-Cerul iubește pământul!
Nu vezi cum zi de zi îl ține în brațe? Atât de tandru, atât de delicat, ca pe ceva de preț. Îl înconjoară cu nori albi și pufoși și îl sărută cu roua de dimineață. Și pământul îl sărută dar nu gura care mestecă lut. Aceea nici măcar nu are buze. În loc de buze are o pieliță subțire care îi acoperă dinții. Ce nevoie ar avea de buze? Gura aceea nu se închide niciodată. Zi de zi merg spre ea flori și animale și oameni, semințe și embrioni. Poate că dacă s-ar închide pentru o clipă, pământul ar deveni neîncăpător, în cer nu ar mai rămâne îngeri, s-ar naște trupuri care nu ar ști să meargă singure, să gândească singure, să viseze singure. Unele trupuri cu îngeri ar putea fi tentate să le folosească, să le mânuiască asemeni unor marionete. Să le lege brațele, picioarele, ochii și gura și să le spună să se miște după voia lor. Trupuri s-ar naște zi de zi, goale și incapabile să trăiască. Nu ar avea vine să le învețe. Îngerii ar plânge de atâta dor de casă și s-ar zbate să iasă, să evadeze. Trupurile s-ar sfărâma și s-ar amesteca cu lacrimile sărate ale îngerilor. Lut irosit pe care nu ar avea cine să-l mestece și să-l transforme. S-ar întinde umed de pământ și s-ar întări la soare. Iarba ar muri sufocată de greutatea lutului, pământul ar căpăta culoare de pământ. Și tot ce are culoare de pământ, moare. Dar gura nu se închide, cerul continuă să iubească pământul și pământul să iubească cerul. Trupurile de lut se împreunează cu îngerii și nasc oameni.
-Cum sărută pământul cerul?
Cu munții. Munții sunt buzele lui întinse până la cer, uscate și crăpate de dor. Pământul nu are brațe și nici picioare. Nu poate îmbrățișa sau atinge cerul. Doar îl sărută cu buzele lui de lut în care cerul a uitat să pună îngeri. Un înger în buza de sus, un înger în buza de jos, doi îngeri adunați într-un sărut. Cerul are brațe, pământul are gură. Nu ar putea iubi amândoi în același fel. Fiecare iubește în felul lui, unul cu îmbrățișări și altul cu săruturi.
-Oamenii iubesc!
Cum să nu iubești când ești înconjurat de atâta iubire? Iubirea cerului și a pământului este simplă, a oamenilor este mai complexă, sau poate mai complicată. Oamenii pot îmbrățișa și săruta în același timp, problema e că nu reușesc să se sincronizeze. Uneori amândoi vor să sărute sau să îmbrățișeze în același timp, niciunul nu cedează. Îngerii din trupurile lor de lut nu reușesc să mai aducă pacea. Oamenii se urăsc.
-Oamenii nu se urăsc!
Doar ajung să iubească altceva, schimbă o iubire cu o alta, părăsesc trupul de lut și îngerul celuilalt pentru a iubi alt trup cu alt înger. Poate că se sincronizează săruturile și îmbrățișările, dar nu sunt la fel. Sunt mai plăcute sau mai străine. Am iubit și am continuat să iubesc și când nu mi-a mai fost împărtășită iubirea, când mi-a fost luată și dată altcuiva. Iubirea ta îți rămâne, e a ta., doar că atâta timp cât nu o împarți cu altcineva nu-ți aduce fericire. Nu, nu este ură, e doar o iubire orfană de una dintre părți. Se zbuciumă și plânge, urlă de neputință, nu are cui să dea jumătate. Oare suntem atât de fragili? Lutul și îngerul din noi nu pot duce o iubire întreagă?
-Copacii iscodesc!
Cu rădăcinile bine înfipte în adâncuri, copacii urmăresc fiecare mișcare a pământului și o spun apoi la urechea cerului. Copacii ascultă și spun mai departe, o legătură directă între cer și pământ. Frunzele lor sunt de fapt urechi și guri. Ascultă și spun mai departe. Nu toți copacii sunt iscoade, unii sunt doar copaci. Pământul îi privește cu suspiciune și când are vreo bănuială, le refuză rădăcinile. Nu mor decât atunci când nu-i mai suportă pământul. Atunci și cerul îi părăsește, deși l-au slujit cu credință. nu îi lasă să-și înfigă rădăcinile în el, îi este teamă să nu facă vreo conexiune inversă și să ducă bârfele spre sub pământ. Copacii mor cu rădăcinile uscate, pedeapsă dură pentru trădători.