Bianca Ichim

“Când cineva își mărginește la atâta apărarea, și când are de-a face cu oameni care nu se dau îndărăt de la nimic în atacul lor, care calcă în picioare și ce-i drept, și ce nu e, care recunosc și neagă cu aceeași neobrăzare și nu roșesc nici de mustrări, nici de bănuieli, nici de clevetiri, nici de bârfeli, e greu să biruie, mai ales la tribunale, unde obișnuința și plictiseala împiedică să fie cercetate ca lumea cazurile mai însemnate, și unde un protest ca al meu e întotdeauna privit cu ochi răi de politicianul care se teme că izbânda unei călugărițe care își cere dezlegarea legământului ar atrage nenumărate altele pe aceeași cale; el simte, în taină, că de s-ar îndura să doboare, măcar pentru o singură nenorocită, porțile acestor temnițe, mulțimea s-ar repezi să le dărâme. De asta tribunalul are grijă să ne descurajeze, să ne împace pe toate cu soarta, nimicindu-ne nădejdea că am putea-o schimba. Mi se pare, totuși, că într-un stat condus ca lumea ar trebui să fie tocmai dimpotrivă: să intri greu în mânăstire și să poți să ieși ușor. Și de ce nu s-ar adăuga și un astfel de caz la atâtea altele, în care lipsa unei formalități neînsemnate nimicește procedura, chiar când altminteri e justă?

Mânăstirile sunt ele oare atât de trebuincioase pentru treburile unui stat? A făcut Isus Cristos călugări și călugărițe? Biserica nu se poate cu niciun chip lipsi de ei? Ce nevoie are mirele sfânt de atâtea fecioare nebune? Și ce nevoie are neamul omenesc de atâtea victime? Oare nu se va simți niciodată trebuința de a strâmta gura acestor prăpăstii, în care neamurile viitoare se vor pierde? Toate rugăciunile făcute din obișnuință acolo prețuiesc oare cât gologanul dat din milostenie unui sărac? Și e oare voia lui Dumnezeu să vadă trăind în sihăstrie omul pe care l-a menit să trăiască laolaltă cu semenii săi? (...)

Și toate slujbele acestea lugubre care se țin la luarea vălului sau la mărturie, când un bărbat sau o femeie sunt dăruiți vieții monahale și nenorocii, curmă oare funcțiunile animalice ale omului? Nu se trezesc ele, dimpotrivă, în silnicie și trândăvie, cu o putere necunoscută celor ce trăiesc în afara mânăstirilor și care își găsesc sumedenie de distracții? Unde oare, în afară de mânăstiri, poți vedea vedea plictiseala adâncă, paliditatea, slăbiciunea, toate semnele astea ale naturii care tânjește și piere? (...) Unde, în afară de mânăstiri, se mai întâmplă ca natura, răzvrătindu-se împotriva unei cazne pentru care nu e făcută, să cadă pradă furiilor și să ducă animalul din om la o tulburare fără leac? În care colț al lumii mâhnirea și supărarea au nimicit toate calitățile sociale? (...)

Și unde oare e lăcașul urii, al scârbei și al smintelii? Unde e locul slugărniciei și al despotismului? Unde nu se sting niciodată dușmăniile? Unde clocesc clocesc, în tăcere, patimile?”
― Diderot Denis, La religieuse

“Cand mi se intampla sa-mi exprim scrupulele, imi spuneau ca trebuie sa reflectez la ceea ce este in joc si imi dadeau argumente adesea impresionante ca sa ma faca sa inghit ceea ce nu-mi aluneca pe gat. Si eu le raspundeam ca marii ciumati, cei care isi pun robe rosii, au si ei argumente excelente in aceste cazuri si ca, daca admitem argumentele de forta majora si necesitatile invocate de micii ciumati, nu mai puteam sa le resping pe cele ale celor mari. Ei ma faceau sa observ ca felul cel mai potrivit de a da dreptate robelor rosii era de a le lasa exclusivitatea condamnarii. Si eu imi spuneam ca, daca cedezi o data in aceasta problema, nu mai exista motive sa te opresti. Se pare ca istoria mi-a dat dreptate, astazi se intrec cine sa omoare mai mult. Sunt toti cuprinsi de furia uciderii si nu pot sa faca altfel.
Ceea ce ma interesa, in orice caz, nu era rationamentul. (...) Si imi spuneam ca pana una-alta si cel putin in ceea ce ma priveste, voi refuza sa-i gasesc vreodata vreo ratiune, una singura, acestei dezgustatoare macelarii. Da, am ales aceasta orbire incapatanata asteptand sa vad mai clar. (...)
Pana atunci eu stiu ca nu mai valorez nimic pentru lumea asta si ca, din clipa cand am renuntat sa ucid m-am condamnat la un exil definitiv. Istoria o vor face ceilalti.
Stiu de asemenea ca, in aparenta, nu pot sa-i judec pe acesti ceilalti. (...)
M-am hotarat atunci sa folosesc un limbaj clar si sa am o purtare deschisa ca sa gasesc drumul cel bun.
Incerc sa fiu un ucigas nevinovat. Vezi ca nu e o ambitie mare...”
― Albert Camus, The Plague

“I am writing this with my left hand, although I am strongly right-handed. I had surgery to my right shoulder a month ago (…) and am not capable of use of the right arm at this time. I write slowly, awkwardly – but more easily, more naturally, with each passing day. I am adapting, learning, all the while – not merely this left-handed writing, but a dozen other left-handed skills as well: I have also become very adept, prehensile, with my toes, to compensate for having one arm in a sling. (…) I am developing different patterns, different habits… a different identity, one might say. There must be changes going on with some of the programs and circuits in my brain – altering synaptic weights and connectivities and signals (though our methods of brain imaging are too crude to show these).
(…)
Nature’s imagination is richer than ours (...). For me, as a physician, nature’s richness is to be studied in the phenomena of health and disease, in the endless forms of individual adaptation by which human organisms, people, adapt and reconstruct themselves, faced with the challenges and vicissitudes of life.

Defects, disorders, diseases, in this sense, can play a paradoxical role, by bringing out latent powers, developments, evolutions, forms of life, that might never be seen, or even be imaginable, in their absence. It is the paradox of disease, in this sense, its “creative” potential, that forms the central theme of this book.

Thus while one may be horrified of the ravages of developmental disorder or disease, one may sometimes see them as creative toon- for if they destroy particular paths, they may force the nervous system into making other paths and ways, force on it an unexpected growth and evolution. This other side of development or disease is something I see, potentially, in almost every patient; and it is this, here, which I am especially concerned to describe.
(…)
In addition to the objective approach of the scientist, the naturalist, we must employ an intersubjective approach too, leaping, as Foucault writes, “into the interior of morbid consciousness [trying] to see the pathological world with the eyes of the patient himself”.
(…)
The exploration of deeply altered selves and worlds is not one that can be made in a consulting room or office. The French neurologist Francois Lhermitte is especially sensitive to this, and instead of just observing his patients in the clinic, he makes a point of visiting them at home, taking them to restaurants of theatres, or for rides in his car, sharing their lives as much as possible.”
― Oliver Sacks

“Abram voia sã-și scoatã din creier flacãra galbenã, chinuitoare, și s-o zvîrle cît colo, dar flacãra stãtea cu îndãrãtnicie locului și pîrjolea tot ce se afla înãuntrul capului sãu, care-i ardea ca focul. Minutarul de gheațã din inimã dãdea rateuri, și ceasul vieții începea sã meargã într-un chip ciudat, de-a-ndoaselea ; frig în loc de fierbințealã simțea Abram trecîndu-i din zona capului cãtre picioare, micuța lumînare i se muta în cap, iar flacãra cea galbenã, în inimã, și trupul lui zdrobit ajunse pradã unui tremur mãrunt, pricinuit de malarie terțã, de extrasistole și în discordanțã cu metronomul vieții ; și atunci blana de oaie nu-i mai era de-ajuns și ar fi vrut sã umple tot cantonul, de jos pînã sus, cu blãnuri și sã se ghemuiascã acolo, pe culcuș de cãrãmizi încinse.”
― Bulgakov M.