Poate cea mai mare izbândă a anului care se încheie este că (aproape) am terminat Tristețea zeilor. Spun „aproape” fiindcă, chiar și acum, în ultimele zile ale lui decembrie, tot asta fac: revizuiesc, editez, corectez, tai, adaug, scriu și rescriu un roman care a devenit, cu timpul, un soi de rană. Așa se întâmplă uneori cu promisiunile pe care, dintr-un motiv sau altul, nu reușești să le onorezi.

În 2025 am semnat cu Nemira contractul de publicare pentru întreaga trilogie a Zeului Osândit, apropiindu-mă de capătul unei călătorii începute în 2012, cu un prim capitol apărut, la invitația lui Mihai Ionașcu, în numărul 1 al revistei Harap Alb continuă.

Fluviul șoaptelor și Furia oarbă, primele două romane din trilogie, au trecut și ele printr-un proces complex de revizuire și adăugire – sunt cu aproximativ 25% mai ample decât edițiile din 2015 și 2017. Îi mulțumesc lui Eli Bădică pentru editare, pentru feedback, pentru sfaturi și perspective, pentru toată energia consumată cu povestea asta, precum și Andreei Iancu pentru redactarea atentă. Tristețea zeilor urmează să fie predat la începutul anului viitor și, mărturisesc, aștept momentul acela ca pe o eliberare: desprinderea dintr-un legământ care m-a ținut legat mai bine de treisprezece ani.

În tot acest timp, Andrei Moldovan lucrează intens la ilustrațiile care vor însoți fiecare capitol din roman, iar eu privesc cu o curiozitate aproape copilărească felul în care lumea aceasta, atât de mult purtată prin mintea mea, capătă forme noi.

O bună parte din munca la Tristețea zeilor s-a petrecut în rezidența pe care mi-am dăruit-o astă vară, într-un apartament din Salonic. Timp suspendat, zile egale între ele, o liniște fertilă. A fost, poate, cea mai onestă formă de disciplină pe care mi-am impus-o după vara lui 2023, atunci când am scris Ultima carte.

Tot despre rezidențe e legat și al doilea proiect important al lui 2025. În luna mai am aflat că am câștigat una dintre cele două rezidențe FILIT Iași, cu un proiect de bandă desenată la care lucrez împreună cu Bogdan Chelaru. Am ajuns în octombrie în căsuța Adela Kogălniceanu din curtea Casei Pogor și am lucrat cot la cot la un roman grafic care poartă, deocamdată, titlul Băiatul care dispare. Scenariul a ajuns la jumătate, Bogdan desenează deja, iar dacă lucrurile merg așa cum sperăm, anul viitor vom încheia această poveste de aproximativ 160 de pagini, interconectată cu universul din Omulețul din perete și Ultima carte. Personaje vechi se vor lăsa, în sfârșit, văzute.

În 2025 am scris, așadar. Dar scrisul nu e niciodată doar despre scriitor, ci mai ales despre cititori. Întâlnirile cu ei au fost printre cele mai intense experiențe ale anului. Am fost invitat la FILIT Chișinău și FILIT Iași, unde am avut bucuria unor dialoguri memorabile cu elevi, profesori și scriitori. Mi-au rămas în minte întrebările lor, unele neașteptat de ascuțite, precum și conversațiile purtate alături de Radu Vancu, Iulian Ciocan sau Alexandru Bordian. La Iași, dezbaterea despre literatură și inteligență artificială moderată de Alex Ciorogar, dar și întâlnirile cu adolescenții, mi-au reamintit de ce merită să ieși, din când în când, din singurătatea biroului.

Tot anul acesta m-am bucurat să văd cum Omulețul din perete și Ultima carte, apărute în imprintul n’autor coordonat de Eli Bădică, continuă să ajungă la cititori. A doua ediție a Omulețului din perete a avut o prelungire de tiraj și a trecut de 800 de evaluări pe Goodreads. Ultima carte se apropie de epuizarea tirajului și a depășit 550 de ratinguri, cu o medie de peste 4,5. Paradoxal, în ciuda acestei întâlniri reale cu cititorii, cartea a trecut aproape neobservată de critică: puține recenzii în revistele literare, nicio nominalizare la premii. Nu e singurul meu eșec din 2025, dar este cel mai important. Îl notez aici ca să nu-l uit și să mă întorc la el peste niște ani.

Ca editor, 2025 a fost un an dens. Sunt mândru de noua ediție Armada a seriei Turnul întunecat de Stephen King, cu designul excepțional al lui Adnan Vasile, de apariția Închisorii îngerilor, de romanele lui Philip K. Dick – Ubik și Visează androizii oi electrice? –, dar și de titlurile din Orion: Spațiul viselor, biografia lui David Lynch, și Hai că am reușit, puștiule, autobiografia lui Anthony Hopkins. Mă bucur, poate cel mai mult, de energia echipei Nemira, alături de care împlinesc, în ianuarie, opt ani.

Au mai fost, desigur, și altele: zeci de cărți la care am lucrat, apariții publice, interviuri, târguri, podcasturi, beri cu prietenii, timp petrecut cu Irina și cu familia. Cărțile citite, cluburile de lectură, muzica ascultată, atelierul de scriere creativă din Vamă, focul de pe plajă și poveștile împărtășite acolo. Ar mai fi să vă mulțumesc tuturor: prieteni, familie, cititori, scriitori, editori, colegi, ilustratori, colaboratori, librari, jurnaliști, profesori. Mi-ați fost alături și aveți un loc în inima mea.

Altfel, pe 2025 îl știm cu toții. Anul războiului care nu s-a încheiat, al răului care a crescut lângă noi, printre noi, în noi, anul în care istoria a continuat să se coaguleze, să facă bășici și cheaguri, simptomele unui timp care s-a îmbolnăvit, care face febră și care, dacă nu se vindecă, ne va supune pe toți. Rămâne, poate, să sperăm că 2026 va fi un an al vindecării. Și că, la finalul lui, când ne vom scrie bilanțurile, vom avea mai multe motive să zâmbim.