Comucid Quotes

“Monica Lovinescu numeşte în mod plastic comunismul "ciuma secolului". Şi tot ea constată, într-o recenzie a cărţii de faţă publicată în Insula Şerpilor, că noţiunea de "comunism" nici măcar nu este pomenită de Aniţa în cartea sa. Şi este adevărat.
L-am întrebat într-o discuţie pe unul din fii Aniţei cum îşi explică această "nepomenire". Şi am primit un răspuns care m-a surprins. Cuvântul acesta - mi-a răspuns el - nici nu trebuia pomenit, fiindcă numele nu i se potriveşte de loc. De fapt, Înainte de a fi depportaţi în Siberia, noi nici n-am auzit această vorbă. Dar acolo l-am cunoscut din plin şi am avut timp destul dă vedem pe viu, timp de zeci de ani, comunismul în practică.
Am văzut cu ochii noştri cum mulţimi de oameni, rebotezaţi "duşmani ai poporului", erau ucişi, în numele "luptei de clasă", prin glonţ, prin foame, prin boli, fără ca nimeni să dea socoteală de această omucidere până în ziua de azi. De aceea, numele care s-ar potrivi cel mai bine comunismului pe care l-am trăit noi ar fi "comucidul".”
― Gheorghe Nandriș, 20 de ani în Siberia

“Amploarea genocidului este greu de imaginat, Iată cum, dintr-o singură comună - Mahala -, într-o singură noapte - 6 spre 7 februarie 1941 -, au fost împuşcaţi de grănicerii ruşi, lângă satul Lunca (nu departe de Herţa), peste 300 de tineri ţărani.”
― Gheorghe Nandriș, 20 de ani în Siberia

“într-o singură noapte - 12 sppre 13 iunie 1941 -, din aceeaşi comună au fost deportate, pentru exterminare în Siberia, 602 persoane. Puţine din acestea s-au mai întors

Te doare sufletul când vezi în aceste liste că o treime (adică 210) dintre cei 602 deportaţi sunt copii sub 15 ani. Dintre ei, 76 sunt sub 5 ani.

Puteau fi aceşti copii "duşmani ai poporului" care ameninţau puterea comunistă şi trebuiau lichidaţi? Evident că nu. Exterminarea lor a fost făcută numai pentru a băga groza în oameni, pentru a-i putea stăpâni prin frică. Nu conta prea mult pe cine omorau, ci numărul lor. Dacă nu-l găseau pe unul de pe liste, luau altul.

Această exterminare fără discernământ a bătrânilor, femeilor şi copiilor de orice vârstă, fără motivaţie, fără justiţie, fără milă, demonstrează sălbăticia bolşevică, cruzimea genocidului comunist.”
― Gheorghe Nandriș, 20 de ani în Siberia

“într-o singură noapte - 12 spre 13 iunie 1941 -, din aceeaşi comună au fost deportate, pentru exterminare în Siberia, 602 persoane. Puţine din acestea s-au mai întors

Te doare sufletul când vezi în aceste liste că o treime (adică 210) dintre cei 602 deportaţi sunt copii sub 15 ani. Dintre ei, 76 sunt sub 5 ani.

Puteau fi aceşti copii "duşmani ai poporului" care ameninţau puterea comunistă şi trebuiau lichidaţi? Evident că nu. Exterminarea lor a fost făcută numai pentru a băga groza în oameni, pentru a-i putea stăpâni prin frică. Nu conta prea mult pe cine omorau, ci numărul lor. Dacă nu-l găseau pe unul de pe liste, luau altul.

Această exterminare fără discernământ a bătrânilor, femeilor şi copiilor de orice vârstă, fără motivaţie, fără justiţie, fără milă, demonstrează sălbăticia bolşevică, cruzimea genocidului comunist.”
― Gheorghe Nandriș

“Avea miliţia o maşină neagră acoperită şi închisă, fără fereşti. Venea în timpu nopţii, întra în casă şi îl lua pe om, aşa ca pe o pradă, fără să ştie ceva, să fie ameninţat cu ceva, să fi fost chemat la cercetări. Absolut pe neştiute îl lua pe om, îl punea în maşină şi nu ştia numeni unde îl duce.”
― Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia

“Într-o noapte a întrat la un om care nu s-a aşteptat niciodată la aşa ceva. L-a sculat din somn şi i-a spus să se îmbrace, să meargă cu ei. Omul, spăriat, a început să se roage că nu- vinovat cu nimic pentru ce îl iau? Dară au început mai cu rău. Omul săracu nu vroia să iasă din casă. [...] Femeia şi copii au început să răcnească, dar nu a folosit la nimic. L-au luat şi l-au pus în maşină. Alţii dintre ei au rămas puţin în urmă şi au tehăit femeia şi copiii să nu să audă zarvă prin sat. Dar flăcăii erau tupilaţi prin dos şi au văzut totul. [...]
Aşa au răpit mulţi oameni. Flăcăii şi tineretu vedeau tot ce să petrecea în timpu nopţii. A băgat p frică în ei nemaipomenită. Ziua au început să vie ordine noi prin sat. Au început să cerceteze câte hectare de pământ are omu şi-i punea câtă pâne la hectar să deie la stat, aşa că nu-i rămânea omului nimic. Dacă era pământul slab, nici nu-i ajungea să deie atâta cât au pus ei norma. Mai scutura de prin poduri rămăşiţele ce erau de prin anii din urmă şi împlineau norma.”
― Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia

“Aşa s-a băgat în toată lumia o frică nemaipomenită de mare. Tineretu nu mai era vesel niciodată de aceştia toate cîte le-a văzut. Se strîngiau, se întîlniau pe drum, tot sfătuiau toţi grămăjoară. Aşa a trecut toată vara şi toamna anului 1940 şi a venit sărbătorile Crăciunului. S-a petrecut totul aşa parcă era după o înmormîntare. Parcă căuta fiecare să nu piardă obiceiul sărbătorilor, dară să vedia în faţa fiecăruia că nu mai este vesel, cu ohotă, cum erau în alţi ani de sărbătorile aceştia.”
― Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia

“Cam pe la începutul lunei februarie, tot în anu 1941, s-a format a doilea transport de lume. Tineret, bărbaţi, flăcăi, fete şi neveste tinere, mult mai mulţi decît rîndu dintîi. S-au pornit iarăşi să triacă graniţa în România, dară de data asta nu li-a mărs. Au fost trădaţi. S-a găsit cineva şi i-a vîndut. Numai ci au eşit din sat şi a fost miliţia anunţată. Au sunat îndată la graniţă şi acolo îi aştepta de acuma. Totuşi au dat năvală şi a trecut o mică parte, dar cei mai mulţi au fost cosiţi cu mitraliera şi au rămas morţi şi răniţi.”
― Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia

“Şediam cu lumina stinsă. Copiii au adormit, dar noi amîndoi şi mama şediam şi vorbiam prin întuneric. Cînd deodată a început cînelc să latre. Ne uităm pe feriastră, de la poartă, a întrat o ciată niagră în ogradă. Cînd i-am văzut, parcă ni-a luat toată puteria şi am zis unu către altu: de acuma e gata cu noi. Peste cîtcva secunde au înconjurat casa, cum le era obiceiu lor, şi alţii o bătut în uşc să le deschidem. Bărbatu a aprins întîi lampa şi pe urmă a deschis uşa. Cînd a deschis uşia, au întrat vro patru bărbaţi străini îmbrăcaţi în negru şi cu dînşii un om de sat Cum au întrat în casă, s-au făcut că vrau să caute dacă nu avem armă. Au sculat copiii, au rădicat pemile, au scuturat aşternutu şi pe urmă ni-a pus pe toţi şi ni-a spus să stăm nemişcaţi. Ei s-au pus la masă, au scos nişte hîrtii, au mai scris nu ştiu ce într-însele, pe urmă ni-a cetit pe toţi. Mama, copiii, noi, dacă sîntem toţi care ne avia scris. După ce ni-a cetit, ni-a spus: de acuma îmbrăcaţi-vă, în 15 minute să fiţi gata şi plecaţi cu noi. Bagaj nu aveţi voie nimic de luat.”
― Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia

“Ni-a trântit ca pe vite în vagon.”
― Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia

“Ni-a trîntit ca pe vite în vagon. Nu era laiţă, scaun, deloc. Şedia toată lumea jos la pâmînt. Eu am căutat încetişor şi m-am sunit şi m-am aşezat cu copiii în dreptul ferestuicii, căci era vagonul cu două ferestuici mici, aşa cum sînt vagoanele pentru vite. Ni-a ţinut o zi în gară la Sadagura. S-a strîns sute de lume împrejurul vagoanelor, familiile celor din vagoane. Răcniau şi eştia din vagoane şi ceia de jos. Să mai apropia, care şi cum putia, pe lîngă vagoane, pe la ferestuici şi le da cîte ceva de mîncare.”
― Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia

“Cînd au pornit vagoanele spre Noasuliţă, am văzut că au să triacă prin gara noastră, Mahala. Am căutat să scriu cîteva covinte, cînd oi trece prin gară să las semn. Nu avem hîrtie, nu avem condei. Aviam o batistă alba de nas. Am rugat pe un jidan şi mi-a dat un creion chimic. L-am udat cu stupit şi am scris cîteva cuvinte, căci pria mult nici n-a fost timp căci trenul face numai cîteva minute de la Sadagura pînă la Mahala. Cînd am ajuns în gara Mahala, am aruncat pe ferestuică batista şi batista a fost găsită şi păstrată pînă au venit fraţii mei.”
― Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia

“Şi aşa am stat vro douăzeci de zile în vagoane. La început sa mai ţinut lumia, dar mai pe urmă vedeai cînd să opria trenul, îl scotia cîte pe unul leşinat şi îl ţinea să ia oliacă de aier. Pe altu îl scoţia mort şi rămînia pe pironu gării. Ce facia pe urmă cu el, noi nu ştim. La altă gară vedeai că îl scoţia pe unu eşit din minte. Răcnia, cînta, săria, aşa ca omul stricat de cap. Se lua mult pe gînduri şi îndată îşi tulbura capul. Şediam şi cu tristă, mă uitam la copii şi mă gîndiam numai la Dumnezeu. Şi mă rugam să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate cîte vin înainte.”
― Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia