Alex

“Mă Gică, da' am auzit că indienii ăștia sunt oameni foarte culți, degeaba îi înjuri tu. Concepția lor e să trăiască tot ce există ca viețuitoare pe pământ în modul cel mai pașnic cu putință. Stai la masă și mănânci brânză, ca să-ți dau un exemplu. Vine o cioară, se apropie, se așează pe marginea strachinii și ciugulește și ea din brânză. Cetățeanul nu zice nimic! Pe urmă vine o păsărică, i se așează pe mână și ciugulește și ea chiar din dumicatul pe care vrei tu să-l duci la gură. Eu găsesc asta foarte minunat!". "Găsești tu, dar eu nu găsesc", zise grasul. "Noi suntem niște sălbatici față de concepția lor, niște besmetici, strigă mai departe Vintilă. Asta așa, din punct de vedere ca idee. Fiindcă așa a gândit Dumnezeu când a făcut lumea, așa era raiul. Și știi de ce n-a rămas așa?" "Ei, de ce?" "Păi ia gândește-te!" "La ora asta nu pot să mă gândesc la nimic." "Din pricina femeii, mă Gică, strigă Vintilă, ea strică tot, ea e capul la toate relele de pe această lume..." "Și vrei să spui gă în India nu mai sunt femei?" zise grasul, și la această replică Vintilă se poticni, deși râdea: "Nu vreau să spun, dar poate n-or fi așa de rele ca în alte părți...”
― Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni

“I don't care if I pass your test, I don't care if I follow your rules. If you can cheat, so can I. I won't let you beat me unfairly - I'll beat you unfairly first.
- Ender ”
― Orson Scott Card, Ender’s Game

“Ia și privește o specie-n viață în inșii ce-i are
Și vei găși că ei nu-s chiar cu totul de o înfățișare:
Nici nu ar fi un alt mijloc ca mama să-și știe copilul,
Apoi acesta pe mamă; și lucrul le este-n putință,
Căci se cunosc ca și oamenii desăvârșit între dânșii.
Astfel adesea vițelul în impodobitele temple
Cade jertfit lângă-altarul pe care tămâie-i aprinsă,
Iară din pieptu-i țâșnesc fumegânde șiroaie de sânge:
Însă cu suflet cernit a lui mamă cutreieră pajiști,
Cată-n țărână la urma copitelor mici despicate,
Ochii străpung oirce loc, tot crezând undeva că se poate
Puiul pierdut să-și găsească; oprindu-se, jalnicu-i muget
Umple pădurea stufoasă, dar fulger la staul se-ntoarce,
Dorul de micul ei drag săgetandu-i întreaga ființă.
Nici frunzisoare de sălcii, nici iarbă ce-n rouă-nvioară,
Nu pot nici râuri ce curg lunecând între largile maluri,
Sufletul să i-l desfete și chinu-i năprasnic s-abată;
Nici chiar vițeii ceilalți, care zburdă-n pășunea cea grasă,
Nu pot s-aline-al ei zbucium și gându-i aiurea să-ntoarcă;
Ea pe al ei și-l tot cată, pe-al ei într-atât îl cunoaște.

(Cartea a II-a, v. 347 - 366)”
― Lucretius, De Rerum Natura