Nu-și mai amintea când începuse să caute liniștea, tot ce își amintea era o după amiază rece de octombrie când simțise nevoia să viseze. Pe atunci nu îi spunea visare ci creare. Crea o lume nouă, diferită oarecum de a lui, o lume în care el era mereu personaj principal iar toți cei din jur știau asta. Avea probabil nevoie de mai multă atenție decât primea, o atenție pe care nu știa cum să o ceară fără să-și știrbească orgoliul. Lumea aceasta nouă se desfășura la început stângaci sub pleoapele lui, apoi din ce în ce mai sigură pe ea, mai clară, mai frumoasă. Învățase să viseze. Apoi aflase că nu era singurul.
-Uneori mi-aș dori să pot transforma realitatea în vise, îi spuse trist prietenul lui.
Aflase din întâmplare (o întâmplare nefericită) că fusese adoptat. Părinții lui de care până atunci era foarte mândru nu erau ai lui.
-Dar ai părinți care te iubesc, de ce nu te gândești doar la asta?
-Nu știu, îmi vine mereu în minte gândul că mama mea nu m-a vrut, că m-a aruncat pur și simplu ca pe ceva inutil. Și mă doare! Mi-ar plăcea să pot transforma gândul ăsta în vis, să mă trezesc și să spun: Nu-i nimic, am visat! și să zâmbesc soarelui care tocmai se înalță. Dar nu pot. E prea real, prea limpede, niciun vis nu poate șterge asta.
Și alții visau, dar realitățile lor erau mult mai triste. El de ce începuse totuși să viseze? Poate este ceva specific fiecărui om, nu e nimic ieșit din comun. Atunci de ce puțini recunosc asta? Unii neagă, alții pur și simplu nu vorbesc despre vise. Este un subiect tabu.
-Dacă îți spui cu voce tare visele și dorințele, nu se mai împlinesc.
-De ce?
-Pentru că cei care le vor auzi și le vor considera frumoase, or să ți le fure!
-Dar ei nu au visele lor?
-Nu, sunt oameni care nu știu să viseze, sau care nu știu să viseze frumos.
A tot visat de atunci, vise frumoase și tăcute, vise tăinuite și a cunoscut mulți visători.
-De ce visează oamenii?
-Unii au multă imaginație și creează mereu ceva nou, de ce nu și un vis? Alții au minți neobosite care trebuie să aibă mereu de lucru. Unii pur și simplu au o pasiune pentru decorațiuni, reamenajează realitatea, îi schimbă culorile, formele, șterg sau adaugă.
-Sunt oameni fericiți.
-Nu neapărat. Unii sunt atât de obosiți de realitate încât au nevoie să viseze pentru a rezista. În visele lor sunt fericiți.
Își amintea destul de clar profesoara de geografie din liceu, o femeie măruntă cu o privire adâncă. Vorbea rar și încet, uneori părea să șoptească lecția. Părea un om trist, veșnic nemulțumit până când își întorcea privirea spre fereastră. Atunci amuțea iar chipul ei se lumina și devenea strălucitor. Un zâmbet mic apărea în colțul drept al gurii. Din instinct toți întorceam privirea spre fereastră. Eram curioși ce ar fi putut să-i aducă un zâmbet pe chipul acela veșnic crispat. Dar nu vedeam nimic altceva decât cei trei copaci, iarba înaltă și gardul școlii. Stătea așa minute în șir apoi brusc chipul i se întuneca și colțul gurii i se lăsa în jos atras parcă de gravitația Pământului. La început o priveam ca pe un om învins, un om care nu mai putea să lupte cu realitatea, un om scârbit iremediabil de tot și de toate. Târziu am început să înțeleg. Fusese înfrântă dar nu renunța la luptă. În visele ei continua să fie fericită iar în acele clipe realitatea o privea înciudată și neputincioasă. Oricât ar fi încercat nu reușea să pătrundă acolo, în lumea aceea și să-i tulbure visele. Nu a fost singurul care a înțeles asta. Încă 30 de suflete au prins sensul acelei visări pe care o priveau cu respect. În toate acele minute, 31 de chipuri priveau mute înfrângerea realității și un om care lupta să își păstreze zâmbetul.
El nu lupta, realitatea lui avea încă suficiente motive să-l facă să zâmbească. Chiar acum zâmbea unei zile calde de toamnă.