Izabela

“La început ai tendinţa să-l
supraestimezi crezând că viaţa pe care ai
primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl
subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de
nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar
veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către
sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de
un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci
să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot
spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât
îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai
bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii
rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin
ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când
nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare,
trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.”
― Éric-Emmanuel Schmitt, Oscar et la dame rose

“Eu unu cred că suntem aici ca să ne mirăm. Să ne mirăm. Să întrebăm. Iar dacă te miri de lucrurile mari şi întrebi de lucrurile mari, atuncea ’nveţi despre alea mărunte, aproape din întâmplare. Da despre lucrurile mari n-ai să ştii niciodată mai multe decât ştiai la început.
Cu cât mă mir mai mult, cu atât iubesc mai mult, a spus el.”
― Alice Walker, The Color Purple

“– Întrebările cele mai interesante rămân
şi vor rămâne întrebări. Ele întreţin misterul.
Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că“.
Doar întrebările neinteresante pot căpăta un
răspuns definitiv.
– Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există
soluţie?
– Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai
multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie.
– După mine, Tanti Roz, singura soluţie
la viaţă este să trăieşti.”
― Éric-Emmanuel Schmitt, Oscar et la dame rose

“Ce le reproşezi tu de fapt, Oscar?
– Le e frică de mine, Tanti Roz. N-au
curajul să-mi vorbească. Şi cu cât le e lor mai
frică, cu atât am şi eu impresia că sunt un
mosntru. De ce par atât de terorizaţi?”
― Éric-Emmanuel Schmitt, Oscar et la dame rose