Alex

“Dintre toate lipsurile studentului, cea dintîi şi cea mai de seamă era fără îndoială lipsa de respect faţă de tatăl lui. De altfel şi bătrînul era adesea plicticos de n-avea pereche. In primul rînd era peste măsură de curios, în al doilea rînd nu-l lăsa să înveţe, pentru că trăncănea într-una şi punea întrebări prosteşti — lipsite cu totul de temei şi, în cele din urmă, mai venea uneori şi beat. Fiul îşi dezvăţa încetul cu încetul părintele de aceste păcate, adică de dorinţa de a-şi vîrî nasul pretutindeni şi de a trăncăni verzi şi uscate, şi, în sfîrşit, izbuti să-l facă pe bătrîn să-l asculte ca pe un oracol şi să nu deschidă gura fără îngăduinţa lui. Bietul bătrîn nu mai contenea să se minuneze şi să se bucure de Petenka al lui (aşa-i spunea el). Cînd venea să-l vadă, era întotdeauna sfios şi îngrijorat, neştiind pesemne cum o să-l primească fiul şi nu îndrăznea multă vreme să-i calce pragul; dacă mă nimerea pe mine prin apropiere, mă descosea pe puţin vreo douăzeci de minute, întrebîndu-mă cum e cu Petenka al lui? Dacă-i sănătos, în ce ape se scaldă şi dacă nu lucrează cumva la ceva cu totul deosebit ? Şi ce anume face : scrie, citeşte sau cugetă ? Dacă-l îmbărbătam şi-l linişteam îndeajuns, bătrînul îşi lua în cele din urmă inima în dinţi şi intra tiptil-tiptil, deschizînd încetinel uşa, prin care vîra mai întîi capul; dacă vedea că băiatul lui nu se supără şi-i face un semn, trecea binişor în odaie, îşi lepăda paltonaşul şi pălăria — veşnic boţită, găurită şi cu marginile rupte — le atîrna în cuier, cu multă băgare de seamă şi fără zgomot; apoi se aşeza într-un colţ, pe scaun, tot atît de încetişor şi-l mînea din ochi pe Petenka al lui, prinzîndu-i toate mişcările şi căutînd să ghicească în ce toane e. Dacă Petenka nu era cît de cît în apele lui şi bătrînul o vedea, se ridica numaidecît şi spunea : «Eu, Petenka, numai aşa... am trecut doar pentru o clipă. Să vezi... am fost departe şi dacă am trecut pe aici, am intrat să mă odihnesc». Apoi îşi lua tăcut şi supus paltonaşul şi pălăria ponosită, deschidea iar uşa fără zgomot şi pleca, cu un zîmbet silit, ca să înăbuşe durerea strînsă în suflet şi să nu i-o arate fiului. Dar cînd se-ntîmpla ca fiul să-şi primească bine tatăl, acesta nu mai ştia ce să facă de bucurie. Mulţumirea i se citea pe faţă, în purtări, în mişcări. De cîte ori îi vorbea băiatul, bătrînul se sălta puţin de pe scaun şi-i răspundea încet, slugarnic, aproape cu evlavie, căutînd să întrebuinţeze vorbele cele mai alese, adică cele mai caraghioase. Dar, hotărît lucru, vorbirea frumoasă nu prea era de el: se încurca şi se fîstîcea în aşa hal, că nu ştia ce să mai facă cu mîinile şi ce să se facă el singur, şi multă vreme după ce isprăvea, mai bolborosea pentru el răspunsul cuvenit, căutînd parcă să-şi îndrepte greşeala. Dacă izbutea să răspundă cum trebuie, bătrînul se umfla în pene, îşi îndrepta pe rînd jiletca, cravata şi haina şi lua înfăţişarea unui om care-şi cunoaşte preţul. Uneori prindea atîta curaj, îndrăzneala lui mergea atît de departe, că se ridica încet de pe scaun, se apropia de raftul cu cărţi, îşi alegea o carte şi citea pe loc cîte ceva, aşa, la nimereală. Toate astea le făcea cu un sînge rece şi o nepăsare prefăcută, de parcă ar fi avut libertatea să umble întotdeauna în voie prin cărţile fiului său, de parcă ar fi fost obişnuit de cînd lumea cu vorba mîngîietoare a acestuia. Eu însă am văzut odată cu ochii mei cum s-a speriat bietul de el, cînd Pokrovski l-a rugat să nu mai pună mîna pe cărţi. Bătrînul s-a fîstîcit, s-a grăbit, a pus cartea de-a-ndoaselea, apoi a dat să-şi îndrepte greşeala, a întors-o, dar a băgat-o cu cotorul înăuntru; şi toate astea le făcea zîmbind, înroşindu-se şi căutînd să şteargă, cum se pricepea mai bine, urmele fărădelegii.”
― Fyodor Dostoyevsky, Poor Folk

“Nothing is so difficult as not deceiving oneself.”
― Ludwig Wittgenstein, Culture and Value

“True happiness is to enjoy the present, without anxious dependence upon the future, not to amuse ourselves with either hopes or fears but to rest satisfied with what we have, which is sufficient, for he that is so wants nothing. The greatest blessings of mankind are within us and within our reach. A wise man is content with his lot, whatever it may be, without wishing for what he has not.”
― Seneca

“Din clipa în care libertatea a făcut explozie în sufletul unui om, zeii nu mai pot face nimic împotriva lui. Asta-i o treabă omenească, şi numai ceilalţi oameni - numai ei - au căderea să-l lase în libertate sau să-l strîngâ de gît.”
― Jean-Paul Sartre, Muştele / Cu uşile închise / Morţi fără îngropăciune / Diavolul şi bunul Dumnezeu / Sechestraţii din Altona