Sign in with Facebook
“....Happiness is not an ideal of reason but of imagination, resting solely on empirical grounds, and it is vain to expect that these should define an action by which one could attain the totality of a series of consequences which is really endless.”
― The Metaphysics of Morals
― The Metaphysics of Morals
“Cred ca era ora unu noaptea cand m-am trezit pe strada.
Era o noapte clara, linistita si geroasa. Aproape ca alergam, ma grabeam tare, dar nu ma duceam acasa. "De ce m-as duce acasa? Oare acum pot avea casa? In casa se traieste, maine m-as trezi ca sa traiesc, dar oare asta e posibil acum?
Viata s-a sfarsit, nu mai pot trai". Asa am ratacit pe strazi, nestiind unde merg si nici nu stiu daca voiam sa ajung undeva. "Acum, nicio actiune, mi se parea in acel moment, nu poate avea vreun scop." Si lucru ciudat : mi se parea ca in jurul meu toate, chiar si aerul pe care-l respiram, era de pe alta planeta, de parca brusc nimerisem pe luna. Toate - orasul, trecatorii, trotoarul pe care fugeam, toate nu mai erau ale mele. "Uite, aici e Piata Palatului, aici - Catedrala Sfantului Isac, imi trecu prin minte,dar acum nu mai am nicio legatura cu ele; totul pare ca s-a instrainat, nimic nu mai este al meu. O am pe mama, pe Liza - dar ce importanta are, ce sa fac eu acum cu mama si cu Liza? Totul s-a sfarsit, totul s-a sfarsit deodata, in afara unui singur lucru : sunt un hot, pe vecie.
"Cum sa dovedesc ca nu sunt hot ? Oare mai pot s-o fac acum? Sa plec in America? Si ce-as dovedi cu asta? Versilov va fi primul care va crede ca am furat ! << Ideea >> ? Care << idee >> ? Ce mai inseamna acum << ideea >> ? Peste cincizeci de ani, peste o suta de ani, cand voi trece, mereu se va gandi un om care, aratand spre minr, va spune : Uite, asta e un hot. Si-a inceput << ideea >> furand ..."
Simteam oare ranchiuna? Nu stiu, poate ca da. Straniu, totdeauna, poate ca inca din frageda copilarie, am avut aceasta trasatura de caracter : daca mi se facea un rau, daca duceau acest rau pana la limita sau ma jigneau insuportabil, totdeauna aparea dorinta de neatins de a ma supune pasiv jignirii si chiar de a implini dinainte dorintele celui care ma jignea : "Poftim, daca voi m-ati umilit, eu ma umilesc si mai abitir, uitati-va, admirati !”
―
Era o noapte clara, linistita si geroasa. Aproape ca alergam, ma grabeam tare, dar nu ma duceam acasa. "De ce m-as duce acasa? Oare acum pot avea casa? In casa se traieste, maine m-as trezi ca sa traiesc, dar oare asta e posibil acum?
Viata s-a sfarsit, nu mai pot trai". Asa am ratacit pe strazi, nestiind unde merg si nici nu stiu daca voiam sa ajung undeva. "Acum, nicio actiune, mi se parea in acel moment, nu poate avea vreun scop." Si lucru ciudat : mi se parea ca in jurul meu toate, chiar si aerul pe care-l respiram, era de pe alta planeta, de parca brusc nimerisem pe luna. Toate - orasul, trecatorii, trotoarul pe care fugeam, toate nu mai erau ale mele. "Uite, aici e Piata Palatului, aici - Catedrala Sfantului Isac, imi trecu prin minte,dar acum nu mai am nicio legatura cu ele; totul pare ca s-a instrainat, nimic nu mai este al meu. O am pe mama, pe Liza - dar ce importanta are, ce sa fac eu acum cu mama si cu Liza? Totul s-a sfarsit, totul s-a sfarsit deodata, in afara unui singur lucru : sunt un hot, pe vecie.
"Cum sa dovedesc ca nu sunt hot ? Oare mai pot s-o fac acum? Sa plec in America? Si ce-as dovedi cu asta? Versilov va fi primul care va crede ca am furat ! << Ideea >> ? Care << idee >> ? Ce mai inseamna acum << ideea >> ? Peste cincizeci de ani, peste o suta de ani, cand voi trece, mereu se va gandi un om care, aratand spre minr, va spune : Uite, asta e un hot. Si-a inceput << ideea >> furand ..."
Simteam oare ranchiuna? Nu stiu, poate ca da. Straniu, totdeauna, poate ca inca din frageda copilarie, am avut aceasta trasatura de caracter : daca mi se facea un rau, daca duceau acest rau pana la limita sau ma jigneau insuportabil, totdeauna aparea dorinta de neatins de a ma supune pasiv jignirii si chiar de a implini dinainte dorintele celui care ma jignea : "Poftim, daca voi m-ati umilit, eu ma umilesc si mai abitir, uitati-va, admirati !”
―
“Acest copac stă-nsingurat aici pe munte; el a-ntrecut, crescând, şi om şi fiare. Iar dacă ar începe să vorbească, el n-ar găsi pe nimenea să-l înţeleagă: atâta a crescut de-nalt.
Acuma el aşteaptă şi aşteaptă-ntruna – dar oare ce aşteaptă? El locuieşte prea aproape de reşedinţa norilor; aşteaptă oare primul trăsnet?”
După ce Zarathustra zise-acestea, tânărul, agitându-şi mâinile, strigă: „Da, Zarathustra, ce-ai grăit e-adevărat. Eu însumi mi-am dorit teribil prăbuşirea, în timp ce aspiram către-nălţimi, iar tu eşti trăsnetul pe care-l aşteptam mereu! Uite, ce mai sunt eu, de când mi-ai apărut în faţă tu? Invidia faţă de tine m-a distrus!” – Aşa grăi tânărul om, plângând amarnic. Dar Zarathustra, cuprinzându-l cu un braţ, îl luă cu sine. Iar după un răstimp, mergând alături, Zarathustra începu să zică: Mi-e inima ca sfâşiată. Privirea ta îmi spune, mai bine decât vorba ta, primejdia ce te pândeşte. Tu încă nu eşti liber, tu cauţi încă libertatea. Această căutare te-a făcut să nu mai dormi şi toată noaptea să veghezi. Tu năzuieşti spre piscurile libere, spiritul tău e însetat de stele. Dar chiar şi instinctele cele mai rele din tine năzuiesc spre libertate. Câinii sălbatici din fiinţa ta vor libertatea; ei zăpăte de bucurie-n închisoarea lor, când spiritul tău se munceşte să se libereze. Tu pentru mine încă eşti un prizonier care visează după libertate: ah! sufletul unor asemenea captivi devine foarte întreprinzător, dar şi perfid şi rău. Chiar spiritul eliberat are nevoie de purificare. El încă mai poartă-n sine gratii şi mucegai: chiar ochii lui trebuie să se purifice. Da, cunosc primejdia ce te pândeşte. Dar te conjur, pe dragostea şi pe speranţa mea, nu-ţi părăsi nici dragostea şi nici speranţa! Tu te simţi încă nobil, la fel de nobil te simt încă cei care-ţi poartă pică, zvârlindu-ţi doar priviri răutăcioase. Să ştii că tuturor acestora le stai în drum. Chiar celor buni, un om plin de nobleţe le stă-n drum; şi chiar dacă vor zice că e bun, tot vor căuta în felu-acesta să-l înlăture. Omul cel nobil vrea să creeze noi valori şi o virtute nouă. Omul cel bun iubeşte lucrurile vechi, păstrează tot ce este vechi. Primejdia, pentru cel nobil, nu-i să devină bun, ci să devină insolent, ironic şi distrugător. Am cunoscut, vai! oameni nobili, care-şi pierduseră speranţa cea mai 'naltă. Şi după-aceea ponegreau orice speranţă mai înaltă. De-aceea îşi trăiau cu insolenţă viaţa în trecătoare bucurii şi n-aveau dincolo de clipă nici un ţel. „Spiritul este şi plăcere” – aşa ziceau. Şi astfel spiritul lor avea aripi frânte: acum se târâie pe jos şi întinează totul ca o rozătoare. Visaseră, odată, că vor deveni eroi: acuma sunt doar nişte desfrânaţi. Amar şi spaimă-i pentru ei orice erou. Dar te conjur, pe dragostea şi pe speranţa mea: nu izgoni eroul care e în tine! Păstrează cu sfinţenie speranţa ta cea mai înaltă! Aşa grăit-a Zarathustra.”
―
Acuma el aşteaptă şi aşteaptă-ntruna – dar oare ce aşteaptă? El locuieşte prea aproape de reşedinţa norilor; aşteaptă oare primul trăsnet?”
După ce Zarathustra zise-acestea, tânărul, agitându-şi mâinile, strigă: „Da, Zarathustra, ce-ai grăit e-adevărat. Eu însumi mi-am dorit teribil prăbuşirea, în timp ce aspiram către-nălţimi, iar tu eşti trăsnetul pe care-l aşteptam mereu! Uite, ce mai sunt eu, de când mi-ai apărut în faţă tu? Invidia faţă de tine m-a distrus!” – Aşa grăi tânărul om, plângând amarnic. Dar Zarathustra, cuprinzându-l cu un braţ, îl luă cu sine. Iar după un răstimp, mergând alături, Zarathustra începu să zică: Mi-e inima ca sfâşiată. Privirea ta îmi spune, mai bine decât vorba ta, primejdia ce te pândeşte. Tu încă nu eşti liber, tu cauţi încă libertatea. Această căutare te-a făcut să nu mai dormi şi toată noaptea să veghezi. Tu năzuieşti spre piscurile libere, spiritul tău e însetat de stele. Dar chiar şi instinctele cele mai rele din tine năzuiesc spre libertate. Câinii sălbatici din fiinţa ta vor libertatea; ei zăpăte de bucurie-n închisoarea lor, când spiritul tău se munceşte să se libereze. Tu pentru mine încă eşti un prizonier care visează după libertate: ah! sufletul unor asemenea captivi devine foarte întreprinzător, dar şi perfid şi rău. Chiar spiritul eliberat are nevoie de purificare. El încă mai poartă-n sine gratii şi mucegai: chiar ochii lui trebuie să se purifice. Da, cunosc primejdia ce te pândeşte. Dar te conjur, pe dragostea şi pe speranţa mea, nu-ţi părăsi nici dragostea şi nici speranţa! Tu te simţi încă nobil, la fel de nobil te simt încă cei care-ţi poartă pică, zvârlindu-ţi doar priviri răutăcioase. Să ştii că tuturor acestora le stai în drum. Chiar celor buni, un om plin de nobleţe le stă-n drum; şi chiar dacă vor zice că e bun, tot vor căuta în felu-acesta să-l înlăture. Omul cel nobil vrea să creeze noi valori şi o virtute nouă. Omul cel bun iubeşte lucrurile vechi, păstrează tot ce este vechi. Primejdia, pentru cel nobil, nu-i să devină bun, ci să devină insolent, ironic şi distrugător. Am cunoscut, vai! oameni nobili, care-şi pierduseră speranţa cea mai 'naltă. Şi după-aceea ponegreau orice speranţă mai înaltă. De-aceea îşi trăiau cu insolenţă viaţa în trecătoare bucurii şi n-aveau dincolo de clipă nici un ţel. „Spiritul este şi plăcere” – aşa ziceau. Şi astfel spiritul lor avea aripi frânte: acum se târâie pe jos şi întinează totul ca o rozătoare. Visaseră, odată, că vor deveni eroi: acuma sunt doar nişte desfrânaţi. Amar şi spaimă-i pentru ei orice erou. Dar te conjur, pe dragostea şi pe speranţa mea: nu izgoni eroul care e în tine! Păstrează cu sfinţenie speranţa ta cea mai înaltă! Aşa grăit-a Zarathustra.”
―
“...nothing other than the harmony of the individual limbs and parts, so that nothing can be added or taken away without damaging it.”
―
―
“Nu înţelegeţi ce vreau să spun? Trebuie să vă mărturisesc că mă simt obosit. Pierd şirul vorbei şi nu mai am acea minte limpede atât de mult lăudată de prietenii mei. Spun prietenii mei, din principiu. Căci nu mai am prieteni, ci numai complici. În schimb, aceştia sunt mai numeroşi şi reprezintă întreaga omenire. Şi, printre ei, primul sunteţi dumneavoastră. Cel de lângă tine e totdeauna primul. Cum ştiu că n-am prieteni? E cât se poate de simplu: am descoperit că n-am prieteni în ziua în care m-am gândit să mă omor, spre a le juca o farsă zdravănă, spre a-i pedepsi, într-un anume sens. Dar m-am pomenit că n-aveam pe cine pedepsi. Câţiva ar fi fost surprinşi; dar nimeni nu s-ar fi simţit pedepsit. De altminteri, chiar dacă aş fi vrut, tot nu mi-ar fi folosit la nimic. Dacă aş fi putut să mă sinucid şi apoi să-i văd ce mutră fac, atunci, da, ar fi meritat. Dar pământul e negru, iubite prieten, lemnul e gros, giulgiul des. I-aş fi văzut cu ochii sufletului, e adevărat, dar numai dacă există un suflet şi dacă acest suflet are ochi. De asta însă nu suntem siguri, nu suntem niciodată siguri de nimic! Altminteri, ar exista o ieşire, am izbuti să fim luaţi în serios. Numai propria-ţi moarte îi convinge pe oameni de temeinicia motivelor tale, de sinceritatea ta, de adâncimea suferinţei tale. Atâta vreme cât trăieşti, cazul tău e îndoielnic, n-ai dreptul decât la scepticismul lor. De aceea, dacă ar exista fie
şi numai o şansă de a te bucura de spectacol, ar merita să le dovedeşti ceea ce nu vor să creadă, uimindu-i. Dar aşa, te omori şi ce însemnătate mai poate avea dacă ei cred sau nu, de vreme ce tu nu mai eşti de faţă spre a te desfăta cu mirarea sau cu căinţa lor, de altminteri atât de scurtă, spre a asista, aşa cum îşi visează fiecare om, la propria-ţi
înmormântare. Ca să nu mai fii îndoielnic, trebuie să nu mai fii, pur şi simplu.
Şi oare nu-i mai bine aşa? Nepăsarea lor ne-ar face să suferim mai mult. "O să mi-o plăteşti!" îi spunea o fată tatălui ei, care n-o lăsase să se mărite cu un adorator, prea fercheş după gustul lui. După care s-a omorât. Dar tatăl n-a plătit nimic. Îi plăcea la nebunie pescuitul. După trei duminici, s-a întors la râu, ca să uite, zicea el. Şi nu se
înşela: a uitat. La drept vorbind, de mirare ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat altminteri. Crezi că mori spre a-ţi pedepsi nevasta şi de fapt îi redai libertatea. De aceea e mai bine să nu vezi. Ca să nu mai vorbim ce rişti să-i auzi vorbind despre ceea ce socotesc ei a fi fost pricina sinuciderii tale. Parcă-i aud: "S-a omorât fiindcă n-a mai putut îndura să..." Ah! dragă prietene, ce puţină imaginaţie au oamenii! Ei cred întotdeauna că te sinucizi pentru un motiv oarecare. Dar poţi să te sinucizi foarte bine pentru două motive. Lor nu le dă
însă prin cap una ca asta. Şi atunci, la ce bun să mori de bună voie, să te sacrifici pentru ideea pe care vrei să şi-o facă despre tine? Căci, o dată mort, vor profita de asta spre a explica gestul tău prin tot felul de motive idioate sau vulgare. Martirii, dragă prietene, trebuie să aleagă între a fi uitaţi, batjocoriţi sau folosiţi. Căci înţeleşi nu vor fi niciodată.”
―
şi numai o şansă de a te bucura de spectacol, ar merita să le dovedeşti ceea ce nu vor să creadă, uimindu-i. Dar aşa, te omori şi ce însemnătate mai poate avea dacă ei cred sau nu, de vreme ce tu nu mai eşti de faţă spre a te desfăta cu mirarea sau cu căinţa lor, de altminteri atât de scurtă, spre a asista, aşa cum îşi visează fiecare om, la propria-ţi
înmormântare. Ca să nu mai fii îndoielnic, trebuie să nu mai fii, pur şi simplu.
Şi oare nu-i mai bine aşa? Nepăsarea lor ne-ar face să suferim mai mult. "O să mi-o plăteşti!" îi spunea o fată tatălui ei, care n-o lăsase să se mărite cu un adorator, prea fercheş după gustul lui. După care s-a omorât. Dar tatăl n-a plătit nimic. Îi plăcea la nebunie pescuitul. După trei duminici, s-a întors la râu, ca să uite, zicea el. Şi nu se
înşela: a uitat. La drept vorbind, de mirare ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat altminteri. Crezi că mori spre a-ţi pedepsi nevasta şi de fapt îi redai libertatea. De aceea e mai bine să nu vezi. Ca să nu mai vorbim ce rişti să-i auzi vorbind despre ceea ce socotesc ei a fi fost pricina sinuciderii tale. Parcă-i aud: "S-a omorât fiindcă n-a mai putut îndura să..." Ah! dragă prietene, ce puţină imaginaţie au oamenii! Ei cred întotdeauna că te sinucizi pentru un motiv oarecare. Dar poţi să te sinucizi foarte bine pentru două motive. Lor nu le dă
însă prin cap una ca asta. Şi atunci, la ce bun să mori de bună voie, să te sacrifici pentru ideea pe care vrei să şi-o facă despre tine? Căci, o dată mort, vor profita de asta spre a explica gestul tău prin tot felul de motive idioate sau vulgare. Martirii, dragă prietene, trebuie să aleagă între a fi uitaţi, batjocoriţi sau folosiţi. Căci înţeleşi nu vor fi niciodată.”
―
Luca’s 2025 Year in Books
Take a look at Luca’s Year in Books, including some fun facts about their reading.
884 books
|
95 friends
300 books
|
1,240 friends
35 books
|
135 friends
593 books
|
1,116 friends
81 books
|
364 friends
204 books
|
114 friends
80 books
|
99 friends
82 books
|
596 friends
More friends…
Polls voted on by Luca
Lists liked by Luca
