Ieri. Nu contează (Hier. C’est égal)
de Ágota Kristóf
Colecţie: Globus
Format: broşată
174 pagini
ISBN: 9789733417187
decembrie 2024

Redactare: Mariana Pascaru
Corectură: Alina Blenche
Copertă: Gabi Dumitru

Spicuire din prezentarea cărţii de pe site-ul editurii:

Povestea unei mari iubiri imposibile, microromanul Ieri (1995) își extrage forța din stilul laconic, imaginarul oniric și reflecțiile sumbre ale lui Sandor Lester, un emigrant care lucrează într‑o fabrică, visează să devină scriitor și o așteaptă pe femeia ideală, pe nume Line; într‑o bună zi, aceasta se ivește chiar din trecutul lui, din vremea când purta un alt nume…
Oscilând între absurd, lirism și tensiune de coșmar, povestirile din volumul Nu contează (2005) sunt impregnate de o atmosferă stranie și tulburătoare, care e probabil cea mai tainică parte a operei Ágotei Kristóf.

Fragment din carte – neredactat :

În clipa de faţă, mi-au rămas puţine speranţe. Înainte eram mereu în căutare, mereu în mișcare. Așteptam ceva. Ce? Habar n-aveam. Dar mă gândeam că viața nu poate fi doar atât, adică nimic. Viața trebuia să fie ceva anume și așteptam să se întâmple acel ceva, îl căutam.

Acum mă gândesc că nu mai e nimic de așteptat, așa că stau în camera mea, pe un scaun, și nu fac nimic.

Cred că viaţa există, dar în viaţa asta nu se-întâmplă nimic. Nimic pentru mine.

Pentru alții, poate, se întâmplă diverse lucruri, e cu putinţă, dar asta nu mă mai interesează.

Sunt aici, stau pe-un scaun, acasă. Visez un pic cu ochii deschiși, ei, nu cu adevărat. La ce aș putea să visez? Stau, pur și simplu. Nu pot spune că mi-e bine, nu de-asta stau aici, nu pentru binele meu, dimpotrivă.

Cred că nu fac nimic bun stând aşa, și mai știu și că voi fi nevoit să mă ridic la un moment dat, mai târziu. Mă simt oarecum inconfortabil stând aşa, fără să fac nimic, de mai multe ore sau de mai multe zile, nu știu. Dar nu-mi vine în minte niciun motiv pentru care ar trebui să mă ridic și să fac ceva. Pur și simplu nu văd deloc, chiar deloc, ce-aș putea face.

Evident că aș putea să fac puțină ordine, să fac curățenie, da, asta da. Locuinţa mea e destul de murdară, de neglijată.

Ar trebui cel puțin să mă ridic ca să deschid fereastra, aici miroase a fum, a putreziciune, a mucegai.

Dar nu mă deranjează. Sau mă deranjează puţin, dar nu suficient ca să mă ridic. M-am obișnuit cu mirosurile astea, nu le mai simt, mă gândesc doar că, dacă, din întâmplare ar intra cineva…

Dar acel „cineva” nu există.

Nu intră nimeni.

Ca să fac totuși ceva, încep să citesc ziarul care stă pe masă de ceva vreme, de când l-am cumpărat… Nu mă obosesc să-l iau, desigur. Îl las acolo, pe masă, îl citesc de la distanță, dar astfel nu-mi intră nimic în cap. Aşa că mă las păgubaş.