Încă o zi și trebuia să se întoarcă. Avea uneori senzația că plecase de mult, toate acele supărări îi păreau departe, la fel și oamenii care i le provocaseră. Acolo, în liniștea aceea, se dizolvaseră toate lăsând în urmă doar niște pete mărunte. Sunt lucruri pe care nici magia nu le poate face să dispară de tot. Acum sufletul îi era mai ușor și mai senin, se simțea pregătit să o ia de la capăt. Nu știa cum sau de unde să înceapă dar începutul nu se știe, se simte.
Se opri lângă un stejar înalt. Pe scoarța groasă se vedea o crestătură. Semăna cu acelea pe care le făcea mama lui pe tocul ușii de la bucătărie. În fiecare an de ziua lui îl trezea și îi spunea La mulți ani! Trebuia să fie prima mereu, își câștigase dreptul acesta. Nu reușea să fie mereu prima, totuși el o asigura de fiecare dată că nimeni nu-i mai urase până în clipa aceea, minciuni mărunte care nu făceau rău nimănui. Nerăbdătoare, îl târa din pat spre ușa de la bucătărie. Pe tocul ei se vedea încrustată viața lui, fiecare an marcat cu o scrijelitură adâncă de teamă să nu se șteargă în timp.
-Uite, ai mai crescut cu 4 centimetri! zâmbea satisfăcută deși an de an îi era mai greu să ajungă să scrijelească deasupra creștetului lui.
Măsurătoarea a încetat în anul în care nu mai crescuse. Gata, era adult acum. Nu mai era nevoie să se supună unei astfel de practici... umilitoare. Acum și-ar fi dorit să îl trezească cineva de dimineață și să îl târască spre tocul ușii de la bucătărie și să-l măsoare.
-Uite, ai mai crescut. Ești un om împlinit!
Doar înălțimea, greutatea și anii se măsoară, umanitatea nu are unitate de măsură.
Își amintea de anul în care mama nu găsise un cuțit la îndemână și trasase o dungă adâncă cu un pix roșu. Fusese un an frumos, un an plin de reușite. Probabil pixul acela a fost fermecat, poate mama rostise cine știe ce incantații, oricum, de multe ori se oprise în dreptul tocului și privise melancolic dunga roșie.
-Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi oprit timpul! Aici, pe dunga roșie!
-Nu ar fi fost bine să se oprească timpul. El trebuie să curgă!
-Da, dar uneori nu curge bine, fie seacă și lasă o albie aproape goală în care se grăbește un firicel de apă, fie se revarsă înghițind totul în jur. Mi-ar fi plăcut să se oprească aici! Aici am fost toți și am fost fericiți!
-Într-o zi Timpul a obosit și s-a așezat să se odihnească. S-a întins pe iarba crudă și a închis ochii pentru o clipă, pentru un an, pentru un secol. La început lumea înțepenită l-a privit mirată, apoi speriată. Soarele pârjolea jumătate de Pământ în timp ce cealaltă jumătate se zbătea scufundată în întuneric. Peste tot se simțea o tensiune, mugurele care aștepta să crească, mugurele din oameni, din plante. Totul părea să zbată între viață și moarte. Nimic nu se mai năștea, nimeni și nimic nu mai murea. Dumnezeu se aplecă și îl trase cu putere de urechi:
-Ce faci Timpule? Îmi distrugi Pământul! Nu am nevoie de o altă Lună!
Speriat, timpul se ridică și porni la drum. În tot și în toate s-a simțit o explozie măruntă, explozie de viață. Dacă timpul se oprește, ne oprim și noi!
-Atunci să curgă, dar să aducă mai multe momente frumoase!
Și timpul s-a scurs, mereu la fel, dând și luând.