Dormitorul părinţilor (La chambre des parents)
de Brigitte Giraud
Colecţie: Ficţiune
Format: broşată
128 pagini
ISBN: 9789733416272
24 mai 2024

Redactare: Diana Crupenschi
Corectură: _
Copertă: _

Spicuire din prezentarea cărţii de pe site-ul editurii:

Un portret intim al unei familii fără șanse, al unor vieți dureros de singuratice în ciuda traiului în comun.

Fragment din carte – neredactat :

În închisoare, toate dimineţile sunt de iarnă. Prima senzație e frigul, deopotrivă în jurul cât şi înlăuntrul tău. Impresia că ai dormit un secol, ca o piatră mare care se prăbușește de pe un munte, desprinsă pentru totdeauna. Somn fără lună, fără scârțâit de parchet deasupra capului. Somn deplin, înghițit tot deodată graţie medicamentelor, somn de jivină care nu știe că azi e o altă zi. E frig, dar n-are rost să-ți freci braţele cu palmele, sângele se leneveşte, continuă să se miște doar fiindcă nu știe să facă altceva. Cât timp poate un om să se prefacă întruna că e viu, să nu se aştepte la nimic? Admir această răbdare, această renunțare docilă, această anihilare lentă. Te trezești dimineața și îți cari greutatea, fiecare kilogram aşteaptă să-l convingi când e nevoie chiar şi de cea mai neînsemnată mișcare, de întinderea brațului ca să porneşti dușul sau ca să pui săpunul la loc cu precizie, fără să alunece în jgheabul purtător al apei murdărite de alţii. Apoi trebuie să-nfrunți senzația bizară care te ia în stăpânire imediat după duș, o senzație de bine atât de indecentă, atât de nepotrivită într-un loc care disprețuiește corpul, de parcă ar fi neapărat necesar să mai ai încă unul. Un ditamai mormanul de carne care îți scapă de sub control și pe care trebuie să-l suporți, pentru că degeaba crezi că trupul știe să tacă; el se manifestă exact acolo unde ai vrea să somnoleze. Devine nerăbdător și strigă ca un copilaş.

… … …

O să ies curând. Mi-e frică. Am ştiut mereu că, în acel moment, o să trec printr-o încercare mult mai grea decât cei doisprezece ani în care nu am luptat cu nepăsarea. M-am lăsat moale ca o cârpă, în stilul puşcăriaşilor, m-am lăsat în voia confortului supunerii, am acceptat laşitatea. Singura mutră pe care am vrut s-o pocnesc era a mea, biata mea mutră nespălată. Dar dacă aș fi început să mă rănesc, să mă mutilez, aș fi sfârșit prin a mă elimina complet. Și n-am avut nici măcar curajul ăsta, Am avut slăbiciunea de a mă conserva. Fără îndoială de dragul ei, pentru ca să mai rămână în lumea asta cineva care să poată spune cât de mult prețuiește viața, în ciuda lumii aspre în care crescuse. Cineva care să poată depune mărturie, care să-i păstreze amintirea, chiar dacă n-o să mai existe nimeni care să audă detaliile acestei povești a eşecului. Și asta e cel mai groaznic, să nu ai cui să dovedești nimic, să nu ai un copil căruia să-i poţi vorbi despre mama lui, niciun copil, nimic altceva decât singurătate, pustietate absolută. Atunci la ce bun să-mi strâng lucrurile și să plec? Oare voi continua să vorbesc singur toată viața, ca un ţăran vorbindu-i măgarului său care mestecă trifoi? Copilul, eu sunt copilul. Cum poți să nu fii decât un copil când ieși din închisoare, când ar trebui să fii grosolan, împietrit, vindecat de infantilism? O să mă duc să-mi văd mama și va trebui să găsesc puterea să-i spun de ce s-a întâmplat aşa. Ea, mama mea, n-a înţeles, n-a vrut cu adevărat să știe, deși cuvintele rostite la tribunal au sfâşiat-o.