Moise D.'s Blog

      A lăsat un simplu bilet pe care erau scrise doar două cuvinte și un semn al exclamării: „Am plecat!”. L-am așezat pe masă, l-am netezit și l-am privit lung pentru câteva clipe. Părea că toți acei ani petrecuți împreună se micșoraseră atât de mult încât încăpeau acum în cele două cuvinte, 3 vocale, 5 consoane și un semn al exclamării. Atât de puțin? Să fi însemnat totul atât de puțin încât să nu fie nevoie de multe „bagaje”, multe cutii în care să îngrămădești amintiri, sentimente, iubire, multă iubire sau deloc? Adunase tot ce ținea de ea, ștersese toate urmele trecerii ei prin viața mea. Dacă aș fi intrat acum în casa asta și nu aș fi știut-o, aș fi putut jura că am fost singur dintotdeauna. Dar eu știam, erau unele lucruri pe care nu a putut să le ia și nici să le șteargă, pentru că nu putut să-mi despice sufletul și să se scoată de acolo, deși, sunt convins că dacă ar fi putut să o facă, nu ar fi ezitat, oricât de mult sânge ar fi curs.

Gol de timp – O viaţă mărturisită realist şi simplu, născuta dintr-o solitudine aparentă. Deja la al trei-lea volum, autorul nu mai este un debutant, şi mâna sigură cu care este scrisă aceasta carte se poate observa pe parcursul întregii lecturi. Fragmente de viaţă intercalate cu gânduri, vise, plină de emoţie şi trăire adevărată ne face să o privim ca pe o carte pe care fiecare din noi înşine am scris-o. Mulţimea de întrebări fără răspuns şi răspunsuri din care se nasc noi întrebări, ne face să ne dorim, citind, ca personajul să îşi găsească liniştea în dialogul cu conştiinţa. Amintirile vin ca un râu tămăduitor într-un real cenuşiu pustiit de lipsa persoanelor care ar fi susţinut drumul drept şi lin. Unicitatea personajului se dezvăluie treptat devenind pe alocuri de o nostalgie dureroasă . O iubire unică şi transformarea timpului în clipe miraculoase, ne încântă şi ne incită să mergem mai departe, pentru a descifra înţelesurile de dincolo de aparenţe, ale vieţii noastre şi a personajului, întemeiate pe o tainică ordine. Cotidianul este cumva camuflat în fantasticul amitirilor, într-un fir epic plin de simboluri şi extraordinar, cu o convingere profundă de a găsi echilibrul restituindu-şi sensul. Asimilarea învăţăturilor ne descoperă şi ne face să ne descoperim prin mulţimea de corespondenţe, ajutându-ne să devenim nişte exemplare umane unice, poate mai înţelepte, la fel cu personajul care reuşeşte să comprime destinul în arta de a trăi, nesucombând în faţa angoaselor. Banalul cotidian este transformat în axiome care revelează trăsăturile specific ale omului. Poveştile se închid simetric, ca un cerc, pornind de la întrebări simple transformate în elemente magice, în care prezenţa senzuală a iubirii, marchează direct şi indirect tema romanului. “Copacii ăştia nu aveau rădăcini şi se mişcau doi câte doi, nu se puteau mişca singuri. Unul făcea un pas sprijinit pe umărul celuilalt, apoi celălalt făcea un pas în timp ce acela care păşise îl susţinea”. Timpul şi iubirea, viaţa şi amintirile, presupun şi aduc o ultimă dihotomie între imaginile concrete,  reale şi semnificaţiile lor. Ieşind dintr-un tipar anume cartea rămâne în mâinile cititorului ca o mângâiere spontană, autentică şi blândă totuşi, a vieţii. 
Gol de timp, este aşadar o carte cu caracter autobiografic, o carte portret a eului interior, completată cu amănuntele amitirilor, învăţăturilor, sentimentelor , pe care autorul le-a asimilat, confirmat şi redat cu o sensibilitate aparte.“Poveştile nu se termină niciodată. Chiar după ce ai întors şi ultima filă, cea pe care scrie ”Şi au trăit fericiţi...”, povestea continuă zile, săptămâni, luni, ani, generaţii întregi. Oare câţi ani are Albă ca Zăpada? O redescoperim de fiecare dată la fel de tânără şi frumoasă.”

Oana Maria Covaci

1. Numeşte şi mulţumeşte persoanei blogului care ţi-a dat premiul.
O surpriză plăcută primită de la Iustina Țalea! Recunosc că a durat ceva până când am înțeles eu exact ce trebuie să fac dar... mai bine mai târziu decât niciodată!
Mulțumesc!

2. Scrie 11 lucruri despre tine, că dacă tot ne-am împrietenit prin intermediul blogului, trebuie să ne ştim mai bine, nu? Liste, liste liste... Am făcut multe liste, mai ales de cumpărături, pe care le uit în mod constant acasă. Drept urmare, listele nu sunt punctul meu forte. Preiau modelul:
1. Muntele. Iubesc muntele. Distant, provocator, plin de mister. Să mai zic și de beneficiile în domeniul sănătății? Nu.
2. Muzica. Mi-a fost de multe ori cel mai bun prieten. A rezonat în ritmul inimii mele.
3. Cărțile. De câte ori nu mi-a mai plăcut realitatea, m-am scufundat într-o carte. Îmi plac cele pe care le-aș reciti cu plăcere. „Asta este o carte bună, aș reciti-o de mii de ori. Sau cel puțin încă o dată.” Îmi place să le am aproape, așa că investesc mult în cărți. Păstrez prima mea carte de poezii din copilărie.  4.  Dimineața. Chiar dacă de multe ori sunt morocănos, îmi plac diminețile și mai ales îmi place să mă trezesc devreme. Îmi place senzația de fresh.
5. Prietenii. Puțini dar buni.
6. Timp cu mine. Poate că nu par prea sociabil, dar îmi place să stau și doar cu mine. Mai discutăm, mai râdem, mai glumim... Dacă eu nu-mi sunt cel mai bun prieten, atunci cine?
7. Familia. Ne iubim cu toții. Chiar și când ne certăm. De fapt nu ne certăm, discutăm în contradictoriu.
8. Primăvara. Îmi dă speranță.
9. Călătoriile.
10. Norii. Îmi place să privesc norii. Mă relaxează și îmi umple sufletul de liniște.
11. Dulciurile de casă, cu multă cremă de vanilie. 3. Răspunde la întrebările adresate de cel care te-a nominalizat şi formulează un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi nominalizezi : 1.  Cine a jucat cel mai important rol în formarea ta ca om?Familia2. Când te-ai apucat să scrii ceea ce simți și care a fost motivul?Acum 4 ani. Pur și simplu am avut o idee.
3. Unde te-ai întoarce mereu cu inima plină de emoție?În casa în care am copilărit.
4. Care este anotimpul care te inspira?Toamna
5. Cartea pe care ai citit-o  de câteva ori până acum și pe care știi că o vei reciti încă o dată și încă o data?„Dragostea în vremea holerei” - Gabriel Garcia Marquez
6. Care a fost cel mai frumos moment din viața ta?Cred că sunt mai multe. Am învățat că fiecare clipă măruntă poate fi neprețuită.
7.  Ce apreciezi cel mai mult și pentru ce îi ești recunoscător/are vieții?Dumnezeu, El este totul.
8. Care ar fi schimbarea pe care ți-ai dori să o vezi în lume?-
9. În momentul de față faci ceea ce-ți place?Da
10. Familie sau cariera?Familie
11. Ce ți-ai dorit întotdeauna să faci și încă nu ai reușit?Să vizitez țări mai.. exotice.Întrebări... 1. Cum deosebești un om bun de unul care pretinde că este bun?2. Cât de des citești o carte?3. Care sunt lucrurile pentru care ai plăti oricât?4. Dacă cineva ar scrie un blog despre tine, ce ți-ar plăcea să scrie?5. Culoarea preferată îți trădează personalitatea?6. Ce gen de emisiuni te atrag la Tv?7. Ai alege un oraș aglomerat sau un sat liniștit?8. Ce ți-ai propus să înveți anul acesta?9. Ce regreți cel mai mult?10. Ceai sau cafea?11. Întrebarea pe care ți-o pui cel mai des este...? 4. Nominalizează 9 blogări pe care ii admiri şi care au mai puţin de 200 de followers şi premiază-i . Ce răsfoiesc virtual:Iustina Țalea
Dincolo de vise
Rânduri printre gânduri
Norisor
Georgiana Ella
Pădurariu Ioana
DjCata

-Cerul iubește pământul!
Nu vezi cum zi de zi îl ține în brațe? Atât de tandru, atât de delicat, ca pe ceva de preț. Îl înconjoară cu nori albi și pufoși și îl sărută cu roua de dimineață. Și pământul îl sărută dar nu gura care mestecă lut. Aceea nici măcar nu are buze. În loc de buze are o pieliță subțire care îi acoperă dinții. Ce nevoie ar avea de buze? Gura aceea nu se închide niciodată. Zi de zi merg spre ea flori și animale și oameni, semințe și embrioni. Poate că dacă s-ar închide pentru o clipă, pământul ar deveni neîncăpător, în cer nu ar mai rămâne îngeri, s-ar naște trupuri care nu ar ști să meargă singure, să gândească singure, să viseze singure. Unele trupuri cu îngeri ar putea fi tentate să le folosească, să le mânuiască asemeni unor marionete. Să le lege brațele, picioarele, ochii și gura și să le spună să se miște după voia lor. Trupuri s-ar naște zi de zi, goale și incapabile să trăiască. Nu ar avea vine să le învețe. Îngerii ar plânge de atâta dor de casă și s-ar zbate să iasă, să evadeze. Trupurile s-ar sfărâma și s-ar amesteca cu lacrimile sărate ale îngerilor. Lut irosit pe care nu ar avea cine să-l mestece și să-l transforme. S-ar întinde umed de pământ și s-ar întări la soare. Iarba ar muri sufocată de greutatea lutului, pământul ar căpăta culoare de pământ. Și tot ce are culoare de pământ, moare. Dar gura nu se închide, cerul continuă să iubească pământul și pământul să iubească cerul. Trupurile de lut se împreunează cu îngerii și nasc oameni.
-Cum sărută pământul cerul?
Cu munții. Munții sunt buzele lui întinse până la cer, uscate și crăpate de dor. Pământul nu are brațe și nici picioare. Nu poate îmbrățișa sau atinge cerul. Doar îl sărută cu buzele lui de lut în care cerul a uitat să pună îngeri. Un înger în buza de sus, un înger în buza de jos, doi îngeri adunați într-un sărut. Cerul are brațe, pământul are gură. Nu ar putea iubi amândoi în același fel. Fiecare iubește în felul lui, unul cu îmbrățișări și altul cu săruturi.
-Oamenii iubesc!
Cum să nu iubești când ești înconjurat de atâta iubire? Iubirea cerului și a pământului este simplă, a oamenilor este mai complexă, sau poate mai complicată. Oamenii pot îmbrățișa și săruta în același timp, problema e că nu reușesc să se sincronizeze. Uneori amândoi vor să sărute sau să îmbrățișeze în același timp, niciunul nu cedează. Îngerii din trupurile lor de lut nu reușesc să mai aducă pacea. Oamenii se urăsc.
-Oamenii nu se urăsc!
Doar ajung să iubească altceva, schimbă o iubire cu o alta, părăsesc trupul de lut și îngerul celuilalt pentru a iubi alt trup cu alt înger. Poate că se sincronizează săruturile și îmbrățișările, dar nu sunt la fel. Sunt mai plăcute sau mai străine. Am iubit și am continuat să iubesc și când nu mi-a mai fost împărtășită iubirea, când mi-a fost luată și dată altcuiva. Iubirea ta îți rămâne, e a ta., doar că atâta timp cât nu o împarți cu altcineva nu-ți aduce fericire. Nu, nu este ură, e doar o iubire orfană de una dintre părți. Se zbuciumă și plânge, urlă de neputință, nu are cui să dea jumătate. Oare suntem atât de fragili? Lutul și îngerul din noi nu pot duce o iubire întreagă?
-Copacii iscodesc!
Cu rădăcinile bine înfipte în adâncuri, copacii urmăresc fiecare mișcare a pământului și o spun apoi la urechea cerului. Copacii ascultă și spun mai departe, o legătură directă între cer și pământ. Frunzele lor sunt de fapt urechi și guri. Ascultă și spun mai departe. Nu toți copacii sunt iscoade, unii sunt doar copaci. Pământul îi privește cu suspiciune și când are vreo bănuială, le refuză rădăcinile. Nu mor decât atunci când nu-i mai suportă pământul. Atunci și cerul îi părăsește, deși l-au slujit cu credință. nu îi lasă să-și înfigă rădăcinile în el, îi este teamă să nu facă vreo conexiune inversă și să ducă bârfele spre sub pământ. Copacii mor cu rădăcinile uscate, pedeapsă dură pentru trădători.

-Pământul naște, cerul este sterp!Au trecut ani buni până când am realizat asta. Nu știam dacă este sau nu o concluzie corectă, nu aveam nicio dovadă științifică, nimic palpabil, dar așa simțeam. Vedeam pământul ca un pântec imens și sănătos capabil să expulzeze în orice clipă o floare, o pasăre, un animal, un om, mii de semințe și de embrioni aruncați în lume. Pe cealaltă parte a pământului, o gură imensă stătea permanent deschisă gata să înghită în orice secundă fiecare floare, animal sau om, fiecare sămânță sau fiecare embrion care trăise destul. Le mesteca cu fălcile puternice și le înmuia cu apă limpede transformând totul în lut moale gata să fie expulzat la următoarea naștere. Ce eram dacă nu celule reciclate ale strămoșilor? Lut amestecat de la unul și de la altul, modelat cu grijă sau în marea grabă pentru a crea ceva nou. Și cerul? Cerul privea cu invidie la pântecul rotofei al pământului lovindu-și cu putere abdomenul plat și sterp.  Cum să nu te întrebi de ce plânge uneori cerul? Uite de-aia, pentru că e gol! Nici măcar păsările nu sunt ale lui. Îi încântă auzul și privirea apoi se întorc în pământ. Nimic nu se naște din cer și nimic nu trăiește în cer. Omul doar visează sa-l atingă, să-l străbată, să treacă dincolo de granițele lui. Apoi revine la pământ.-Pământul naște oameni, cerul naște îngeri!Și îngerii ne privesc cum ne ridicăm din lut și trăim fericiți lipiți de pământ. Apoi ne întoarcem pe partea cealaltă a pământului și devenim iarăși lut. Îngerii sunt puri. Celulele lor nu se amestecă pentru că îngerii nu se reciclează. Cerul nu înghite ceea ce plămădește. Totul în cer are viață veșnică.-Oamenii se nasc din iubirea cerului cu pământul!Da, pământul naște, dar oare ce dă viață lutului? Cum poți să-l faci să umble singur, să gândească singur, să viseze singur? Pământul naște doar trupul, cerul îi dă sufletul. Și în fiecare trup stă cuminte un înger care îl învață pe om să umble singur, să gândească singur, să viseze singur. Altfel de ce ne-am uita uneori cu atâta jind spre cer? Părții îngerești din noi îi este dor de casă. Apoi trupul se duce spre gura pământului și se lasă înghițit, mestecat iar sufletul se întoarce acasă sub formă de înger. Uneori îngerilor li se face dor de casă așa că mână trupul mai repede spre gură. Oare nu ar fi posibil ca după mii și mii de mestecări și înghițiri și nașteri să ne mai naștem o dată? Să se amestece lutul în așa fel încât din amestecul acela să mă nasc tot eu, așa cum sunt acum. Probabil aș sta și atunci și m-aș gândi cum ar fi dacă m-aș mai naște odată. Ar locui în mine același înger sau ar fi altul care m-ar învăța să mă mișc altfel, să gândesc altfel, să visez altfel?

Se întoarse la cabană. Trebuia să înceapă să-și strângă lucrurile și să-și pregătească bagajul pentru a doua zi.
-Ne întoarcem! părea să strige acea geantă neagră din colțul camerei.
-Ne întoarcem! i se părea că strigă și telefonul ascuns într-un buzunar al ei.
-Ne întoarcem! le spuse el și zâmbi amar.
Își strânse lucrurile împrăștiate peste tot, le împături în tăcere și le așeză la locul lor în întunericul genții.
-Știi ce este o geantă sau un geamantan? întrebase un amic veșnic pe drumuri.
-Nu știu! răspunse el rapid, enervat de o așa întrebare stupidă.
-Un hotel pentru haine. Când pleci de acasă, le scoți din dulap, casa lor și le muți la hotel.
Nu le mai întrebase dacă s-au simțit sau nu bine în acest ”hotel” întunecat. Le îndesă acolo și aruncă geanta în colțul camerei. Ce ar mai fi putut să facă? Să doarmă și să aștepte dimineața. O să plece în zori, să aibă mai mult timp să se acomodeze. Sau să se arunce direct în brațele lumii dezlănțuite?
Se întinse pe pat și se cufundă imediat într-un somn adânc. I se păru că se desprinde de pat și alunecă pe partea stângă. Abia atunci a deschis ochii și a văzut că patul era de fapt o stâncă iar el stătea agățat de ea cu picioarele atârnând în gol. Încerca să strige dar parcă toate cuvintele îi rămâneau în gât împiedicându-l să respire. Aerul trecea cu greu printre zecile de o din zecile de țipete de Ajutor! care i se opreau în gât. I se păru că o simte pe Ea, era aproape, aproape de el. Îl privea parcă de sus, doar că el nu putea s-o vadă.
-Ajută-mă! izbucniră primele lui cuvinte.
-Cum să te ajut? întrebă ea.
-Întinde-mi o mână!
-Eu nu am mâini!
-Întinde-mi un picior!
-Eu nu am picioare!
-Prinde-mă cu dinții, cu buzele, prinde-mă cu ceva și ajută-mă să mă ridic!
-Nu am nici dinți nici buze. Sunt doar un vis pentru tine iar acum sunt ocupată cu alte vise. Mâinile mele mângâie alți obraji, picioarele mele merg alături de alte picioare, buzele mele sărută alte buze, dinții mei mușcă din altă piele încinsă.
-Și cum ai ajuns aici?
-M-ai visat, atât și nu am reușit să scap din visul tău. Prefer visele frumoase, visele unor oameni care nu cad, oameni care nu plâng, oameni care nu au nevoie de ajutor, oameni care mă sprijină, mă ridică. Tu ai mereu nevoie de mine!
-Și dacă într-un vis ai fi pe marginea prăpastiei și ai avea nevoie de o mână? Omul din vis îți spune că nu poate, nu are mâini. E ocupat cu alte vise.
Nu se mai auzea decât hohotul ei de râs care treptat se stinse în liniște. Deschise ochii. Era încă noapte și se afla în pat. Nu căzuse și nici nu se afla în pericol de a cădea. Se spune că cele mai multe căderi ale noastre se întâmplă în vis, un fel de simulare ”Ce ai face dacă...?”
Se ridică și se apropie de fereastră. O deschise. Întunericul de afară îl privi pentru o secundă apoi se prăvăli peste el. Valuri de beznă se spărgeau de fruntea lui, de obraji, de brațe, de piept.
-Ajutor! Nu știu să înot în beznă! asta ar fi vrut să strige.
Bezna se ridica în jurul lui. În curând toată camera urma să fie inundată. Să fugă! Unde? Și pe acoperiș e beznă. Se zbătea, lovea violent cu brațele suprafața întunericului, dar întunericul părea că i se lipește de piele.
-Nu mai are rost, renunț!
În clipa în care a încetat să se mai zbată, și-a simțit trupul ușor ca un fulg ridicându-se deasupra. Plutea. Putea să plutească așa o veșnicie, sau măcar până la cel mai apropiat mal.
Primele raze ale soarelui îl găsiră întins pe pat cu brațele răsfirate. Avea un zâmbet copilăresc pe chip și fruntea încărcată cu broboane de sudoare.

Stejarul crescuse an de an cu alte buze, cu gust de napolitane, ciocolată, fructe, gust de pasiune, gust de răbdare, gust de așteptare. Îi venea în minte acum povestea pantofului Cenușăresei, doar că el nu căuta perechea unui pantof ci o pereche de buze de pe care să curgă mereu cuvinte potrivite pentru urechea lui și al căror gust să nu semene cu nimic din ceea ce mai întâlnise.
Întâlnise odată o pereche de buze care i se păruseră a fi cele căutate. Și era fericit. Acum, aici, clipa aceea i se părea atât de îndepărtată! Oare îmbătrânise atât de mult? Sau amintirea aceea fusese atât de bine îngropată încât părea departe? Le sărutase zi de zi descoperind cu încântare că erau exact ceea ce visase până într-o zi când nu le-a mai recunoscut. Le-a sărutat odată, de două ori, de trei ori, dar îi păreau atât de străine! Parcă nu le cunoscuse niciodată. Buze de pe care în loc să curgă miere, curgea fiere.
-Ce semeni, aia culegi! Așa a fost și așa va fi mereu! îi răsuna încă în ureche vocea bunicii. Viața este un ogor care așteaptă să fie lucrat. E bine să semeni din toate, bunătate, speranță, iubire, fericire, așa nu-ți va lipsi nimic în toamna vieții tale și nici la primul suflu al gerului. Nu e bine să semeni un singur lucru, vei tânji apoi după ce nu ai și vei privi cu jind la curtea vecinului. Vei fi nefericit. Să semeni de toate și să ai grija lor, să nu le lași de izbeliște. Dacă te uiți în jur, sunt atâtea ogoare nelucrate, atâția oameni care se irosesc acoperind pământuri fertile cu nepăsare. Și mulți habar nu au ce bogății zac în sufletul lor. Sunt prea ocupați să se plângă. Când te plângi, nu mai vezi decât tristețe. Nu aștepta ajutor, fiecare este ocupat cu ogorul lui, nu au timp să îl lucreze și pe al tău. Mai bine te apuci de treabă și vezi ce trebuie făcut!
Ce semănase el? Iubire. Pusese multă iubire pe acele două buze, dar uitase să se mai îngrijească de recoltă. Fusese convins că aceasta va crește de la sine, iubirea este puternică, iubirea nu poate fi învinsă! O să se ridice singură din buruieni! Dar buruienile au copleșit-o.
Se așeză pe un bolovan crescut parcă anume pe marginea drumului. Mâine trebuie să se întoarcă, să schimbe pădurea asta liniștită pe o junglă fără sens, să schimbe liniștea singurătății pe zgomotul oamenilor. Trebuia să renunțe la starea asta pură pe care cei din jur o vedeau un soi de sălbăticire și să se domesticească, să învețe să trăiască între oameni. Dar oamenii îi păreau acum mult mai sălbatici, mai neîmblânziți. Au uitat să vorbească, să asculte, să raționeze. De cele mai multe ori atacă direct, își înfig colții ascuțiți în carnea celuilalt, sfâșie apoi se întreabă dacă e bine. Gustul de sânge îi mai trezește la realitate.
Realitate! Care este de fapt realitatea? Lumea asta a lui tăcută și înțeleaptă sau lumea aceea agresivă în care se zbătea și de zi? Era om, trebuia să viețuiască alături de semenii lui și să învețe să-i iubească așa cum sunt. Măcar în amintirea celor dragi care nu-i mai erau acum alături.

-Dacă tot nu pot opri timpul, măcar să nu-l mai irosesc! gândi el apoi se opri și se uită speriat în jur. Pentru o clipă a avut senzația că a rostit ultimele cuvinte cu voce tare. Bine că nu era nimeni în jur! Nimeni, niciun om, în rest, erau o mulțime de suflete mari și mici care mișunau în jurul lui. Numai copacii păreau înțepeniți. Până și iarba părea să curgă în valuri abținându-se cu greu să nu năvălească pe drum. O mare verde cu valuri liniștite, cu spumă de flori de câmp.
Copacii însă rămâneau nemișcați în mijlocul mării, semeți și mândri chiar dacă unii purtau crengi uscate, semne ale luptelor cu vremea, cu timpul.
-Ce fac copacii când e viscol?
-Când vremea este rea, ei spun o vrajă și toate crengile lor se transformă în brațe înarmate cu săbii lungi și ascuțite. Și luptă! Lovesc cu sete, taie răni adânci în viscol, în ninsoare, în furtună. Uneori mai pierd câte un braț dar nu se opresc. Continuă să lupte și mai aprig cu celelalte brațe. Și viscolul urlă de durere cu pieptul crestat de mii de săbii. Nu l-ai auzit cum se înfoaie pe afară?
Oare prin ce magie își transformau brațele în arme? Ce vorbe înțelepte sau magice rosteau? Ar fi fost bine dacă le-ar fi știut și el, ar fi putut să lupte mai bine cu viața.
Privea cu atenție pâlcul de ”soldați” care se ridicau pe marginea drumului. Unii erau drepți, înalți, cu coroana bogată, alții răsuciți, cu crengi uscate sau rupte. Copacii nu îngenunchează niciodată! Oricât ger, arșiță, viscol ar trece peste ei, oricâte ploi i-ar lovi de milioane de ori ei rămân în picioare. Se răsucesc, se încovoaie, se schimonosesc în fel și chip dar nu cad în genunchi. Chiar și rupți își păstrează demnitatea și îți râd în față: ”Poți să mă dobori la pământ, să mă tai felii, să-mi jupoi pielea, tot nu o să mă vezi în genunchi!”
Copaci, copaci... Îi venise în minte imaginea stejarului din curtea școlii, un copac mare care acoperea mai bine de jumătate din curte. Pe atunci nimeni nu se gândise că în locul lui ar arăta mult mai bine un teren de sport nou. Era centrul universului școlar, locul în care se făceau careuri, se ridicau scene pentru serbări sau erau așezați în pauze cu cartea în mână cei care nu-și făcuseră lecțiile. Atunci devenea un zid al rușinii, al umilinței. Își amintea ochii disperați ai celor care stăteau acolo în pauză, privirile lor triste și se ruga să nu ajungă niciodată acolo. 
Uneori stejarul devenea și martorul iubirilor adolescentine. Acolo sărutase pentru prima dată o fată. Nu-și mai amintea exact ziua dar știa că era toamnă. În loc de flori, el venise cu un buchet din cele mai frumoase frunze. În mijlocul buchetului era o frunză roșie de arțar. Avea emoții așa că începuse să-i povestească de unde are fiecare frunză, din ce copac a cules-o, din ce curte, de pe ce trotuar. Vorbea în continuu. Se temea să se oprească. Ce ar fi trebuit să facă apoi? Alina îl prinse de mână și îl opri. Îi plăcea cum se vedea părul ei deschis luminat de soarele care se strecura printre frunze. 
-Acum ne sărutăm! spuse ea autoritar. Simțea cum mâinile și picioarele îi înghețaseră într-o secundă de parcă brusc iarna s-ar fi așternut peste ei. 
-Cum? a întrebat el. Și vocea îi tremura. 
-Ca în filme, prostule!
Nu mai apucase să spună ceva că buzele ei s-au lipit de ale lui și au rămas așa o veșnicie! Aveau gust de napolitane cu fructe.
Deci asta înseamnă să te săruți! Să îi oferi celuilalt napolitane de pe buzele tale. Și dacă îți plac, îți dorești mai mult, poate jumătate, poate tot pachetul. Dar dacă buzele ei ar fi avut gust de ciocolată? Tot sărut s-ar fi numit? Sau era alt fel de sărut? Era ca și cum ai fi încercat să-i spui cuiva un secret la ureche numai că de data asta gura este cea care ascultă, urechea e surdă. 
-Gata, ne mai sărutăm și mâine! Tot aici, la aceeași oră!
Și sărutul se planifică, aici și acum nu oriunde sau oricând. Alergase acasă și luase un caiet nou pe care îl făcuse calendar. În fiecare zi la aceeași oră desenase un stejar.

Încă o zi și trebuia să se întoarcă. Avea uneori senzația că plecase de mult, toate acele supărări îi păreau departe, la fel și oamenii care i le provocaseră. Acolo, în liniștea aceea, se dizolvaseră toate lăsând în urmă doar niște pete mărunte. Sunt lucruri pe care nici magia nu le poate face să dispară de tot. Acum sufletul îi era mai ușor și mai senin, se simțea pregătit să o ia de la capăt. Nu știa cum sau de unde să înceapă dar începutul nu se știe, se simte.
Se opri lângă un stejar înalt. Pe scoarța groasă se vedea o crestătură. Semăna cu acelea pe care le făcea mama lui pe tocul ușii de la bucătărie. În fiecare an de ziua lui îl trezea și îi spunea La mulți ani! Trebuia să fie prima mereu, își câștigase dreptul acesta. Nu reușea să fie mereu prima, totuși el o asigura de fiecare dată că nimeni nu-i mai urase până în clipa aceea, minciuni mărunte care nu făceau rău nimănui. Nerăbdătoare, îl târa din pat spre ușa de la bucătărie. Pe tocul ei se vedea încrustată viața lui, fiecare an marcat cu o scrijelitură adâncă de teamă să nu se șteargă în timp.
-Uite, ai mai crescut cu 4 centimetri! zâmbea satisfăcută deși an de an îi era mai greu să ajungă să scrijelească deasupra creștetului lui.
Măsurătoarea a încetat în anul în care nu mai crescuse. Gata, era adult acum. Nu mai era nevoie să se supună unei astfel de practici... umilitoare. Acum și-ar fi dorit să îl trezească cineva de dimineață și să îl târască spre tocul ușii de la bucătărie și să-l măsoare.
-Uite, ai mai crescut. Ești un om împlinit!
Doar înălțimea, greutatea și anii se măsoară, umanitatea nu are unitate de măsură.
Își amintea de anul în care mama nu găsise un cuțit la îndemână și trasase o dungă adâncă cu un pix roșu. Fusese un an frumos, un an plin de reușite. Probabil pixul acela a fost fermecat, poate mama rostise cine știe ce incantații, oricum, de multe ori se oprise în dreptul tocului și privise melancolic dunga roșie.
-Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi oprit timpul! Aici, pe dunga roșie!
-Nu ar fi fost bine să se oprească timpul. El trebuie să curgă!
-Da, dar uneori nu curge bine, fie seacă și lasă o albie aproape goală în care se grăbește un firicel de apă, fie se revarsă înghițind totul în jur. Mi-ar fi plăcut să se oprească aici! Aici am fost toți și am fost fericiți!
-Într-o zi Timpul a obosit și s-a așezat să se odihnească. S-a întins pe iarba crudă și a închis ochii pentru o clipă, pentru un an, pentru un secol. La început lumea înțepenită l-a privit mirată, apoi speriată. Soarele pârjolea jumătate de Pământ în timp ce cealaltă jumătate se zbătea scufundată în întuneric. Peste tot se simțea o tensiune, mugurele care aștepta să crească, mugurele din oameni, din plante. Totul părea să zbată între viață și moarte. Nimic nu se mai năștea, nimeni și nimic nu mai murea. Dumnezeu se aplecă și îl trase cu putere de urechi:
-Ce faci Timpule? Îmi distrugi Pământul! Nu am nevoie de o altă Lună!
Speriat, timpul se ridică și porni la drum. În tot și în toate s-a simțit o explozie măruntă, explozie de viață. Dacă timpul se oprește, ne oprim și noi!
-Atunci să curgă, dar să aducă mai multe momente frumoase!
Și timpul s-a scurs, mereu la fel, dând și luând.

Nu-și mai amintea când începuse să caute liniștea, tot ce își amintea era o după amiază rece de octombrie când simțise nevoia să viseze. Pe atunci nu îi spunea visare ci creare. Crea o lume nouă, diferită oarecum de a lui, o lume în care el era mereu personaj principal iar toți cei din jur știau asta. Avea probabil nevoie de mai multă atenție decât primea, o atenție pe care nu știa cum să o ceară fără să-și știrbească orgoliul. Lumea aceasta nouă se desfășura la început stângaci sub pleoapele lui, apoi din ce în ce mai sigură pe ea, mai clară, mai frumoasă. Învățase să viseze. Apoi aflase că nu era singurul.
-Uneori mi-aș dori să pot transforma realitatea în vise, îi spuse trist prietenul lui.
Aflase din întâmplare (o întâmplare nefericită) că fusese adoptat. Părinții lui de care până atunci era foarte mândru nu erau ai lui.
-Dar ai părinți care te iubesc, de ce nu te gândești doar la asta?
-Nu știu, îmi vine mereu în minte gândul că mama mea nu m-a vrut, că m-a aruncat pur și simplu ca pe ceva inutil. Și mă doare! Mi-ar plăcea să pot transforma gândul ăsta în vis, să mă trezesc și să spun: Nu-i nimic, am visat! și să zâmbesc soarelui care tocmai se înalță. Dar nu pot. E prea real, prea limpede, niciun vis nu poate șterge asta.
Și alții visau, dar realitățile lor erau mult mai triste. El de ce începuse totuși să viseze? Poate este ceva specific fiecărui om, nu e nimic ieșit din comun. Atunci de ce puțini recunosc asta? Unii neagă, alții pur și simplu nu vorbesc despre vise. Este un subiect tabu.
-Dacă îți spui cu voce tare visele și dorințele, nu se mai împlinesc.
-De ce?
-Pentru că cei care le vor auzi și le vor considera frumoase, or să ți le fure!
-Dar ei nu au visele lor?
-Nu, sunt oameni care nu știu să viseze, sau care nu știu să viseze frumos.
A tot visat de atunci, vise frumoase și tăcute, vise tăinuite și a cunoscut mulți visători.
-De ce visează oamenii?
-Unii au multă imaginație și creează mereu ceva nou, de ce nu și un vis? Alții au minți neobosite care trebuie să aibă mereu de lucru. Unii pur și simplu au o pasiune pentru decorațiuni, reamenajează realitatea, îi schimbă culorile, formele, șterg sau adaugă.
-Sunt oameni fericiți.
-Nu neapărat. Unii sunt atât de obosiți de realitate încât au nevoie să viseze pentru a rezista. În visele lor sunt fericiți.
Își amintea destul de clar profesoara de geografie din liceu, o femeie măruntă cu o privire adâncă. Vorbea rar și încet, uneori părea să șoptească lecția. Părea un om trist, veșnic nemulțumit până când își întorcea privirea spre fereastră. Atunci amuțea iar chipul ei se lumina și devenea strălucitor. Un zâmbet mic apărea în colțul drept al gurii. Din instinct toți întorceam privirea spre fereastră. Eram curioși ce ar fi putut să-i aducă un zâmbet pe chipul acela veșnic crispat. Dar nu vedeam nimic altceva decât cei trei copaci, iarba înaltă și gardul școlii. Stătea așa minute în șir apoi brusc chipul i se întuneca și colțul gurii i se lăsa în jos atras parcă de gravitația Pământului. La început o priveam ca pe un om învins, un om care nu mai putea să lupte cu realitatea, un om scârbit iremediabil de tot și de toate. Târziu am început să înțeleg. Fusese înfrântă dar nu renunța la luptă. În visele ei continua să fie fericită iar în acele clipe realitatea o privea înciudată și neputincioasă. Oricât ar fi încercat nu reușea să pătrundă acolo, în lumea aceea și să-i tulbure visele. Nu a fost singurul care a înțeles asta. Încă 30 de suflete au prins sensul acelei visări pe care o priveau cu respect. În toate acele minute, 31 de chipuri priveau mute înfrângerea realității și un om care lupta să își păstreze zâmbetul.
El nu lupta, realitatea lui avea încă suficiente motive să-l facă să zâmbească. Chiar acum zâmbea unei zile calde de toamnă.