu există mărturii scrise despre riturile funerare ale nordicilor la vreme de război – când nu era timp pentru complicatul ceremonial de trimitere în Valhalla. Singura consemnare a unei înmormântări vikinge datează din perioada de relativă pace de la sfârşitul „exploziei“ scandinave în Europa. Relatarea a fost făcută de Ibn Fadlan, ambasador arab la bulgarii de pe Volga. Solia lui a părăsit Bagdadul la 21 iunie 921 şi, înainte de a ajunge la Bulgar (12 mai 922) a străbătut teritorii locuite de bizantini, kwarezmieni, turcii oguzi, pecenegi şi başchiri. Ibn Fadlan, care avea şi misiunea de a-i învăţa pe bulgari să construiască fortificaţii, a asistat, pe malul Volgăi, la funerariile unei căpetenii vikinge.

„După cum era obiceiul printre nordici“, scrie arabul, „sclavele celui mort au fost întrebate dacă vor să-l însoţească în ultima călătorie. Una dintre ele a păşit înainte, spunând că o va face, deoarece îşi iubise stăpânul mai mult decât propria-i viaţă (…).

În ziua ceremoniei, varegii au tras corabia căpeteniei pe uscat, urcând-o pe o schelă de lemn sub care clădiseră rugul. Pe puntea drakkarului au înălţat un cort, iar înăuntru au pus trupul mortului, îmbrăcat în veşminte bogate şi stând pe blănuri, ca şi cum s-ar fi odihnit. I-au aşezat alături armele, coiful şi armura, iar în faţă mâncare şi băutură pentru ospăţul din urmă.

Tânăra sclavă, îmbrăcată ca o regină, a fost dusă spre un cadru de lemn ce semăna cu tocul unei porţi. Patru bărbaţi au săltat-o pe braţe, ca să poată vedea pe deasupra, în «Tărâmul de Dincolo». Au lăsat-o jos şi iarăşi au ridicat-o, de trei ori la rând, în timp ce toţi cei prezenţi rosteau ruga de rămas bun a vikingilor:

«Iată, acolo este tatăl meu,

Acolo sunt mama, fraţii şi surorile mele,

Întreg neamul străbunilor mei, până la cel dintâi…

Şi cu toţii mă cheamă să-mi iau locul printre ei,

În sălile Valhallei, unde cei bravi trăiesc veşnic.»

Apoi, sclava a spus: «Îl văd pe stăpânul meu în Valhalla; mă cheamă. Duceţi-mă la el!». Şi au dus-o. O femeie numită «îngerul morţii» a însoţit-o în cortul funerar. Şase bărbaţi au intrat după ele şi fiecare a avut-o pe sclavă, după care au aşezat-o lângă trupul stăpânului ei. Patru bărbaţi o ţineau de picioare şi de mâini, alţi doi i-au înconjurat gâtul cu o frânghie. Au început să strângă, iar «îngerul morţii» s-a apropiat de ea cu un pumnal şi i l-a împlântat de mai multe ori în piept… La sfârşit, bărbaţii au dat foc rugului; în scurt timp, corabia, stăpânul şi tânăra sclavă erau doar cenuşă şi scrum.“

Un vareg care stătea lângă Ibn Fadlan i-a desluşit, prin mijlocirea tălmaciului: „Voi, arabii, băgaţi oamenii în pământ, unde sunt mâncaţi de viermi. Noi îi ardem, căci îi iubim şi vrem să ajungă neîntârziat în Valhalla“. Apoi, „varegii au făcut o movilă de pământ peste locul acela, au înfipt un stâlp la mijloc şi au scris pe el numele căpeteniei moarte şi al regelui lor din oraşul Kyawh (Kiev – n.a.).“

La mii de kilometri spre vest şi cu trei decenii înainte, pe piatra adâncită în cenuşa caldă a rugului fratelui ei, Breya a pus să fie săpată inscripţia: „Aici şi-a sfârşit călătoria Einar Tokesson, cel care i-a ocrotit pe fiii zeului Loki“. Apoi s-a pregătit şi ea de un drum lung – spre Dublin.

Pierduse un frate la Edington, altul în faţa zidurilor Parisului. Ragnar era singurul rămas. După şapte ani în care îi fusese alături celui ce avea mai multă nevoie de ea, luptând în fiecare bătălie, nu pentru glorie sau pradă, ci pentru a-l opri pe Einar să îşi caute moartea, Breya devenise o căpetenie urmată fără şovăire. Un lucru ce nu se întâmpla prea des la vikingi. Chiar dacă zeiţele şi valkyriile erau respectate, adorate şi temute de fiecare fiu al Nordului, gândul că o muritoare le-ar fi putut semăna – fiind capabilă să ucidă, să navigheze, să comande, să trăiască din „secerişuri“ şi comerţ – nu era acceptat cu uşurinţă de bărbaţii din societatea vikingă, violent patriarhală. Dar nu se poate nega existenţa, în Scandinavia anilor 700 – 1100 a unor femei ajunse regine ori căpetenii războinice şi intrate în istorie sau legendă.

Breya a fost una dintre ele – nu prin vocaţie, ci printr-un ciudat capriciu al Sorţii… La 6 februarie, când apele învolburate ale Senei au luat la vale Le Petit Pont, când trupele lui Sigfrid au cucerit turnul de pe malul stâng, deschizând drumul spre inima Franţei, zece drakkare, cu trei sute de norvegieni la bord, s-au despărţit de flota daneză, pornind în aval, spre Rouen şi Jumièges. Erau încărcate de pradă şi echipajele priveau cu încredere viitorul: căpetenia lor, Breya Tokesdöttir, din neamul Hardraad, îi ducea la Dublin, în bogata colonie norvegiană fondată cu decenii în urmă.

În urma lor, armata lui Sigfrid a continuat asediul, respingând o tentativă a contelui Henric de Saxonia de a despresura cetatea. Danezii s-au oferit să se retragă dacă li se plătea un tribut de 60 livre de argint; dar, deşi suma era mică, parizienii n-au acceptat. Episcopul Joscelin a murit la scurt timp, iar contele Eudes i-a luat locul la conducerea asediaţilor, decimaţi de foamete şi boli. A luptat cu mult curaj şi, până la urmă, împăratul Carol cel Gros a răspuns apelurilor sale disperate, venind cu o mare armată, ca să atace tabăra nordicilor.

Spre uluirea locuitorilor ce rezistaseră singuri un an întreg, forţele lui Carol nu s-au angajat în bătălie, acesta căzând la înţelegere cu Sigfrid: danezii aveau să plece nestingheriţi în Burgundia, cu acordul împăratului, care nu îşi simpatiza supuşii recalcitranţi de-acolo, după cum consemna istoricul J. Madaule în „Histoire de France“ („Istoria Franţei“).

Revoltaţi de un asemenea târg, parizienii au refuzat accesul navelor vikinge pe fluviu, trimiţând o solie ca să îi prevină pe burgunzi. Carol a plătit atunci 700 de livre danezilor, care au părăsit definitiv Sena. Rezultatul acţiunilor sale era previzibil: în 888 a fost detronat, iar contele Eudes de Paris a devenit rege al francilor de vest.

Parisul nu avea să mai fie atacat vreodată de nordici, însă Loara, Oise şi Shelde erau devastate constant, mai ales după moartea lui Eudes şi venirea pe tron a şovăielnicului Carol cel Simplu (893). Franţa a fost salvată de o succesiune de întâmplări şi nu de armatele sale (deşi acestea îi învinseseră o dată pe danezi, în 891, la Louvain): anii 891 – 892 au venit cu ierni geroase, fără ninsori şi cu veri extrem de secetoase, ceea ce a avut ca urmare pierderea recoltelor şi sărăcirea regiunilor din centrul şi sudul ţării, lăsându-i pe vikingi fără pradă. În plus, ei pregăteau ample expediţii împotriva regelui englez Alfred şi aveau nevoie de toţi războinicii – astfel, perioada „secerişurilor“ în ţinuturile france s-a încheiat.

Cu o excepţie: Normandia, singura colonie daneză care a dăinuit (mai fuseseră încercări de stabilire, pe Loara, între 869 şi 937, respinse de rezistenţa conţilor şi regilor franci). În 911, armata jarlului Rollon a atacat Chartres. Deşi vikingii au pierdut mulţi oameni în asediul eşuat, Carol cel Simplu a făcut un gest inexplicabil: prin Tratatul de la Saint Clair-sur-Epte i-a acordat lui Rollon, cu titlu ereditar, fiefurile Caux, Roumois, Bessin şi Peninsula Cotentin, de parcă danezul ar fi fost învingător!

„Este o ruşine pentru neamul nostru“, scria cronicarul Flodoard – însă nimic nu mai putea fi schimbat, Carol cel Simplu confirmând printr-o cartă regală (14 martie 918) cedarea regiunii către Rollon, „pro tutela regni“ („pentru apărarea regatului“).

Într-unul din paradoxurile istoriei, laşitatea lui Carol cel Simplu a avut urmări benefice pentru Franţa. Noul duce îşi va apăra eficient teritoriul, transformându-l într-o stavilă în calea altor năvăliri daneze, dar şi a incursiunilor de pradă bretone, ce vizau centrul ţării. Danezii săi (veniţi din Iutlanda, Anglia şi Irlanda) aveau să îşi ia soţii frace, să se creştineze şi să devină una dintre cele mai redutabile forţe militare din Franţa. Fiul lui Rollon, ducele Wilhelm Sabie Lungă, s-a căsătorit cu prinţesa Liégeard, fiica lui Herbert de Vermandois; fiica lui Rollon s-a măritat cu Guillaume de Poitiers şi, în doar două generaţii, asimilarea vikingilor (care şi-au luat nume franceze) era un fapt împlinit. În 940, arhivele regale consemnau Normandia drept un ducat vasal, în care se vorbea numai franceza, constata E. M. Hallam în studiul său „Capetian France: 872 – 1328“ („Franţa Capeţiană: 872 – 1328“). 

Normanzii au acceptat legile, religia, limba şi structura socială a patriei adoptive – rămânând totuşi o entitate aparte. Curajul, energia, vitalitatea, spiritul aventuros şi întreprinzător, capacitatea organizatorică şi administrativă îi deosebesc de urmaşii galilor. Iar aceste calităţi aveau să se vădească în campaniile prin care normanzii vor cuceri şi coloniza, în cea mai bună tradiţie vikingă, Sicilia, sudul Italiei (1016) şi Anglia (1066).

Un asemenea spirit îi anima şi pe oamenii conduşi de Breya Tokesdöttir, în iunie 886, când se apropiau de Irlanda. Pe puntea corăbiei sale, Breya scruta valurile Mării Mânecii, ceaţa străpunsă uneori de razele unui soare eluziv, ascuns, ca şi îndepărtata Irlandă. Apa îi întorcea, poate, nălucirea chipurilor pe care nu le văzuse de atâta vreme. Ragnar, Theodora… Trăiau? Mai erau acolo, în ţara unde vikingii luptau de un secol să îşi construiască o lume?

I-au răspuns doar ecourile furtunii ce venea din zarea cenuşie.

Au fost vikingii negustori sau piraţi? De ce în jurul anului 800 a erupt cu atâta putere vulcanul scandinav, trimiţându-şi fiii în toate direcţiile, spre Europa, Asia, Africa şi America de Nord? A fost doar hazardul, nevoia de aventură, dorinţa unor navigatori îndrăzneţi de a merge mereu mai departe, descoperind noi teritorii, cucerind tot ce avea preţ ori însemnătate?

De fapt, cine erau vikingii? Războinici invincibili? Demoni care invadaseră Occidentul creştin, pedepsindu-i pe cei drepţi şi pe păcătoşi? Comercianţi ce negociau cu arma în mână? Aventurieri în căutare de bogăţii şi faimă?

Jefuitori, cuceritori, colonizatori, mercenari, războinicii Nordului au schimbat istoria Europei, scoţând-o din letargie, aşa cum numai cruciadele şi ciocnirea cu Islamul aveau să o facă.

N-au existat portrete ale vikingilor, nici monumente care să le perpetueze amintirea ori să le preamărească înfăptuirile… Şi totuşi, epopeea războinicilor Nordului a dăinuit în memoria posterităţii, nealterată de curgerea secolelor. Iar flăcările aprinse de ei ne luminează încă nopţile.

Pentru că au ştiut să moară ori pentru că au ştiut să trăiască?

Într-o seară geroasă, venind după o zi îngheţată de ianuarie 1918, submarinul german U 65 naviga la suprafaţă în Canalul Mânecii. Ajunsese la cincisprezece mile de Portland Bill, când negurile nopţii au împânzit orizontul. Marea era agitată şi valurile împroşcau cu spumă turnul de unde marinarul de cart cerceta întinderea pustie a apelor. Atunci, în lumina palidă a Lunii a văzut un ofiţer care, întors cu spatele la el, părea să se uite în direcţia unde se afla ţărmul.

Ce căuta acolo? Era o nebunie să stea în bătaia talazurilor ce puteau oricând să-l măture în ocean. Şi cum ajunsese pe punte? Toate chepengurile – mai puţin cel de la turnul de veghe – erau închise şi blocate.

A fost gata să strige, prevenindu-l de pericolul în care se afla, când bărbatul s-a răsucit, uitându-se drept spre el… Era – mai bine spus fusese – secundul de pe UB 65, mort în explozia produsă chiar înaintea misiunii de inaugurare.

Marinarul a coborât scara într-o clipă; ajuns în interiorul submarinului, i-au trebuit însă mai multe pentru a-şi regăsi glasul:

– Este el! S-a întors!

Nu a fost nevoie de explicaţii. La ordinul căpitanului, unul dintre ofiţeri a suit, destul de reluctant, scara, scoţându-şi capul deasupra chepengului. „Secundul“ nu se mişcase din loc; a rămas acolo până ce Luna a intrat în nori şi întunericul l-a înghiţit – dacă nu pentru totdeauna, măcar pentru restul nopţii.

Nu era prima oară când se petrecea un asemenea eveniment, terorizând echipajul. După lansarea la apă, submarinul suferise un accident după altul, ajungând să capete reputaţia de „navă blestemată“.

Construit în 1916, UB 65 urma să opereze în apropierea ţărmurilor Flandrei, cu misiunea de a scufunda navele franceze sau engleze ce traversau Canalul Mânecii. Dar încă din faza de asamblare, lucrurile au început să meargă prost… O traversă metalică s-a desprins din lanţurile care o susţineau şi s-a prăbuşit, omorând un muncitor şi ţintuindu-l pe altul sub imensa greutate. Omul nu a putut fi eliberat decât după o oră şi, dus la spital, s-a sfârşit în chinuri cumplite.

Înainte ca submarinul să fie terminat, s-a mai petrecut un accident, de data asta în sala motoarelor: trei mecanici au murit acolo, înăbuşiţi de fum sau intoxicaţi cu noxe, când un incendiu a izbucnit fără vreo cauză aparentă.

La prima ieşire în larg, UB 65 a fost surprins de o furtună în timp ce îşi refăcea rezerva de oxigen. Unul dintre marinari a fost aruncat în mare de talazuri şi n-a mai ieşit de sub ape…

O lună mai târziu submarinul efectua teste la adâncime, când un tanc de balast s-a fisurat. Au trecut douăsprezece ore până ce nava a putut fi readusă la suprafaţă. Aerul dinăuntru devenise atât de viciat încât, atunci când chepengurile au fost deschise, ofiţerii şi marinarii abia se ţineau pe picioare, pe jumătate asfixiaţi.

Dar cel mai grav accident a survenit în prima misiune de luptă a lui UB 65. Erau încărcate torpilele, când una a explodat singură. Cinci oameni au murit şi alţi opt au fost grav răniţi – printre victime numărându-se secundul navei. Ofiţerul a fost îngropat la Wilhelmshaven, cu onoruri militare, iar submarinul a ajuns în docul pentru reparaţii.

După trei săptămâni, în ziua când UB 65 trebuia să pornească din nou în misiune, un marinar a năvălit în cabina căpitanului. Alb la faţă, a rostit dintr-o răsuflare:

– Herr Ober-Leutnant, ofiţerul mort se află la bord!

Căpitanul l-a privit lung, apoi l-a întrebat dacă băuse. Marinarul a respins acuzaţia, insistând asupra afirmaţiei sale. Şi nu era singurul care îl văzuse pe „secund“ străbătând puntea cu un aer firesc, ca şi cum ar fi inspectat nava! Era sus, la pupa, acolo unde îl lăsase…

Căpitanul a chemat trei ofiţeri, apoi au urcat cu toţii pe punte. „Secundul“ nu se zărea nicăieri, însă de lângă scara turnului un marinar se uita la ei cu ochii lărgiţi, într-o tăcere înfricoşată. Când unul dintre ofiţeri l-a apucat de umeri, scuturându-l, a luat poziţie de drepţi şi a încercat să dea raportul, însă abia izbutea să vorbească. Iar cuvintele sale relatau ceva incredibil:

– Vopseam balustrada punţii, când am auzit paşi. Era un ofiţer care, venind dinspre chei a urcat pe pasarelă. A trecut pe lângă noi şi, când să îl salutăm, i-am văzut chipul. Era fostul nostru secund! S-a oprit lângă turn, uitându-se spre larg, de parcă ar fi fost nerăbdător să plece pe ape…

Unul dintre martori coborâse să îl caute pe căpitan, al doilea a rămas pe loc – groaza îi paralizase picioarele… Cum tensiunea momentului devenise de neîndurat, a închis ochii, strângând pleoapele cu putere. Când a îndrăznit să se uite din nou în jur „secundul“ dispăruse, alungat poate de vocile, de paşii venind de jos.

Căpitanul i-a ordonat să păstreze tăcerea, avertizându-l:

– Cine va fi găsit responsabil de asemenea farse sinistre, va fi aspru pedepsit.

Nimeni nu l-a crezut. Întregul echipaj aflase, între timp, adevărul: submarinul era bântuit.

La fiecare ieşire în larg, nava avea la bord doi secunzi; unul, în carne şi oase; celălalt, o apariţie spectrală care îi sabota misiunile, de parcă ar fi fost de partea englezilor. UB 65 căpătase o faimă atât de sumbră în marina germană încât toţi se fereau să facă parte din echipaj. Până la urmă, amiralitatea a considerat situaţia intolerabilă şi a decis „să scoată adevărul la lumină“…

Comandorul căruia i-a fost încredinţată dificila misiune şi-a început ancheta prin a pune întrebări ofiţerilor şi marinarilor ce avuseseră legătură directă cu cazul. Dacă iniţial şi-a manifestat scepticismul faţă de „spaima superstiţioasă a unor combatanţi nu îndeajuns de bine antrenaţi“, după ce i s-au prezentat faptele şi a ascultat toate mărturiile, a fost destul de impresionat pentru a-şi schimba opinia. Ajunsese să înţeleagă motivele pentru care cei din echipaj insistau să fie transferaţi „oriunde şi în orice condiţii“. Oficial, nici una dintre cereri nu a fost vreodată aprobată, însă oamenii erau mutaţi, rând pe rând şi sub diverse pretexte, la posturi de luptă aflate pe alte nave.

În ianuarie 1918, submarinul a fost retras din serviciul activ şi, într-unul din docurile portului belgian Bruges, un pastor luteran a fost chemat pentru a oficia un exorcism.

Când a pornit iarăşi la „vânătoare“ în Canalul Mânecii, submarinul avea un alt echipaj şi un nou căpitan, ce nu tolera abaterile de la disciplina militară, situându-se pe o poziţie ireconciliabilă în raport cu paranormalul: „oricine va vorbi despre vreo apariţie va suferi nişte consecinţe severe, menite să îi descuraje pe cei care doresc să îi urmeze exemplul“. Sub comanda sa au fost duse la îndeplinire două misiuni consecutive, fără ca la bord să se înregistreze altceva decât rutina obişnuită – ce includea scufundarea navelor aliate apărute în vizorul periscopului…

O lună mai târziu, submarinul a primit ordin să navigheze pe lângă ţărmul Peninsulei Iberice. Abia intrase în apele spaniole când unul dintre marinari a raportat întâlnirea cu un ofiţer pe care nu îşi amintea să-l mai fi văzut.

– L-am salutat, însă nu mi-a răspuns. A intrat în camera torpilelor, iar eu am rămas afară, aşteptând să iasă. N-a făcut-o. După un timp am strigat, apoi am deschis uşa să văd dacă nu i se făcuse rău din cauza aerului închis… Înăuntru nu era nimeni.

Martorul – care nu era familiarizat cu istoria apariţiilor de pe UB 65 – a aflat de la camarazii săi cu cine, sau mai degrabă cu ce se confruntase. Însă lucrurile nu s-au oprit aici. În următoarea săptămână, marinarul a avut nu una, ci două experienţe stranii.

– O dată l-am găsit pe ofiţer uitându-se la tuburile aliniate în rasteluri… A doua oară l-am văzut trecându-şi palmele peste un cilindru metalic, chiar deasupra focosului.

După asta, omul a refuzat nu doar să intre, ci să se apropie măcar de camera torpilelor. Cum era singurul din echipaj care se întâlnise cu „secundul“, devenea tot mai convins că acesta îl hărţuia cu intenţia de a-l scoate din minţi. Ceea ce, inevitabil, s-a întâmplat.

La următoarea ieşire la suprafaţă a submarinului, marinarul a suit pe punte, aruncându-se peste bord. Ofiţerul de cart a strigat „om la apă!“, dar cei care au încercat să-l scape n-au reuşit să smulgă valurilor decât un trup fără viaţă.

Ulterior, doctorul a descoperit ceva neaşteptat: victima nu avea decât puţin lichid în plămâni, în schimb prezenta simptomele unui atac cerebral. Omul nu se înecase – murise din cauza tensiunii nervoase, a unei stări de surescitare extremă. Când a atins marea, era deja mort.

În ciuda teribilei sale istorii, UB 65 a izbutit să scape de „masacrul“ de la sfârşitul Primului Război Mondial, când aproape întreaga flotă de U-Boaturi a fost distrusă. După care, norocul l-a părăsit.

La 10 iulie 1918, un submarin american ce naviga „la înălţimea periscopului“ a observat un U-Boat staţionând la suprafaţă. Americanii erau gata să lanseze prima torpilă, când nava inamică a sărit în aer. „Explozia a fost năucitoare, de necrezut“, afirmă martorii. Când fumul s-a risipit, tot ce rămăsese din UB 65 erau sfărâmături plutind pe ape.

Ce se întâmplase? Să fi fost lovit de un proiectil tras de un alt U-Boat pentru a-i distruge pe americani? Să fi pornit o torpilă de pe UB 65 pe o traiectorie greşită, întorcându-se împotriva submarinului? Ambele scenarii erau improbabile şi nici una nu justifica violenţa exploziei.

S-a emis atunci o a treia ipoteză: una dintre torpilele de pe UB 65 avea focosul defect şi se declanşase în interiorul tubului de expulzare. Explozia a atins camera torpilelor făcându-le să detoneze simultan, într-o deflagraţie devastatoare.

Treizeci şi patru de ofiţeri şi marinari au dispărut odată cu nava – ori poate că fuseseră treizeci şi cinci… Un echipaj ce luptase până la capăt într-un conflict pe care germanii îl pierduseră deja. Şi un „secund“ ce îşi dusese, cu stăruinţă, propriul său război: nu de partea inamicului, ci împotriva celor vii, în oricare tabără s-ar fi aflat.

Deşi istoria lui UB 65 sugerează un exemplu clasic de bântuire, o parte dintre incidente au avut loc înainte de prima victimă. Ce a fost întâi, spiritul răzbunător sau cauza care l-a creat?!

Când zgomote ciudate răsună în miez de noapte: ciocănituri în ziduri, trosnete, gâlgâit ca de apă prin ţevi goale, scârţâitul treptelor sub paşii cuiva nevăzut… Când uşile se trântesc singure, ferestrele se deschid fără vreo răbufnire de vânt şi filele unei cărţi uitate pe masă se răsfoiesc de la sine… Când ceşti şi pahare se fac ţăndări pe podea, lămpile se clatină ca la cutremur, statuete cad de pe rafturi, scaune se rostogolesc prin văzduh, sertare ţâşnesc din dulapuri şi sticle explodează…

Lucrurile neînsufleţite pornesc atunci vânătoarea de oameni, mâini nevăzute se întind să-i apuce, iar spirite rătăcite, răzbunătoare ori geloase prind glas, cerându-şi viaţa înapoi. Fiindcă cei plecaţi în veşnicie se întorc câteodată – aşa cum i-am cunoscut, şi în acelaşi timp alţii: făpturi stranii, imprevizibile, pe care cealaltă lume şi-a pus inexorabil pecetea.

Morţii rătăcesc printre noi – uneori ca nişte umbre sau contururi de ceaţă, alteori tulburător de reali. Şi dacă, deschizând uşa unei camere ne înfiorăm de o răcoare nefirească, dacă auzim, vedem şi simţim ce nu poate fi, înseamnă că nu am păşit doar într-o altă încăpere, ci într-o dimensiune a existenţei unde noi suntem străinii.

„Vedi Napoli e poi muori…“ („Să vezi Napoli şi apoi să mori…“). Edward Chandler îl văzuse. Urmaseră Roma, Veneţia, Florenţa. Iar acum murea – la Pisa. Era în aprilie 1906, o primăvară ca atâtea altele în Italia; dar englezului venit din Portsmouth îi părea cea mai frumoasă din viaţa lui – poate fiindcă avea să fie ultima.

La început de secol XX, medicina europeană iz­bu­tise să vindece destule maladii până atunci incurabile. Nu şi tuberculoza. Pentru cazu­rile grave se reco­manda un tratament accesibil numai celor avuţi: un sejur nedefinit în Italia. Aici se aflau clinici faimoase, specialişti celebri… De fapt, „miracolul italian“ se datora soarelui şi climei meditera­neene, care stopau evoluţia bolii sau doar amânau inevitabilul.

Edward Chandler se încadra în a doua categorie. A înţeles-o la sfâr­şitul celor şase luni petrecute în Napoli. După o aparentă ameliorare, simptomele au revenit: febra, slăbiciunea, tusea cu sânge nu lăsau loc pentru îndoială. Boala îşi urma cursul spre un dez­nodă­mânt previzi­bil, tot mai apropiat. „Dacă nici soa­rele Sudului nu ajută, nu schimba doctorul, caută un preot“, îl sfătuise un neamţ cu care se împrietenise la sanatoriu. Erich murise sub ochii lui şi Chandler a plecat din clinică, după ce şi-a azvârlit sărurile într-un canal. De atunci călătorea prin Italia, irosindu-şi banii şi ceva mult mai preţios: timpul. Avea douăzeci şi nouă de ani; ştia că nu va împlini treizeci. Cum să trăiască zilele, săptămânile rămase, să le facă să conteze?

În dimineaţa de 12 aprilie a părăsit pensiunea din Pisa pentru o plimbare în oraş. Cerul era senin, vântul aducea miros de liliac. Se anunţa o zi minunată, iar el se simţea mai bine decât de obicei. După două săptămâni în care zăcuse în pat scuturat de tuse, avea un răgaz – unul dintre efemerele bilete de voie de la soartă – când putea să îşi închi­puie că era sănătos, cu o viaţă întreagă înainte.

A pornit la întâmplare pe străzile înguste, ce păs­trau un aspect medieval. Era greu să mori în Italia: prea multă frumuseţe în jur, prea multă istorie, vitali­tate şi poftă de viaţă a gintei latine. Era greu să mori oriunde! Rămăseseră atâtea lucruri pe care nu le vă­zuse, nu le trăise… Mergea, adâncit în gânduri, prin­tr-o parte a oraşului unde nu mai călcase niciodată: peste tot case scunde, dărăpănate, unele fără feres­tre, cu acoperişul spart şi tencuiala căzută. Un car­tier al sărăcimii atât de aproape de centru? Străzile nu erau pietruite, iar în şanţurile de pe margini se scurgeau pâraie verzi, urât mirositoare, pe care pluteau… şobolani morţi?!

Când a dat peste primul trup căzut în drum, Edward Chandler şi-a încetinit paşii. Ce se întâmplase? Bărbatul în zdrenţe era beat, adormit? Părea un cerşetor, însă la fel arătau şi ceilalţi, care treceau nepăsători, ca şi cum ar fi văzut oameni zăcând pe stradă în fiecare zi. Edward s-a aplecat asupra nefericitului, a vrut să îl scuture, însă mâna i-a încremenit: culoarea galben-pământie, buboaiele negre de pe gât, piept şi braţe…

Omul murise – şi nu de-un ceas. Nici nu era singurul leş uitat sub soarele amiezii. Mai încolo zăceau altele. Cadavre de bărbaţi şi femei, cu ochii holbaţi, cu guri deschise să soarbă duhoarea de putreziciune ce umplea văzduhul. Erau zeci, sute de morţi, printre care cei vii rătăceau cu mers de somnambuli.

Un scârţâit sinistru l-a făcut pe englez să se răsu­cească. Trasă de caii costelivi, căruţa mergea încet, oprindu-se în dreptul câte unei porţi, la răspântii. Cei patru ciocli adunau leşurile din drum, intrau în case, de unde scoteau altele şi altele…

Edward a luat-o la fugă. Din spate auzea paşii bărbaţilor în negru care îi călcau pe urme, neabătut, fără grabă – veneau să-l prindă, să îl ducă la gropile unde azvârleau de-a valma viii şi morţii… Gâfâia, inima îi era gata să plesnească, dar a gonit mai departe, cu ultimele puteri. Brusc, genunchii i s-au muiat; s-a lăsat să lunece lângă un zid şi a rămas acolo, răsu­flând anevoie.

Când a putut să se ridice, să se ţină pe picioare, era noapte. Miro­sea a liliac, izurile morţii dispăruseră; ca şi apăsarea care îi strivea pieptul de-atâta vreme încât ajunsese să o creadă parte din el… Spaima, oroarea îl stăpâneau încă, dar recunoştea locurile şi a pornit spre pensiune.

Dimineaţa s-a trezit cu o senzaţie incertă: trăise cu adevărat întâm­­­plarea aceea sau fusese o nălucire dată de febră? A încercat să regă­seas­că străzile pe care văzuse umblând căruţa morţii – însă n-a izbutit.

Viziunea continua să îl obsedeze. Şi, ca-n orice coş­mar, exista o sin­gură cale de exorcizare: adevărul. Edward Chandler l-a aflat în lungile amieze petrecute în Bi­blioteca Publică din Pisa, unde suma­rele-i cunoş­tinţe de latină i-au fost puse la grea încercare de cro­nicile consemnând flagelul ce a bântuit Europa la mijlo­cul secolului al XIV-lea, din Genova până în Peninsula Scandinavă: Ciuma Neagră.

După o succesiune de războaie, revolte şi ani de foamete, noua calamitate care a lovit Occidentul în fatidicul an 1348 avea să facă mili­oane de victime. Venită din îndepărtatele stepe ale Asiei Centrale (zona Lacului Baikal), molima a contaminat Astrahanul, apoi, în 1347, pe tătarii ce asediau cetatea Caffa (Crimeea). Infectaţi de la cada­vrele zăcând lângă ziduri, apă­ră­torii genovezi au dus flagelul la bor­dul coră­biilor ita­liene, din Marea Neagră în Levant, apoi la Marsilia şi, de acolo, pe tot continentul european. În ianuarie 1348 ciuma a ajuns la Pisa, Veneţia, Avignon şi Arles; în aprilie la Toulouse, Lyon şi în Spania; în iulie la Bordeaux şi Rouen; în august a cuprins oraşele Paris şi Angers. Epi­de­mia s-a răspândit, prin Germania, până în Anglia, Peninsula Scandinavă şi Rusia, tre­când ulterior în Siria, Palestina şi pe Valea Nilului. Câţiva ani mai târziu, Imperiul Chinez va fi, la rândul său, decimat.

Transmisă de puricii şobolanilor, boala – necunoscută în Europa, unde ultima epidemie de ciumă, adusă tot din Asia, se stinsese în veacul al VI-lea d.Hr. – a început să se propage fulgerător şi inexo­rabil prin contact direct. Molima din secolul al XIV-lea era o combinaţie explozivă de ciumă bubonică şi pulmo­nară, fiind însoţită de afecţiuni intestinale şi he­mo­p­tizie; printre simptome se număra apa­riţia unor ganglioni întă­riţi la gât, subsuori şi vintre. Atunci când aceştia se spărgeau în pustule purulente, moartea survenea în câteva ore… Pretutindeni, spectacolul că­ruţelor purtân­du-şi încărcătura de leşuri devenise de o familiaritate macabră. Într-un an, populaţia Europei Occidentale s-a redus la jumătate; mii de aşe­zări au dispărut de pe hartă; unele regiuni (Auvergne, Béarn, Flandra, Boemia) au fost ocolite o vreme doar pentru că acolo şobo­lanii nu erau atât de numeroşi.

Ciuma Neagră a dezorganizat total economia şi viaţa socială a Occidentului. Administraţia nu mai func­ţiona, comerţul era para­lizat, producţia agricolă scăzuse dramatic. În 1347, portul Bordeaux exportase 60 000 tone de vin; după un an, navele încărcau doar 5 000 tone.

Şocaţi de proporţiile dezastrului abătut asupra lor, oamenii în­cer­cau să găsească o explicaţie – sau măcar nişte vinovaţi. Molima se da­tora „putrezirii“ aerului, susţineau medicii. Apa fântânilor fusese otrăvită, credeau sătenii. Vechile uri şi duşmănii au renăscut, eternii „vinovaţi“ – evrei, boemieni, saltimbanci, le­proşi, vrăjitoare – au fost hăituiţi fără cruţare. Dar cei mai mulţi vedeau în nenorocirea care lovise întreaga lume un avertisment, manifestarea mâniei divine. Pentru a o îndupleca, nenumărate procesiuni de peni­tenţă ridicau colbul sau răs­­coleau noroiul drumu­rilor, în pelerinaje nesfârşite şi istovitoare, ce nu făceau decât să răspândească molima.

Predicatori obsedaţi de sfârşitul lumii perorau bles­teme şi profeţii înaintea mulţimilor. Triumful Morţii era pictat pe pereţii bise­ricilor, schelete-umbre dansau dezlănţuite pe zidurile cimitirelor… Terorizat de ciumă, omul secolului al XIV-lea învăţase să tră­iască într-o perpetuă tranziţie spre Dincolo, făcând din trecerea în nefiinţă un ri­tual laborios, de un fast si­nistru. Împrejurul său totul era lugubru, grotesc – şi, folosite în exces, noţiunile îşi pierdeau pu­terea de a îngrozi. Se năştea astfel o nouă lume, unde nu doar ne­bunii sfidau soarta. Fie­care hohotea în faţa inevi­tabilului, chiar dacă era un râs-scrâşnet, ca o gheară scrijelind pietre de mormânt. Nimeni nu se mai ferea – oricum ar fi fost zadarnic. Numele Secerătoarei de Vieţi se rostea cu glas tare, era chemată la petrece­rile unde mesenii îi făceau loc între ei ca unui oaspete de seamă.

Încercau fiii nefericitului „deceniu al ciumei“ să se deprindă cu gân­dul morţii sau… s-o exorcizeze? Oamenii se înconjurau de simbo­luri funeste, îşi as­cundeau chipul după măşti-craniu: poate că, privindu-se în acele oglinzi, Moartea se va speria… Curaj, inconştienţă: singurele arme ale unei umanităţi decimate de un „război total“.

Cinci secole mai târziu, Edward Chandler a trecut printr-o experienţă asemănătoare. Trăia în umbra Morţii de atâţia ani, simţindu-i mereu răsuflarea înghe­ţată în ceafă, conştient că sfârşitul era aproape, dar incapabil să îl accepte cu resemnare. Apoi s-a po­menit într-o lume unde toţi erau, asemeni lui, condamnaţi fără putinţă de scăpare. În loc să îl împace cu destinul, „întâlnirea“ i-a produs un şoc… ce s-a dove­dit benefic. Nu s-a însănătoşit într-o clipă, însă ceva, un resort biologic ascuns a declanşat în organismul său procesul regenerativ care, în zece luni, l-a vindecat de tuberculoză.

Întors în Anglia, Edward i-a povestit incidentul din Pisa medicului său, Edgar Pryce. După patru ani, dr. Pryce a publicat relatarea în revista londoneză „PsihiatricRevue“, schimbând numele pacientului. La sfârşit, a analizat cazul şi a pus un diagnostic ferm: „vindecare prin autosu­gestie sau «efectul placebo»“.

Edward Chandler a dat un răspuns în numărul din luna următoare, dezvăluindu-şi identitatea şi susţi­nând varianta călătoriei în timp. „Cineva care a văzut moartea cu ochii nu se teme de adevăr“, încheia au­torul. Articolul a stârnit o furtună de controverse şi scri­sori din partea cititorilor; la fel ca doctorul Pryce, majoritatea considerau mai credibil un miracol înfăp­tuit prin puterea minţii decât o întoar­cere în anul 1348.

Ce se află dincolo de lumea pe care o cunoaştem? Infinitul. Un uni­vers sau mai multe, cu fiinţe şi civilizaţii atât de esenţial străine în­ţe­legerii umane, încât nici măcar nu ni le putem imagina.

„Monstrul“ din Bodmin Moor, „demonul“ din Chartres, cel din New Jersey şi atâţia alţi „străini“, nu întotdeauna humanoizi, au găsit calea spre această lume, lăsând dovezi palpabile ale trecerii lor prin continente şi secole diferite. Aceeaşi cale sau, poate, alta decât cea pe care au păşit marinari, aviatori, soldaţi, nimeriţi accidental în locul şi clipa deschiderii unei porţi-tunel între dimensiuni. Poarta prin care răbufneşte fluviul ce aduce cu el făpturi ciudate, luând în schimb nave, avioane, trenuri, care de luptă, într-un flux-reflux fără de sfârşit.

Este posibilă simultaneitatea a tot ce a fost, este şi va fi? Poate o intruziune în trecut – accidentală sau voită – să schimbe istoria?

 Se petrec mai multe fenomene inexplicabile în cer şi pe pământ, decât suntem pre­gătiţi să acceptăm. Nu trebuie să credem în ele. E de ajuns să le admitem posibilitatea, să ne păstrăm min­tea deschisă, analizând cu obiectivitate şi detaşare mărturii, dovezi, fapte – căci Necunoscutul este aici, acum, printre noi.

Era o seară senină şi, ieşind de la şcoală alergasem în parc, la banca îngropată aproape sub frunze galben-roşcate. Liniştea copleşise întreaga fire; doar uneori, câte o adiere mai stârnea ecourile rătăcite între tufe. O oră, alta, de acalmie ireală. Trecători, copaci sau umbre, nimic nu părea aievea şi ziua se scurgea leşioasă, încă o zi din viaţa pe care nu începusem să o trăiesc.

Apoi, la capătul aleii s-a ivit o femeie care se apropia încet, cu un mers obosit şi nesigur, de parcă ar fi coborât o scară nesfârşită. Tocurile îi sunau pe pietre ca nişte picături stinghere, culorile toamnei ardeau în jurul pletelor ce o învăluiau cu totul, smoală scursă pe trupul arămiu. Nu-i desluşeam hainele, numai copleşitoarea revărsare de bucle, căzând până la pământ, dezvelind la răstimpuri un umăr sau picioarele goale în pantofii negri, şi, deodată, mi-am simţit gâtul uscat, nu se putea… Însă nu era nimeni să o vadă, chiar vântul i se furişa pe urme cu paşi de hoţ – şi cum să fi fost altfel?

Nebunie ori sfruntare a uneia ce nu cunoscuse înfrângerea, îndrăzneala aceea nu-şi avea locul între casele şi oamenii aidoma, mereu cenuşii. Necunoscuta căreia nu-i păsa de ei nu se născuse aici, în oraşul provincial, prea mic, prea tihnit… Părea cufundată în gânduri ce rătăceau undeva, departe, şi am cutezat să o privesc până când, ajunsă în dreptul băncii, ochii i-au întârziat asupră-mi cu un fel de curiozitate distantă. Am roşit fără să vreau şi ea a trecut, scăldată în lumina apusului, dreaptă şi mândră asemeni Dianei, zeiţa fără suflet. Dar cine erau eu să o judec; eu cu sarafanul lucios de atâta purtat, cu şosete scurte şi degete pătate de cerneală?

Am deschis cartea la întâmplare, însă literele o luau razna, alcătuind cuvinte pe care degeaba mă străduiam să le recunosc. M-am încăpăţânat să întorc paginile ce îmi deveneau tot mai străine, până i-am auzit din nou paşii, iar sângele a prins să-mi zvâcnească mai iute.

S-a oprit înaintea mea şi, când m-am tras într-o parte încercând să mă arăt nepăsătoare, s-a aşezat, dăruindu-mi un zâmbet neaşteptat de blând. O clipă, zece; apoi îmbufnarea mi-a dispărut şi am uitat, am vrut să uit cei şaisprezece ani de sfială, de mizerie, de vini ce nu erau ale mele.

Curând m-am pomenit destăinuindu-i ceea ce nu spusesem nimănui vreodată. Cuvintele mi se îngrămădeau pe buze într-un şuvoi necurmat, fără şovăieli sau ocolişuri, mărturiseam visuri care nu mi se limpeziseră pe deplin, mie, eleva neluată în seamă de nimeni. Căci pentru ceilalţi, toţi, rămâneam cea care nu se mulţumeşte cu ce este. O ruşine, un accident într-o lume perfectă, clădită pe invidie, nimicnicie şi, mai ales, pe ura pentru tot ce nu putea să aibă ori măcar să priceapă.

Când am sfârşit se înoptase; eram tot singure, femeia stătea lângă mine, lumina lăptoasă a unui felinar îi poleia pielea, părul, iar ochii aceia de culoarea ierbii străluceau nefiresc. N-a scos nici un cuvânt; mâna i s-a lăsat peste a mea şi ne-am ridicat, pornind împreună pe sub bolta de frunziş fremătător.

Străzi pustii, lătraturi rătăcite în beznă. Înaintea casei cu ziduri groase m-a trecut un fior – spaimă, aşteptare? – însă ea a deschis uşa larg, ca o invitaţie. Am intrat în sala întunecată, printre statui cu forme nelămurite şi străina m-a dus, prin coridoare cărora nu le puteam zări tavanul, pe scări cu balustrade încrustate, mereu mai adânc, în casa ce părea să crească necontenit, sumbră, tăcută. Dar mie nu-mi stătea gândul la asta. Nu vedeam decât, repetate la infinit în zecile de oglinzi, femeia acoperită doar de buclele-i negre şi fata în sarafan mergând alături, cu buzele strânse, ca spre un eşafod.

Răsuflarea mea, a ei, imagini fugare, tablouri din care personaje hieratice ne aţinteau cu asprime. Şi încăperea parcă săpată în calcar zgrunţuros, pianul, lumânările, uşa de fier…

M-am lăsat pe podea, cuprinzându-mi genunchii cu braţele şi închizând ochii pe jumătate, în vreme ce necunoscuta îşi strângea alene părul. Pălise, dar degetele i-au lunecat pe clape şi Sonata Lunii a prins viaţă, sfâşietor de tristă, ploaie de sunete zămislite odinioară din sufletul celui care se zbuciumase în lumea tăcerii, strigându-şi revolta în muzica-i veşnică.

Treptat, dincolo de glasul titanului am desluşit un altul, chemând, tot mai slab, o descătuşare ce n-avea să vină. Pe urmă pianul a tăcut, flăcările au început să tremure. Prea multă linişte dospea în casa aceea, prea multă…

O lacrimă strivită, stingheră, buzele femeii au cules-o, le-au găsit pe ale mele, am vrut să întreb de ce, însă un geamăt spart mi-a luat-o înainte. Ceva se zbătea în trupul de zeiţă, îi umfla zadarnic pieptul, gâtul.

– Nu, am murmurat înţelegând în sfârşit, nu trebuie…

Era prea nedrept; dar nu putea să mă audă şi n-avea cum s-o spună. Muzica a răsunat iarăşi – cine cânta, cine suflase în lumânări? – străina era tot aplecată asupră-mi, nici n-am simţit muşcătura, numai gustul sângelui în gură, al fricii şi-al durerii.

                                                         *

Întâmpinată de aplauzele crescând şi stingându-se într-un susur abia auzit, am trecut printre bărbaţii şi femeile ce aşteptau în picioare şi m-am aşezat pe taburetul de catifea vişinie. Apoi, urmărite de privirile tuturor, mâinile mele au pornit singure şi torentul m-a luat cu sine. Un acord, încă unul şi, brusc, allegro tumultuoso. Viorile se năpusteau vijelios asupră-mi, dar le înfruntam, le-am silit să dea înapoi, pianul vărsa râuri după râuri argintii, îmi croiam drum prin pădurile Nordului, alergam abia atingând pământul, iar hăitaşii sorţii n-aveau cum să mă ajungă…

Pe ultimele sunete, tunetul ovaţiilor a cutremurat sala. Mi-am scuturat buclele retezate scurt, deasupra cefei, m-am înclinat şi luminile mi-au aprins scânteieri-paiete în rochia lipită de trup ca o smoală. Ploua cu flori, dirijorul spunea ceva ce nu se auzea, însă eu am şoptit:

– Da, te aud, acum şi în veci…

Aş fi vrut să le-o strig tuturor, chiar cu preţul… Nu, trebuia să mă stăpânesc, acasă mă aştepta o puştoaică izbind cu pumnii în pereţii grotei-chilie, urlându-şi fără glas neputinţa. Ca şi mine, odată, nu voia să priceapă, să se supună. Dar minţile nu i se rătăciseră, chipul nu îi mai era brăzdat de lacrimi, în ochi i se desluşea o hotărâre nouă. Începuse să atingă clapele albe şi negre – tresăream de câte ori nimerea vreun acord – , pletele o învăluiau cu totul, revărsându-se ca o miere grea când ne rostogoleam pe podeaua aspră şi mai apoi, după ce adormea istovită, în braţele mele.

Nu îi ştiam numele. În seara aceea vorbele ei nu răzbătuseră până la mine, acum nu le mai putea rosti. Şi nici n-ar fi făcut-o: ura o sufoca, îi umfla pieptul, gâtul, îi înroşea obrajii… Însă, cu anii, avea să deprindă mândria singurătăţii, avea să înveţe să pândească, să aştepte. Va fi de gheaţă, va fi Diana cea neîndurătoare.

Până când, într-o zi, pentru o clipă, soarta va uita, îngăduindu-i să fure cheia ce deschide Lumea Tăcerii.

[image error]

Cling-cling-dong. Sunetele se izbeau de pereţi, răscolind praful şi tăcerea. Nu era nimeni acasă. Nimeni… Dar soneria răsuna mai departe, îmi făcea tâmplele să vibreze. De ce nu plecau, de ce nu mă lăsau în pace? Mâinile s-au încleştat singure de fotoliu, silindu-mi trupul să se ridice. Am păşit şovăitor prin penumbra ca o apă stătută. Holul, cu balustrada de care m-am agăţat răsuflând greu. Scara aceea… La capătul ei doar încăperi pustii, unde, sub pânza albă, dormeau mobile şi amintiri. De zece ani n-o mai urcasem. Dormitorul, salonul de jos îmi erau de-ajuns; iar la etaj mai pluteau încă oftaturile Bertei, veşnicul ei murmur nedesluşit.

Balamalele uşii au scârţâit prelung şi de afară m-au izbit aerul proaspăt, frigul. Dincolo de prag, în ploaie, o femeie. Când a dat să spună ceva, am clătinat din cap – n-aveam nevoie de nimic. Femeia s-a scotocit prin buzunare, mi-a întins un plic ud. Era scrisul meu, adresa Asociaţiei. Pusesem scrisoarea acum două luni şi uitasem cu totul de ea. Dar de ce-mi trimiteau o femeie? Străina aştepta, fără să-i pese de şiroaiele ce-i îmbibau gluga, hanoracul mustind de apă. M-am tras înapoi şi i-am făcut semn să intre.

În salon şi-a scos haina. Avea un pulovăr de lână şi pantaloni ieftini, tociţi pe alocuri. Era însă tânără, aşa de tânără… S-a apropiat de cămin, întinzând mâinile spre foc – degetele lungi, cu unghii nevopsite, i se îngălbeniseră de la seve şi humus. Poate că totuşi… Am turnat ceaiul fierbinte, chinuindu-mă să nu vărs nici o picătură. Străina stătea pe canapea, cu genunchii lipiţi, încercând să ascundă balta ce se mărea sub cizmele ei. Simţindu-mi privirea a roşit, apoi şi-a ridicat ochii cenuşii, liniştiţi. Ţinea ceaşca în palme şi, de câte ori îşi apropia buzele de licoarea verzuie, pleoapele îi tremurau de parcă ar fi gustat-o cu toată fiinţa. Pământul? Copacii? Îi plăcuseră întotdeauna. Avea o florărie şi câteodată vedea de grădinile altora – la Asociaţie erau mulţumiţi… Vorbea fără stinghereală, ce trebuia, nici mai mult, nici mai puţin. Afară ploaia se rărea şi fata golise ceaşca. Era timpul să vadă grădina.

N-am mers prea departe. Poteca trecea pe lângă un păienjeniş de ramuri şi spini – măceşii nu înfloriseră de câţiva ani. Mai încolo, tulpini scâlciate, strâmbe, meri de pe care scoarţa se desprindea ca o piele veche, un arţar văduvit de frunze, cu ramurile parcă umflate de artrită. Pretutindeni numai uscături, putregaiuri. Toate se ofileau, se scorojeau, mâncate de un rău ascuns, într-o îngheţare şi-o amorţire pe care nimic nu putea să le spargă. Grădina murea, puţin câte puţin. Cu fiecare an, cu fiecare ceas – ca mine. Asociaţia îmi trimisese un grădinar după altul. Stăteau o zi, o săptămână şi plecau ridicând din umeri. Pământul era de vină; sterp, sleit de seve… Fata s-a aplecat, luând nişte ţărână jilavă, şi printre degete i-au curs zloată, murdării. N-a spus nimic, s-a încruntat doar, pornind printre tulpinile pătate ca de rugină, printre scorburile căscându-se în trunchiuri aidoma unor guri ştirbe…

Ne-am întors împreună, ea potrivindu-şi paşii după ai mei, eu întrebându-mă de ce-şi căuta atâta cuvintele când trei erau de ajuns. Grădina era moartă – în sfârşit, pricepusem. În hol, scuturându-şi pletele de stropi, m-a întrebat ceva. Nu auzisem. A repetat şi m-am uitat la ea uimit. Voia să încerce? La ce bun? Am deschis uşa, murmurând o zi la întâmplare. Fata a dat din cap – da, era bine – şi înainte să mă dezmeticesc, rămăsesem singur. Am încuiat, am pus zăvorul şi abia atunci mi-am adus aminte numele acela ciudat: Milena.

                                                     *

Le aplecam, le îndoiam şi ramurile se frângeau cu trosnete de os rupt. Din grămezile-ruguri, fumul nu urca spre tării; stăruia deasupra grădinii, îngroşând ceaţa gălbuie, cleioasă, pe care vântul nu izbutea s-o risipească. Lemnele se aprindeau imediat, dar ardeau greu şi focurile continuau să mocnească chiar şi sub ţărâna presărată deasupra, la plecare, până ce, a doua zi, le hrăneam din nou… Un braţ de uscături, ultimul. Scoarţa s-a încreţit, s-a umflat, plesnind apoi, dezvelind cafeniul miezului. Şi lemnele s-au mistuit încet, răspândind acelaşi iz de putregai copt care umplea văzduhul de o săptămână.

Tuşind, mi-am şters mâinile pe pantaloni – în sfârşit, terminasem. Fără atâtea crengi şi hăţişuri moarte, grădina părea mai puţin sălbatică… M-am afundat în labirintul de alei ce se desfăceau, şerpuiau, se încrucişau, aparent fără rost şi am ales-o pe cea mai lungă, singura fără ocolişuri şi răsuciri.

Treceam pe sub bolţi-umbrare, printre boschete proaspăt tunse. Da, era o grădină frumoasă. Nimic nu lipsea, nu prisosea, nimic nu fusese lăsat la întâmplare. Toate se făcuseră într-o vreme când oamenii mai voiau să lase ceva după ei, mai puteau să înţeleagă pământul. Şi zidurile groase, rezervorul săpat în stâncă, grilajele de bronz aveau să dureze încă un secol. Dar grădina dormea şi cele din urmă încercări de trezire încetaseră acum doi, poate trei ani: unelte ruginite şi lădiţe cu seminţe uitate lângă chioşc, scorburi umplute cu ciment. Bătrânul? Cineva de la Asociaţie? Oricine ar fi fost renunţase lesne, mult prea lesne.

Am smuls o frunză: subţire, străbătută de vinişoare sângerii. Nu trăia, nici nu murise de tot. Nu mai văzusem aşa ceva. Şi doar îmi era de-ajuns să ating un copac, o floare, ca să ştiu ce au. La Asociaţie, grădinarii vechi spuneau că ăsta e un dar; şi o spuneau cu invidie. Mie nu-mi adusese decât necazuri. Cu ai mei fusese o tragedie: fata lor să lucreze pământul? Bunicul fugise din ţara-i stâncoasă, arsă de soare, ca să scape de blestemul ţărânei, tata migălea ore în şir, aplecat peste ceasurile altora şi nu visa decât ziua când voi veni cu sulul şi roba de doctor. Iar eu plecasem de la universitate, de-acasă. La început a fost greu. Camere cu chirie, umilinţe – cine să se-ncreadă într-o puştoaică, să-i dea pe mână un petic din sacra lume verde? – însă în patru ani aveam florăria şi la Asociaţie mă ştiau toţi… M-am lăsat în genunchi lângă un foc, am luat puţină cenuşă: unsuroasă, mirosind a sulf şi a… ce? Era oare cenuşă?

Se însera. Un amurg fără adieri, fără foşnete. Fumul nu se destrămase şi, când am ajuns la chioşcul părăginit, arţarul, boschetele nu mai erau decât umbre în noaptea roşie. Întârziasem mai mult ca de obicei. Mănuşile şi cizmele azvârlite într-un colţ, pantofii puşi pe dibuite – în câteva clipe porneam spre casa cu ferestre ca nişte ochi de orb. Funinginea îmi intrase în piele, îmi năclăia părul şi, scuturându-mă din mers, am grăbit pasul.

Holul era pustiu. Ca-ntotdeauna, bătrânul nu mă aştepta. „Pe mâine“, am murmurat – casei, grădinii, uşii masive? – dar nu mi-a răspuns decât tăcerea.

                                                      *

Am deschis ochii. Din grădină venea un puhoi de zgomote – iarăşi fata aceea… De atâtea săptămâni nu lipsise o zi. Tăia, săpa, căra. Veşnic în mişcare, niciodată grăbită, fără să izbutească şi fără să-i pese de asta. Ea avea destulă vreme.

Am aşteptat să-mi ies din amorţeală. Trecea tot mai mult până ce trupul se hotăra să mă asculte – ca şi cum noaptea, paiaţa care eram se dezarticulase şi cineva o repara în zori, lăsând-o să se mai bâţâie pe sârma subţire a vieţii… Furnicături: sângele începea din nou să curgă, trezind durerea din şale, împăienjenindu-mi ochii. Mi-am luat papucii, am apucat spătarul scaunului şi iată-mă în picioare, hârâind din pricina sforţării. Halatul gros, matlasat – mereu mi-era frig, oricâte lemne ardeau în cămin –, fularul de care nu mă despărţeam nici în miezul verii. Picioarele mi s-au târât pe parchet, dreptul, stângul, mâna a căutat un sprijin, o mobilă a trosnit sub apăsare. În sufragerie m-am afundat într-un fotoliu: drumul se întrerupea aici, şi răgazul se lungea de fiecare dată… Înaintea mea, pe zidul cu lambriuri ciuruite, un tablou: o femeie în rochie de mireasă, bărbatul de lângă ea privind-o cu ochi strălucitori. Cum aş fi putut crede atunci că toate avânturile, dorinţele se vor stinge, vor sfârşi în acest stârv neputincios? Şi cum să-mi închipui că Berta cea îmbujorată va fi doar o nevastă acră, nemulţumită de mine, de lume, mereu plângându-se de ceva cu glasul ce-mi răsucea un sfredel în gânduri, în tâmple? Până când moartea o luase, lăsându-mă singur, bătrân, inutil…

M-am ridicat. În bucătărie am scos şunca, ouăle, am pus de ceai. Nu-mi era foame. Mâncam fiindcă trebuia. De la un timp mă împuţinasem, mă zbârceam ca o mumie. Într-o zi o să rămân în aşternut, cu ochii căscaţi, sticloşi. Cine va şti, cine să-şi amintească de mine? N-aveam rude, iar prietenii, cunoscuţii – câţi nu muriseră – erau doar oglinzi în care nu-mi plăcea să privesc.

Un sfârâit lung. M-am ridicat să scot pâinea din aparat, însă era prea târziu: se înnegrise. Am oftat, dând din umeri. Mâncarea, cititul, bărbieritul – tot atâtea corvezi. De ce aşa o grijă?! Mirosul de pâine arsă umpluse încăperea, îmi făcea rău. Am deschis larg fereastra, aerul proaspăt a năvălit înăuntru şi o clipă am crezut că… Dar nu, grădina era moartă. Şi eu nu făceam decât să pândesc, să aştept ca Moartea să vină de-acolo, dintre copacii solzoşi, să urce scările, să mă ia de mână.

                                                             *

M-am oprit să şterg sudoarea ce-mi şiroia pe faţă, pe gât. Nu pricepeam. Încercasem, săptămâni la rând, uitând de orice altceva. Pe la florărie treceam doar pe fugă – zorii, amurgul mă găseau întotdeauna aici, căutând să frâng încăpăţânarea grădinii, a pământului amorţit. Parcă stăteam pe un sloi de gheaţă care, în loc să dispară, se îngroşa.

M-am lăsat pe un bolovan, istovită, şi tăcerea m-a împresurat: nu o absenţă, ci o linişte intensă, ostilă, ca în bârlogul unei fiare… Uriaşul vegetal nu voia să se trezească. Oare păstra în visurile lui parfumuri vechi, chipuri? Sau numai izul nefiinţei?… Dincolo de ziduri, sub acelaşi cer, lumea verde rodea; aici, nimic. Până şi gâzele ocoleau pustiul cafeniu, încremenit.

Priveam, cu bărbia în palme, pârâiaşul care se târa în albia-i de piatră. Prin jgheaburi şi conducte împânzind grădina, apa ajungea în cele mai îndepărtate cotloane; dar era ruginie, mâloasă, deşi pretutindeni astupasem găurile, răzuisem pereţii. Numai în rezervor n-apucasem să mă uit. Movila aceea – ţurţuri de granit înmănuncheaţi – părea un neg crescut pe trupul pământului, o tumoare; iar apa cea roşie de acolo venea.

Mi-am scos pantalonii, bluza, cizmele, am luat o găleată. Până sus am alunecat de câteva ori, zdrelindu-mi genunchii, însă abia când am văzut mocirla din rezervor am şovăit, gata să mă întorc. Un minut, două… Am întins piciorul, pipăind suprafaţa cleioasă, apoi am aruncat găleata înăuntru. Un iz de mortăciune a răbufnit când o trăgeam spre mine şi m-am grăbit s-o răstorn peste buza movilei – mâlul s-a scurs încet, bolborosind, încreţindu-se. Altă găleată şi alta. Mă sileam să nu iau în seamă duhoarea, amorţeala din şale, şuviţele care mi se lipeau de obraz. Într-un târziu, în bazin n-a rămas decât apa leşioasă ce se scurgea din ţevi. Mai toate erau înfundate, iar la gândul că trebuia să mă bag în bulboana cafenie, am închis ochii – Doamne, şi asta?…

Am sărit, împroşcând stropi băloşi. Mi-am vârât mâna într-o gură de metal, am scos un şomoiog de ierburi, nişte crengi, pietriş, mâl, iarăşi ierburi. Încă o ţeavă, şi încă, apa ţâşnea acum cu putere şi rezervorul se umplea, limpezindu-se – o dată, de zece ori, în răceala undelor care îmi treceau de mijloc. Am încetat numai după ce bazinul a rămas fără o pată. Săltându-mă afară, n-am simţit nici oboseala, nici tremurul care-mi scutura trupul vânăt. Mi-am smuls maioul, strângându-mi părul la spate şi, în timp ce coboram panta lunecoasă, am ridicat braţele spre soare – era atât de bine să-i simt dogoarea… Brusc, mi-am luat seama: eram aproape despuiată. Dacă m-ar fi zărit bătrânul domn?! Am pufnit în râs. Îmi adunam hainele de pe jos, când o adiere a înfiorat văzduhul şi un freamăt a trecut printre copacii închirciţi. Spre seară avea să plouă – isprăvisem la vreme.

                                                            *

Foşnetul hârtiei despăturite. Titlurile mari, groase, pe care le puteam citi şi fără ochelari. Deraiase un tren. Cutremure, revoluţii, alţi sateliţi pe orbită. Scandaluri financiare, crime, o actriţă divorţase. Oameni care plângeau, râdeau, înnebuniseră. Pagina a treia: William Harris jr. numit guvernator al Băncii Angliei. Harris… Lucrasem câţiva ani în acelaşi birou. Era ambiţios, eficient, toţi spuneau că va ajunge departe. Ajunsese. Pagina a zecea: Mările Sudului. Palmieri, ghirlande, dansatoare de hula… Nu plecasem nicăieri, niciodată. În timpul războiului trebuia să fiu trimis în Canada – se evacua aurul trezoreriei şi m-am trezit pe lista norocoşilor… Refuzasem. Unii m-au crezut nebun, alţii – erou. De fapt nu suportam gândul că, în lipsa mea, vreo bombă… Mă născusem aici şi numai în grădină eram fericit cu adevărat.

Am pus ziarul lângă plicurile desfăcute: doar facturi, nici o scrisoare. Mai încolo, cartea uitată de trei zile. Am deschis-o şi am început să citesc, însă după câteva pagini m-am oprit. Lipsea ceva. Poate clinchetul monoton al andrelelor. Poate vocea Bertei… Serile stăteam în salon, ea cu un morman de gheme, eu încercând să citesc. Berta răsucea firele colorate şi diseca meticulos vecinii, prietenii, rudele; îi lua la rând, scormonindu-le caracterul, slăbiciunile, păcatele. Apoi îi invita la noi, le zâmbea… Între îngeri, n-ar fi fost decât una din mulţime; cu atâtea oi negre în preajmă căpăta aureolă, strălucire. Credea sincer că aşa o să fiu mândru de ea – dar asta am priceput-o târziu, când nu mai era decât o umbră. Atunci voiam să tacă, să mă lase să ascult liniştea.

De fapt, dorisem vreodată, ceva? După liceu – „Saint Jacob“, unul din cele mai bune – am intrat la Bancă şi cinci ani au trecut pe neştiute. Apoi a venit războiul. Sirene, tropăitul sutelor de oameni ce coborau în adăposturi. Camuflaj, cartele, submarine germane. Rommel, Singapore, debarcarea mereu amânată. Dar pentru cei rămaşi acasă, războiul însemnase mai întâi spaima de cerul devenit sălaş al morţii. Tata n-a apucat victoria – totul era prea de neînţeles pentru el şi în ziua când ai noştri au luat Dieppe doar ca să fie măcelăriţi pe plaje, a închis ochii pentru totdeauna.

Curând după război, mama a găsit-o pe Berta: ascultătoare, bine crescută, nepoata domnului Bolton, farmacistul… Mama vorbea, eu mă uitam la vişinii care înfloriseră mai devreme în anul acela. Logodna, căsătoria au fost fireşti, ca rânduite de o veşnicie. La fel şi ce a urmat. Plecam la Bancă – Berta mă ducea până la uşă, îmi întindea obrazul să-l sărut. Mă întorceam – mă aştepta cu mâncarea caldă, cu aceeaşi dulceaţă de gutui, aceleaşi vorbe. Cămăşile mi-erau întotdeauna curate, parchetul ca oglinda, paharele, argintăria luceau. Cămara se umpluse, lăptarul lăsase din preţ, aveam mereu brânză de Cheshire, bună pentru stomac, spunea Berta şi eu mâncam, deşi… Trăiam sub acelaşi acoperiş, împărţeam, uneori, acelaşi pat. Ea îşi avea ceaiul de joia, comitetele de caritate. Eu adunam şiruri, coloane de cifre. Nu fusesem vreodată bolnavi – răceli banale, câte o durere de dinţi –, iar copiii nu veniseră. Însă nu le simţeam lipsa – aveam micile noastre bucurii: aniversări, un serviciu nou de ceai, maşina. O viaţă în care nu se întâmplase nimic; ca şi cum doar o privisem. Am căutat un moment, ceva ce merita să-mi amintesc. Dar oricât răscoleam, oricât de adânc, de departe, nu aflam decât rutina fiecărei zile. Ternă, fără zguduiri, fără emoţii. Atâtea dimineţi şi amiezi, atâtea nopţi, atâţia ani irosiţi. Pentru ce?

Rămăsesem cu cartea în mâini, uitându-mă pe fereastră. Deodată am tresărit. Pe creanga lipită de geam apăruseră nişte puncte. Ieri nu erau. Împestriţau cafeniul scoarţei ca nişte… M-am ridicat, aşa de brusc încât mi-a venit ameţeală. Nu se putea! N-aveau cum să fie… O ţepuşă de foc în şale. Mai repede. Degetele încleştate pe clanţă – împingeam, apăsam, însă nu izbuteam să deschid uşa. Nu ştiu cum m-am pomenit afară, cum am coborât treptele, cum am ajuns lângă trunchi. Pe ramuri, o mulţime de gheme pufoase, cât unghia. Vişinul înmugurise. Şi nu numai el. Dafinii, măceşii. Iar jos, la picioarele mele, se iveau din pământ câteva lujere subţiri, aproape străvezii. M-am chinuit să m-aplec, am întins mâna – şi chiar atunci am zărit-o venind pe fată. Am încremenit locului – cu o mână în aer, cu alta ţinându-mă caraghios de mijloc –, dar Milena a trecut mai departe, fără să mă vadă, a dispărut între desişuri şi, curând, i-am auzit glasul. Cânta.

                                                              *

„Azur pal, şi alb, şi roz /Petale de curcubeu“. Cine scrisese cuvintele acelea? Un om care iubise florile, care m-ar fi înţeles. În genunchi, aplecată peste răsaduri, le şopteam frământând în palme pământul trezit la viaţă. Din când în când smulgeam câte o buruiană, deşi parcă îmi părea rău – şi ea era vie… Cenuşiu. Patru pereţi, dincolo de încă patru, aidoma lor. Pe fereastră vedeam o faţadă afumată, urcând până la cer. Sus, un dreptunghi albastru, decupat de acoperişuri. Jos, curtea pietruită, ca un puţ, iar în jur, străzi înguste, ganguri, fundături. O lume în care orice sămânţă se irosea, orice plantă era sufocată: muşcatele tatei, cerşind fiece rază de soare, un fir de iarbă crescut în noroiul dintr-un jgheab, o păpădie ivită între două dale de gresie. O lume fără culori, fără miresme… La şase ani, mama m-a dus pentru prima oară într-un parc. A fost ziua în care m-am născut cu adevărat. Ceasuri-clipe, prea scurte pentru atâtea nuanţe, mirosuri, atingeri – nu ştiam să le numesc, dar simţeam că erau ale mele şi că eram a lor, dintotdeauna. Am plâns tot drumul spre casă. Nu mai voiam în vizuina întunecoasă, ci printre copaci şi flori, de ce nu rămâneam acolo…

Am luat apă în pumni, turnând-o peste bulbii lalelelor, peste crinii albi, atât de albi… Chipul lui Glen, care din prag îmi întindea cu stângăcie buchetul. Trecuseră şase ani de-atunci. Glen era altfel decât ceilalţi băieţi. Mai puţin repezit, mai puţin zgomotos – poate fiindcă fusese crescut într-una din vilele înconjurate de verdeaţă şi avea ceea ce ei abia se pregăteau să smulgă vieţii. Ne plimbam, citeam, vorbeam – glasul lui, felul cum îmi rostea numele, Mi-le-na, lungindu-l ca o şoaptă a vântului printre frunze – şi a fost o vară frumoasă. Apoi au urmat şcoala, examenele, petrecerea… La început îmi plăcuse. Vechiul conac, luminile, clinchetul paharelor, râsetele, şampania. Însă erau prea multe, mă ameţeau, mă istoveau – apa piscinei de un azuriu nefiresc, vuietul muzicii pe care n-o asculta nimeni… M-am tras tot mai la o parte, până ce m-am pomenit singură, în grădină. Pantofii mă strângeau; i-am scos şi am pornit la întâmplare, sub luna ce prefăcea fiece frunză într-un strop de argint… M-am întors târziu, când petrecerea era pe sfârşite. Mergeam ca prin vis, purtând în nări mirosul pământului reavăn, al polenului şi-al răşinii. Am păşit încet pe terasă şi privirile tuturor s-au aţintit asupră-mi. Ţineam pantofii în mână, rochia mi-era mânjită de seve, iar în plete aveam fire de iarbă, frunze şi ţărână. Câteva râsete, zâmbete complice. Dar ce-mi păsa de ei? Glen se uita la picioarele mele goale, iar când şi-a ridicat ochii m-a fulgerat cu ură. Crezuse… Am ieşit alergând, înainte ca lacrimile să mă orbească şi, din clipa aceea, Glen n-a mai fost decât o amintire.

Rău. Bine… Ce înseamnă „bine“? Să faci ce aşteaptă alţii de la tine? În natură, toate sunt bune: ploaia, soarele, zăpada, vântul – chiar şi gerul… Am luat peria, râcâind cu grijă muşchiul de pe un trunchi, apoi mi-am trecut palmele peste scoarţa zgrunţuroasă, ca să simt, dedesubt, zbaterea inimii verzi… Întuneric. Un genunchi lipit de al meu, o mână lunecându-mi în sus, pe coapsă. Atingeri furişe. Priviri aruncate bărbatului care moţăia pe scaunul din stânga, femeii cu pălărie, din spate. Buze umede căutându-mi buzele, sărutul de pe ecran, lumina care se aprinsese brusc. Urma drumul pe străduţe lăturalnice, pipăitul prin ganguri, pe vreo bancă, sub ochiul atoatevăzător al poliţistului. La dans ori la cinematograf, băieţii păreau întotdeauna la fel de grăbiţi să treacă la intimitatea aceea chinuită, jalnică. Ajungeam acasă furioasă – era ultima oară când… Dar văicărelile necurmate ale mamei, bombănitul tatei mă alungau iarăşi. Apoi a venit boala mătuşii Reka, săptămânile la ţară, în Derby. Vărul meu semăna cu Glen – doar că nu era deloc timid. Ne plimbam ceasuri în şir şi el îmi arăta pădurea, păşunile, îmi vorbea şi iar îmi vorbea… Într-un amurg, sărutările, atingerile i s-au prefăcut în strânsoare. Răsuflarea i se iuţise şi l-am lăsat să mă urce pe un stog de fân, să-mi frământe trupul cu o stăruinţă care mă mira. M-a avut acolo, gâfâind, încordat şi pripit. Apoi s-a desprins şi a rămas pe spate, tăcând pentru prima oară de când îl ştiam. Nu crezuse c-o să fie întâiul meu bărbat şi nu pricepea de ce mă dădusem aşa de uşor. Ar fi vrut să mă împotrivesc? Trebuia ca apropierea dintre un băiat şi o fată să fie atât de falsă? Atâtea vorbe, ascunzişuri – de ce? Nu fusese decât o durere scurtă, pe care răcoarea şi mirosul fânului o amorţiseră. A doua zi am plecat acasă şi, de-atunci, nu l-am mai văzut pe vărul Tom. Cunoscusem alţi băieţi: chipuri, gesturi trecute repede în nepăsare. O seară, două, niciodată mai mult – numai uneori, plictisită, mă supuneam nevoii lor. Durerea pierise fără ca altceva să-i ia locul; nu simţeam decât milă – pentru ei, pentru mine. De un an însă, florăria şi apoi grădina bătrânului nu-mi lăsaseră nici un răgaz. Şi poate că era mai bine aşa…

Am pornit printre desişurile înverzite. Bătrânul era la locul lui, pe scaunul de sub vişini. De când se iviseră mugurii, ieşea zi de zi. Patru luni nu crezuse… – dar nu mă îndoisem şi eu, oare? Nu mă stingherea; se uita cum lucram, nu spunea nimic, doar la răstimpuri îşi ducea degetele tremurătoare la tâmple. La ce se gândea? Când am trecut pe lângă el i-am întâlnit privirea: ochii de un albastru şters, apos, adunaseră atâta tristeţe încât, fără să-mi dau seama, m-am pomenit zâmbindu-i. Lui, grădinii.

                                                       *

O frunză plutea alene spre pământ; am întins mâna şi mi s-a aşezat în palmă. Sub cerul palid, grădina înflorise într-o orgie de culori – alb, roşu, violet – înecate în verdele crud, ţipător. Desculţă, cu pantalonii suflecaţi, Milena uda ferigile. Şi-a trecut mâna prin păr, învolburându-l şi amintirea mi-a ars deodată gândurile, pieptul… Şuviţele moi, obrajii îngheţaţi peste care degetele îmi lunecau în neştire: străina se lipise de mine, iar în bezna pivniţei nu-i desluşeam decât albul ochilor, spaima. Adăpostul era plin. La răstimpuri, o scăpărare lumina chipuri de strigoi şi răsunau un plâns înăbuşit, o tuse, şoapte, o rugăciune abia murmurată. Clipele se târau, lungindu-se la nesfârşit. Eram atâţia în adăpostul jilav, dar fiecare aştepta singur: o sută de inimi şi vuietul. Întâi îndepărtat, apoi crescând, prăvălindu-se peste capetele noastre, străina înfigându-mi unghiile în carne, pornirea de a fugi, de a urla… Zguduitura, zidurile ce trosneau, pământul zvâcnind odată cu ele, praful şi tencuiala căzând într-o ninsoare nevăzută. Mirosul de mormânt. Fata în uniformă s-a ghemuit, îngemănându-şi trupul cu al meu când vuietul a răsunat din nou, mai aproape. O bubuitură, un nor înecăcios, răsuflarea ei, fierbinte, repezită… Trecuse. Lătratul sec al tunurilor şi iarăşi vuietul, obsedant, înnebunitor. Căldura trupului tânăr, zbaterea pleoapelor sub buzele mele, a sânilor în mâinile care-i frământau sălbatic, freamătul din noi şi, brusc, urletul sirenelor. Scăpasem. Oamenii se scuturau din amorţire, umbre năuce, şovăitoare, ieşind din unghere, urcând împleticit scara. Fata păşea alături de mine şi sângele îmi clocotea încă. În stradă m-am întors să-i văd chipul: ochii prea mari cereau, făgăduiau, era atâta viaţă în ei că mi s-a făcut frică. Mi-am tras degetele din strânsoare şi am luat-o la fugă, îmbrâncind, pierzându-mă în mulţime. Căci viaţa mă înspăimânta; aşa fusese întotdeauna, chiar dacă n-o pricepusem până atunci. Mai apoi împinsesem ora aceea în uitare – de ce venea acum să-mi tulbure tihna?! Şi, împreună cu ea, întâia noapte cu Berta, cearşafurile, perdelele, cămaşa-i groasă, toate albe, mirosind a scrobeală, crisparea celei ce-mi devenea soţie, o şoaptă – „cum ai putut, cum…“ – şi eu, cu bubuitul neîmplinirii în tâmple, simţindu-mă vinovat fără să ştiu prea bine de ce. Pe urmă, noapte de noapte aceeaşi privire, acelaşi reproş, migrenele, orele de tăcere întreruptă de suspine, până ce renunţasem, lăsându-i dormitorul-sanctuar.

Milena şi-a scăldat obrajii, creştetul cu jetul rece, s-a scuturat râzând. Firesc, fără prefăcătorie, aşa cum trăia fiece clipă, aşa cum eu nu fusesem în stare. Când mă gândisem la asta era prea târziu. Viaţa îşi pierdea din rosturi, pălise. Mă învârteam prin încăperi, străin în propria-mi casă, în vreme ce, din salon, răzbătea un murmur de voci – prietenele Bertei. Uscate pe dinăuntru, păreau că n-avuseseră niciodată şaisprezece ani. Parcă se născuseră cu pieptănăturile acelea fără gust, cu buzele strânse, cu privirea care spunea că lumea nu este cum ar trebui să fie. Alergaseră – măcar în vis – prin ploaie, băuseră apă din palmele făcute căuş, păşiseră cu picioarele goale prin iarbă? Nu. Nimic nu putea să le atingă, să le însufleţească; nu erau decât siluete, nume şi-atât.

Milena îngenunchease lângă un jgheab. Nu m-a văzut, n-a simţit când i-am răsfirat şuviţele mirosind a tei. M-am răsucit şi am plecat cu paşi mari, mânat de vechea spaimă.

                                                         *

Bătrânul mă primise ca de obicei, dar se ferea să-mi întâlnească privirea. Da, întârziasem. Şi ce era cu asta? Ştia el că în florărie abia mai intra cineva, că toţi clienţii mei cumpărau de la alţii?!

În chioşc era o căldură înăbuşitoare, de seră: o amiază cum nu fusese nici vara, rătăcită în acel septembrie târziu. Mi-am tras pulovărul peste cap, am păşit afară din burlanele de pânză ale pantalonilor, rămânând doar în maiou şi sandale. Foarfecele, cutia… – mănuşile nu erau nicăieri. M-am uitat la bătrânul care le vântura surâzând, am coborât şi am pornit alături, el ducându-mi uneltele, eu tăcând – un ritual, acelaşi, uneori cam rigid. Îmi plăcea bătrânul domn. Nu semăna cu cei pentru care grădina era doar un orgoliu, aidoma Rolls-urilor demodate şi costisitoare. Nu, el pricepuse că lumea verde nu înseamnă neputinţă ci o răbdare mai veche decât Babilonul, decât Piramidele. Dar acum aş fi vrut să nu ne lege atâtea, să nu fie decât un oarecare, ursuz şi mofturos.

Bătrânul reteza vârfurile tufelor cu îndemânare de chirurg şi o vreme s-a auzit numai ţăcănitul foarfecelor. Mâinile nu-i şovăiau, nu se opreau – pielea era tot încreţită, însă petele dispăruseră, la fel şi tremuratul; iar de la un timp bătrânul domn nu mai răsufla hârâit, nu ostenea, păşea cu siguranţă, fără bastonul uitat în casă. Ar fi putut să îngrijească singur grădina – oricum, nu erau multe de făcut. Atunci, de ce zăboveam?

Începusem să-mi scot mănuşile când mi-am dat seama că şi zgomotul foarfecii lui amuţise. Bătrânul mă privea sfios, rugător. Nu voia să plec, dar ştia că nu puteam rămâne. „Încă o zi, măcar una“. Şi vorbele mi-au murit pe buze. M-am apucat să strâng crenguţele, furioasă. De ce nu spuneam niciodată „nu“? Doar un cuvânt, ca o poartă trântită în faţa celor ce îmi cerşeau mereu – o zi din viaţă, un zâmbet, un gest, femeia din mine… Întâi ai mei şi băieţii din cartier, apoi Glen, vărul Tom, ceilalţi. Iar acum, el… Râvnea să mă aibă aproape. Uneori, ca din întâmplare, îmi atingea braţul ori o şuviţă de păr. Şi îl lăsasem. Pământul şi soarele nu ne îngăduiau pe toţi, buni sau răi?! Însă eu nu eram decât un om. Nu mai voiam să fiu a nimănui şi a tuturor, să mă risipesc zadarnic.

I-am dat bătrânului cutia; a luat-o repede şi aproape că i-am auzit oftatul de uşurare. „Pe mâine“, am rostit ca totdeauna, în urma siluetei ce se îndepărta printre trunchiuri. Dar o să mai vin mâine?…

Începea să se întunece şi vântul aducea mirosul toamnei. Alungită, firavă, umbra îmi alerga înainte; uneori se oprea, încurcată în ramurile desişurilor, apoi pornea mai departe, ghemuindu-se şi deşirându-se iarăşi. Am lăsat drumul, luând-o printre gardurile vii – labirint fără taine, pe care-l puteam străbate cu ochii închişi – şi treceam pe lângă arţar, când m-am poticnit. Piciorul îmi rămăsese prins, îl smuceam degeaba; m-am aplecat să-l desfac, dar cleştele rădăcinii îl ţinea zdravăn şi un foşnet m-a făcut să tresar. O năpârcă luneca spre mine. Mi-a încolăcit cealaltă gleznă: era scoarţă, lemn şi totuşi se târa, îmi jupuise pielea… Dezmeticindu-mă, am zvâcnit a fugă, ca să cad după un pas. M-am pomenit săpând dâre în ţărână, cu coatele, cu pumnii, m-am agăţat de o tufă care s-a frânt, de un bolovan, l-am desprins, am gemut când ceva mi-a şfichiuit umerii. Mi-au răspuns doar tăcerea, clipa de încremenire şi tremurul pământului; apoi, un hohot prelung, venit din adâncuri. Şi iarăşi şfichiuiri, ramuri abătându-se asupră-mi, săltându-mă în văzduh… Gâfâiam, abia înghiţind aerul şi ţipătul urca în mine, când o creangă noduroasă mi-a astupat gura, iar sunetul rămas în colivia coastelor a explodat într-o mie de ecouri ce se ciocneau unul de altul, gata să mă sfarme în cioburi de spaimă şi durere.

                                                        *

Zorii. M-am dat jos din pat, am deschis ferestrele şi am tras în piept mirosul de ceaţă şi lemn jilav: căzuse prima brumă. În sufragerie m-am oprit o clipă lângă fotoliu. Berta mă privea lung şi i-am zâmbit. Pe cel de lângă ea nu-l mai invidiam demult. M-am uitat la tânărul din tablou cu îngăduinţă – fusese atât de neştiutor… Dacă l-aş întâlni acum şi i-aş spune să-şi trăiască viaţa ca pe o sută de vieţi m-ar asculta, ar pricepe?

În frigider, friptura rămasă de aseară, brânză de Olanda – Berta ar fi oftat, resemnată – şi câteva pateuri. Am mâncat tot, până la ultima firimitură, am băut pe nerăsuflate două pahare cu bere şi, odată cu întâia rază de soare, eram în grădină.

Frunze, pretutindeni frunze, într-un covor ruginiu, foşnitor. N-apucam să le adun, că vântul aducea altele. Zi după zi greblam, măturam, căram. Dar încordarea spatelui, a braţelor îmi făcea bine, întorcea o vigoare pe care-o crezusem sleită. Încă o grămadă – a câta? M-am îndreptat de mijloc, numărând muşuroaiele înşirate în urma mea, pe bucla aleii. Am pus grebla deoparte. Eram gata şi Milena mă aştepta, la fel ca ieri, ca-n fiecare dimineaţă. De două luni nu mă mai trezeam cu gândul-strigăt: Şi dacă azi nu va veni? Milena rămăsese cu mine pentru totdeauna.

Un picior dispăruse în pământ până la genunchi; celălalt, petrecut peste trunchi, avea încă sandaua – o talpă şi trei curele mucezite. Trupul întreg se răsucea, se înălţa ca o iederă spre încâlceala de ramuri în care i se pierdeau braţele şi, pe alocuri, vrejuri cafenii i se încrustaseră în carnea ce crescuse la loc, acoperind lemnul aproape cu totul. Câteva zdrenţe mai pătau pielea învineţită de brumă. Milena tăcea. Nici înainte nu-şi risipea vorbele, doar uneori cânta, râdea, cu nepăsarea tinereţii. Ar mai face-o oare? O creangă îi descleştase fălcile, picurându-şi seva înăuntru. Am cules firicelul prelins pe bărbie: era parfumat şi dulce ca mierea. Iar de când cerul se limpezise a iarnă, sucul acela curgea mai des, mai gros. Căci arţarul veghea.

Ochii Milenei îmi pândeau fiece mişcare, pleoapele îi tremurau. Din gâtlej i s-a smuls un horcăit neomenesc, aidoma celui de-atunci, din miezul de noapte când o găsisem atârnând de copacul ce vuia ca la vreme de furtună. Milena scrijelea văzduhul cu degetele şi arţarul tresălta, scuturând trupul neîmplinit cu toată puterea, furia ce dospiseră ani la rând în amorţire şi nepăsare. Mă uitasem la zbuciumul copacului în care viaţa răbufnea în sfârşit, până târziu, când ochiul de lumină al lanternei s-a împuţinat. Mai apoi, noapte de noapte veneam să-i văd: fata încă sfioasă, ca o mireasă, el istovind-o şi istovindu-se cu uitare de sine. Ziua, ochii cenuşii îi căutau pe ai mei cu o implorare mută, aceeaşi. De ce, Milena? Te-a înţeles vreodată cineva atât de bine ca noi? Cândva mi-a fost teamă să primesc darul Soartei – acum, după atâţia ani, n-am şovăit şi aici vei rămâne, Milena. A mea, a lui.

Soarele scurgea o lumină lăptoasă pe pământ, pe tufe, pe trunchiuri. Nu încălzea; însă fusese de ajuns să ne-alunge somnul şi grădina fremăta, îmi şoptea cu mii de glasuri ce nu ştiusem atâta vreme, ce încă mă înfiora. Miile de gânduri – vinovate, murdare? – mă ameţeau. Treizeci de ani, Berta ucisese totul acolo unde nu credeam că se află ceva. Acum simţeam fiece adiere, mă bucuram de fiecare zi, şi asta pentru că Milena o voise. Era târziu – dar o găsisem, şi eu, grădina o ajutam să-şi împlinească menirea.

Am privit chipul cuminte, palid. Nu se potrivea cu încordarea de strună a trupului din care storceam seva vieţii; dar nici Milena nu mai era cea care-mi bătuse la uşă într-o amiază ploioasă, de primăvară. Mugurii din vârful sânilor se umflaseră gata să plesnească, trupul îi căpătase rotunjimi şi zvâcnea la orice tresărire a copacului, a grădinii. Aici, în lumea după care tânjise dintotdeauna, în Milena se năştea, încetul cu încetul, femeia.