Se întoarse la cabană. Trebuia să înceapă să-și strângă lucrurile și să-și pregătească bagajul pentru a doua zi.
-Ne întoarcem! părea să strige acea geantă neagră din colțul camerei.
-Ne întoarcem! i se părea că strigă și telefonul ascuns într-un buzunar al ei.
-Ne întoarcem! le spuse el și zâmbi amar.
Își strânse lucrurile împrăștiate peste tot, le împături în tăcere și le așeză la locul lor în întunericul genții.
-Știi ce este o geantă sau un geamantan? întrebase un amic veșnic pe drumuri.
-Nu știu! răspunse el rapid, enervat de o așa întrebare stupidă.
-Un hotel pentru haine. Când pleci de acasă, le scoți din dulap, casa lor și le muți la hotel.
Nu le mai întrebase dacă s-au simțit sau nu bine în acest ”hotel” întunecat. Le îndesă acolo și aruncă geanta în colțul camerei. Ce ar mai fi putut să facă? Să doarmă și să aștepte dimineața. O să plece în zori, să aibă mai mult timp să se acomodeze. Sau să se arunce direct în brațele lumii dezlănțuite?
Se întinse pe pat și se cufundă imediat într-un somn adânc. I se păru că se desprinde de pat și alunecă pe partea stângă. Abia atunci a deschis ochii și a văzut că patul era de fapt o stâncă iar el stătea agățat de ea cu picioarele atârnând în gol. Încerca să strige dar parcă toate cuvintele îi rămâneau în gât împiedicându-l să respire. Aerul trecea cu greu printre zecile de o din zecile de țipete de Ajutor! care i se opreau în gât. I se păru că o simte pe Ea, era aproape, aproape de el. Îl privea parcă de sus, doar că el nu putea s-o vadă.
-Ajută-mă! izbucniră primele lui cuvinte.
-Cum să te ajut? întrebă ea.
-Întinde-mi o mână!
-Eu nu am mâini!
-Întinde-mi un picior!
-Eu nu am picioare!
-Prinde-mă cu dinții, cu buzele, prinde-mă cu ceva și ajută-mă să mă ridic!
-Nu am nici dinți nici buze. Sunt doar un vis pentru tine iar acum sunt ocupată cu alte vise. Mâinile mele mângâie alți obraji, picioarele mele merg alături de alte picioare, buzele mele sărută alte buze, dinții mei mușcă din altă piele încinsă.
-Și cum ai ajuns aici?
-M-ai visat, atât și nu am reușit să scap din visul tău. Prefer visele frumoase, visele unor oameni care nu cad, oameni care nu plâng, oameni care nu au nevoie de ajutor, oameni care mă sprijină, mă ridică. Tu ai mereu nevoie de mine!
-Și dacă într-un vis ai fi pe marginea prăpastiei și ai avea nevoie de o mână? Omul din vis îți spune că nu poate, nu are mâini. E ocupat cu alte vise.
Nu se mai auzea decât hohotul ei de râs care treptat se stinse în liniște. Deschise ochii. Era încă noapte și se afla în pat. Nu căzuse și nici nu se afla în pericol de a cădea. Se spune că cele mai multe căderi ale noastre se întâmplă în vis, un fel de simulare ”Ce ai face dacă...?”
Se ridică și se apropie de fereastră. O deschise. Întunericul de afară îl privi pentru o secundă apoi se prăvăli peste el. Valuri de beznă se spărgeau de fruntea lui, de obraji, de brațe, de piept.
-Ajutor! Nu știu să înot în beznă! asta ar fi vrut să strige.
Bezna se ridica în jurul lui. În curând toată camera urma să fie inundată. Să fugă! Unde? Și pe acoperiș e beznă. Se zbătea, lovea violent cu brațele suprafața întunericului, dar întunericul părea că i se lipește de piele.
-Nu mai are rost, renunț!
În clipa în care a încetat să se mai zbată, și-a simțit trupul ușor ca un fulg ridicându-se deasupra. Plutea. Putea să plutească așa o veșnicie, sau măcar până la cel mai apropiat mal.
Primele raze ale soarelui îl găsiră întins pe pat cu brațele răsfirate. Avea un zâmbet copilăresc pe chip și fruntea încărcată cu broboane de sudoare.