Mlaştina vrăjită (Arvejord)
de Maria Turtschaninoff
Colecţie: _
Format: broşată
334 pagini
ISBN: 9789733419037
noiembrie 2025

(Nu ştiu suedeza, am tradus versiunea din limba franceză: Nevabacka. Terre des promesses.)

Redactare: _
Corectură: _
Copertă: _

Prezentarea cărţii de pe site-ul editurii:

În nordul Finlandei, în Ostrobotnia, în mijlocul nesfârşitelor păduri, se întinde o mlaştină vrăjită, o turbărie, de mii de ani sălaş al nimfelor şi trolilor. Nu departe se află ferma Nevabacka, locuită de aceeaşi familie de vreo patru secole, vreme în care a trecut prin războaie, foamete, molime, iar acum a ajuns la un moment de răscruce.
Când termină ultimul borcan cu dulceaţă de afine făcut de mama ei, ultima moştenitoare a fermei şi a pădurii trebuie să aleagă dacă povestea se încheie cu ea sau va găsi puterea de a o continua. E povestea începută cu sute de ani în urmă, când un soldat lăsat la vatră s-a întâlnit cu una dintre nimfele cu plete aurii din mlaştina vrăjită.
Răsplătit cu numeroase premii şi în curs de traducere în peste 20 de limbi, romanul Mlaştina vrăjită este mai mult decât saga unei familii, reuşind să (re)creeze o lume întreagă, tulburătoare prin frumuseţea şi asprimea ei.

Fragment din carte – neredactat :

Pe mal, într-o colibă pe jumătate îngropată, locuia o bătrână cu fata ei cea mai mică, Estrid, fiica lui Johan. Severă și pioasă, bătrâna o creştea cu frica lui Dumnezeu, învățând-o catehismul și rugăciunile. Când şi-a dat seama că fiica ei învaţă cu uşurinţă texte pe dinafară și are o voce frumoasă, a învățat-o toate imnurile pe care le știa. Estrid adora să cânte și, după ce a ajuns să stăpânească intonarea imnurilor, a căutat oameni care s-o învețe cântece și balade. Dar care s-o facă pe furiş, căci mama ei vedea în astfel de cântări un păcat. Mulţumită muzicii, Estrid a aflat lucruri despre care mama ei n-avea cum s-o înveţe. Multe cântece povesteau despre zâne, troli și alte creaturi invizibile ale pădurii, aşa că lumea acestora i-a devenit curând la fel de familiară ca a apostolilor și a Sfintei Maici a Domnului. Estrid cânta tot timpul: când spăla rufe pe malul râului, când aduna oile altora în schimbul unui bănuţ, când mergea la saună și când deretica prin casă.
Când a băgat de seamă că fredonează cântece laice, mama ei a vrut s-o facă să-şi ispăşească păcatul bătând-o cu mătura, de care nu se folosea pentru prima oară ca s-o readucă pe calea cea dreaptă.
Estrid s-a refugiat în pădure și s-a așezat sub un sorb, cum avea obiceiul să facă în astfel de momente. Cântecele vechi o învățaseră că sorbii sunt copaci protectori. Estrid și-a cântat mâhnirea, iar copacul a ascultat-o, ca și pădurea din jur. A sfârşit prin a cânta întregul repertoriu interzis de mama ei, iar sorbul l-a luat în păstrare pentru vizitatoarea lui.
De atunci încolo, în prezența altora n-a mai cântat decât imnuri.
Când a murit mama ei, Estrid a fost dată afară din casă. După înmormântare, coliba odată golită, ea s-a așezat alături, pe o piatră. Ca orfană fără adăpost, ar fi trebuit să se simtă disperată, dar, de-a dreptul bizar, îşi simţea inima uşoară. Erau în septembrie, copacii își schimbau culoarea, iar ea ținea în mână un ciorchine de fructe de sorb.
Ar fi putut ajunge servitoare. Era calea aleasă de cele mai multe fete sărace. Fără să muncească, ar fi dus o viaţă de mizerie, trăind din mila altora.
Numai că nu voia să fie servitoare.
S-a ridicat și s-a îndepărtat de casă fără să se uite înapoi. A luat-o spre nord, către ţinutul sălbatic, unde n-avea cine s-o sâcâie. Pădurea n-a întârziat s-o înconjoare, din ce în ce mai întunecată şi mai deasă. Pinii falnici şuşoteau deasupra capului ei. Sub tălpi, mușchiul era moale, plăcut. Când a ajuns la prietenul ei, sorbul, i s-a așezat la rădăcină, sprijinindu-se de trunchiul neted, cenuşiu. Pițigoii trăncăneau în vârf. Tânăra fată a stat acolo, în tăcere, preţ de clipe îndelungate, timp în care sorbul îi înapoia, cu voce joasă, cântecele pe care i le încredinţase. Estrid a ascultat încordată. După ce şi le-a primit înapoi, până la ultimul, s-a ridicat și a continuat să se afunde în inima codrului. Când a ajuns la o cărare croită de pașii oamenilor pădurii, a pornit-o pe ea. La următoarea răscruce de drumuri, a intrat, la întâmplare, pe o altă potecă. Îndepărtându-se tot mai mult de casa ei, până la urmă s-a rătăcit.
Când a ajuns la un smârc mic, unde o furtună doborâse mai mulți pini uriaşi, a fost sigură că locul nu îi e cunoscut. S-a așezat pe unul dintre trunchiuri, cenuşiu și neted ca mătasea. Cântecele îi răsunau în minte, dar tăcea. Nu încă, şi-a spus. Nu încă.
A zărit un gândac urcându-se pe trunchi. L-a văzut intersectându-se cu o furnică, una care-şi agita cu vigoare antenele. Ceva mai departe, pe lemn creşteau ciuperci mărunţele, galbene, și, când s-a apropiat de ele, Estrid a observat tot felul de insecte care mișunau pe scoarţă. Vântul sufla vesel printre copaci. Lumina era pe cale să dispară, se lăsa noaptea. Dar Estrid aștepta.
La marginea mlaștinii, o ciocănitoare neagră a scos un ţipăt. Estrid şi-a înălţat privirea în căutarea capului roșu al păsării. Când l-a descoperit, și-a amintit o poveste spusă de mama ei: cea a femeii zgârcite preschimbate de diavol în ciocănitoare neagră, cu tot cu rochia ei de văduvă îndoliată și cu pălăria roșie. Şi-a adus aminte şi de o baladă învățată de la un bătrân; ciocănitoarea neagră, spunea cântecul, era rudă cu ursul, iar omul se înrudea cu amândouă. Pasărea mai era şi o prevestire a morții, dar Femeia cu Coasa fusese deja în casa lui Estrid.
Spre marea ei uimire, în loc să-şi ia zborul, pasărea a sărit pe o creangă mai joasă și a privit-o pentru o clipă cu ochii ei negri, ca de cerneală. Apoi a planat printre copaci înainte de a se așeza pe o buturugă de mesteacăn. Fără nicio umbră de şovăire, Estrid s-a ridicat în picioare și a urmat-o. De fiecare dată când se apropia de copacul în care de oprise pasărea, aceasta se înălţa din nou, călăuzind-o tot mai departe, în adâncul pădurii.
Era aproape noapte. Toamna, întunericul cădea brusc, Estrid o știa. Dar ea continua să meargă fără să vadă încotro se îndreaptă și fără s-o îngrijoreze distanța străbătută. De ce urmărea pasărea? N-avea habar. Se credea într-un vis. Tot ce se petrecuse în ultimele săptămâni părea atât de ireal, încât urmărirea ciocănitoarei negre în inima pădurii n-avea pentru ea nimic mai straniu decât restul. Senzația de lejeritate nu o părăsea niciodată, sau poate că era mai degrabă una de gol, de libertate sau de singurătate nemărginită.
Cu toată atenția îndreptată către pasărea care o călăuzea, n-a observat că ajunsese într-o turbărie întinsă.
Când și-a dat seama, ciocănitoarea a scos un strigăt, apoi s-a avântat ca o săgeată peste mlaştină şi s-a făcut nevăzută. Luna, aproape plină, strălucea deasupra pădurii. Estrid a privit-o și, pentru o clipă, a cuprins cu privirea întregul peisaj. Noaptea era calmă. Estrid a rămas locului. Aștepta. Următoarea ei mișcare avea să fie hotărâtoare, o ştia.
Cu ochii închiși, a început să cânte.

În trupu-mi omenesc, întunecat,
Mă pierd prin umbre noaptea de-o străbat.
Zăreşte luna dacă stric ceva,
Ea, ca şi vacile ce-or păşuna.

Copilul zânei taina îşi păstrează,
Cu viclenie şi-o veghează!
Prin noapte atât de lin el trece
Pe veci ce-i fiară o să plece.

A auzit pe cineva apropiindu-se, dar n-a deschis ochii decât înainte de ultima strofă. Atunci a văzut un bărbat tânăr cu barbă și păr lung și blond, care o cerceta cu priviri curioase. De-a dreptul bizar, nu s-a simţit înspăimântată. Nu simțea nimic.

Forme se schimbă, siluete dispar
Ascunse-n pădure, caţi urme-n zadar.
Pe-afară dă cupa de nu e golită
Păşunea de noapte e înghiţită.

Henric fusese atras de cântecul ei. Nu mai auzise nimic asemănător de când trăia alături de poporul pădurii. Cântecul îl fermecase. Cu cât se uita mai mult în ochii lui Estrid, cu atât mai mult da uitării anii petrecuţi departe de lume.
— Mă cheamă Estrid, a spus tânăra fată. Ce ai să-mi dai?
— Nu am nimic, a răspuns Henric, în afară de tinerețea mea și puterea brațelor mele.
Estrid s-a uitat la bărbatul care îi stătea în faţă.
Reprezenta un viitor potrivit pentru ea, i-a trecut prin gând.
Și i-a întins mâna.