-Dacă tot nu pot opri timpul, măcar să nu-l mai irosesc! gândi el apoi se opri și se uită speriat în jur. Pentru o clipă a avut senzația că a rostit ultimele cuvinte cu voce tare. Bine că nu era nimeni în jur! Nimeni, niciun om, în rest, erau o mulțime de suflete mari și mici care mișunau în jurul lui. Numai copacii păreau înțepeniți. Până și iarba părea să curgă în valuri abținându-se cu greu să nu năvălească pe drum. O mare verde cu valuri liniștite, cu spumă de flori de câmp.
Copacii însă rămâneau nemișcați în mijlocul mării, semeți și mândri chiar dacă unii purtau crengi uscate, semne ale luptelor cu vremea, cu timpul.
-Ce fac copacii când e viscol?
-Când vremea este rea, ei spun o vrajă și toate crengile lor se transformă în brațe înarmate cu săbii lungi și ascuțite. Și luptă! Lovesc cu sete, taie răni adânci în viscol, în ninsoare, în furtună. Uneori mai pierd câte un braț dar nu se opresc. Continuă să lupte și mai aprig cu celelalte brațe. Și viscolul urlă de durere cu pieptul crestat de mii de săbii. Nu l-ai auzit cum se înfoaie pe afară?
Oare prin ce magie își transformau brațele în arme? Ce vorbe înțelepte sau magice rosteau? Ar fi fost bine dacă le-ar fi știut și el, ar fi putut să lupte mai bine cu viața.
Privea cu atenție pâlcul de ”soldați” care se ridicau pe marginea drumului. Unii erau drepți, înalți, cu coroana bogată, alții răsuciți, cu crengi uscate sau rupte. Copacii nu îngenunchează niciodată! Oricât ger, arșiță, viscol ar trece peste ei, oricâte ploi i-ar lovi de milioane de ori ei rămân în picioare. Se răsucesc, se încovoaie, se schimonosesc în fel și chip dar nu cad în genunchi. Chiar și rupți își păstrează demnitatea și îți râd în față: ”Poți să mă dobori la pământ, să mă tai felii, să-mi jupoi pielea, tot nu o să mă vezi în genunchi!”
Copaci, copaci... Îi venise în minte imaginea stejarului din curtea școlii, un copac mare care acoperea mai bine de jumătate din curte. Pe atunci nimeni nu se gândise că în locul lui ar arăta mult mai bine un teren de sport nou. Era centrul universului școlar, locul în care se făceau careuri, se ridicau scene pentru serbări sau erau așezați în pauze cu cartea în mână cei care nu-și făcuseră lecțiile. Atunci devenea un zid al rușinii, al umilinței. Își amintea ochii disperați ai celor care stăteau acolo în pauză, privirile lor triste și se ruga să nu ajungă niciodată acolo. 
Uneori stejarul devenea și martorul iubirilor adolescentine. Acolo sărutase pentru prima dată o fată. Nu-și mai amintea exact ziua dar știa că era toamnă. În loc de flori, el venise cu un buchet din cele mai frumoase frunze. În mijlocul buchetului era o frunză roșie de arțar. Avea emoții așa că începuse să-i povestească de unde are fiecare frunză, din ce copac a cules-o, din ce curte, de pe ce trotuar. Vorbea în continuu. Se temea să se oprească. Ce ar fi trebuit să facă apoi? Alina îl prinse de mână și îl opri. Îi plăcea cum se vedea părul ei deschis luminat de soarele care se strecura printre frunze. 
-Acum ne sărutăm! spuse ea autoritar. Simțea cum mâinile și picioarele îi înghețaseră într-o secundă de parcă brusc iarna s-ar fi așternut peste ei. 
-Cum? a întrebat el. Și vocea îi tremura. 
-Ca în filme, prostule!
Nu mai apucase să spună ceva că buzele ei s-au lipit de ale lui și au rămas așa o veșnicie! Aveau gust de napolitane cu fructe.
Deci asta înseamnă să te săruți! Să îi oferi celuilalt napolitane de pe buzele tale. Și dacă îți plac, îți dorești mai mult, poate jumătate, poate tot pachetul. Dar dacă buzele ei ar fi avut gust de ciocolată? Tot sărut s-ar fi numit? Sau era alt fel de sărut? Era ca și cum ai fi încercat să-i spui cuiva un secret la ureche numai că de data asta gura este cea care ascultă, urechea e surdă. 
-Gata, ne mai sărutăm și mâine! Tot aici, la aceeași oră!
Și sărutul se planifică, aici și acum nu oriunde sau oricând. Alergase acasă și luase un caiet nou pe care îl făcuse calendar. În fiecare zi la aceeași oră desenase un stejar.