Status Updates From Samsara

Să ne permitem să ne manifestăm în integritatea noastră, să ne acceptăm cioturile care ne atârnă de inimă, să ne strângem în braţe ca fiinţe complete şi abia apoi să ne reinventăm şi reconstruim, conştienţi, din reziduurile a ceea ce am fost şi speranţele a ceea ce vrem să devenim.

Atâta vreme cât nu integrăm şi restul din noi, vom trăi mereu cu frică, de parcă am şti că avem un şarpe în casă, pe care nu îl vedem, dar care gândim că aşteaptă momentul oportun ca să atace.

Acceptându-ne vulnerabilităţile, imperfecţiunile, micile meschinării, vom putea să le înţelegem şi să trecem peste ele şi abia atunci vom cunoaşte umanitatea completă. Mereu punem mai mare accent pe lucrurile bune care vrem să ni se întâmple, pe calitățile pozitive pe care vrem să le dobândim şi îngropăm restul sub preş.

La oraş sau la munte, pe ploaie sau soare, în bucurie sau tristeţe, să rămânem conectaţi la fiinţa aia divină din noi și să nu plecăm de lângă ea la prima adiere de vânt. Să ne amintim că toate trec, mai devreme sau mai târziu. Întunericul din noi are nevoie de iubirea şi acceptarea noastră mai mult decât oricare altă parte a noastră.

Şi atunci am înţeles că pacea şi fericirea nu înseamnă numai extaz şi sclipici. Am înţeles că pentru a ne accepta și jubi trebuie să ne păstrăm liniştea în mijlocul zgomotului, să rămânem neclintiți în faţa celor mai negre abisuri.

Oamenii înfloresc sub razele iubirii. De ce alegem să ne distrugem unii pe alţii? Adevărul e că toţi suntem acelaşi lucru: o bucățică mică de viaţă. Suflete.

Nimic din tot ce suntem învăţaţi că e important nu mai contează. Evenimente, activităţi, bârfe, oameni. Nu e important ce faci, cum, de ce, dacă eşti deștept, dacă ai cunoştinţe, skilluri. Banii nu contează, dramele nu contează. Nu contează nici măcar dacă eşti bun sau rău, atât timp cât ești autentic, real, prezent în tine în fiecare moment.

Toate trec. Nici lumina, nici întunericul nu durează o veşnicie. Totul e să treci detaşat prin tot ce ți se întâmplă, să înţelegi că nu e decât o iluzie. Binele şi răul vin din aceeaşi sursă. Lumina nu poate exista fără întuneric. Sunt două feţe ale aceleiași energii.

Nu trebuie să îţi fie frică de întuneric. Lumina sau lipsa ei sunt foarte asemănătoare. Ambele sunt experienţe. Dacă viaţa ţi le scoate în cale trebuie să le trăiești, să te deschizi lecţiilor care ți se oferă.

Observ jocul minţii şi puterea gândurilor. Cum o idee are puterea de a distruge, de a te arunca în cele mai negre lumi sau ridica pe cele mai înalte culmi. ladul la care m-am supus prin poveştile din mintea mea e o dovadă clară că depinde doar de noi cum alegem să trăim.

Stai proptită în pământ, dar cu capul în cer. Eşti undeva, suspendată. Eşti în tine.

Viața se întâmplă atât de natural în jurul tău că nici nu o mai observi. Vrei să iei o pauză, să îţi tragi sufletul, dar vezi că timpul nu te aşteaptă, vezi că norii tot merg pe cer, că vântul nu tace nici măcar o clipă, să te aștepte, să răsufli, vezi că timpul se întâmplă.

Să lași viața să treacă pe lângă tine cu scuza că nu ai destui bani să pleci nu știu unde e cea mai mare lașitate posibilă.

Să fii explorator nu înseamnă neapărat să parcurgi jungle virgine. Înseamnă să nu renunţi niciodată la căutare, să încerci mereu să înţelegi viaţa din alte puncte de vedere, să te uiți mereu în interior şi să te descoperi, să nu uiți să te bucuri de viaţă aşa cum vine ea, cu lucruri mai simple sau mai complicate.

Cu toată educaţia şi tehnologia de care dispunem, trebuie să recunoaştem, ne-am alienat. Vedem natura ca pe ceva exterior nouă, ca pe un aliat sau duşman, în funcţie de situaţie şi de avantaje. Nu mai respectăm ritmul Pământului, nu ne mai adaptăm naturii, o schimbăm pe ea în funcţie de nevoile noastre, iar ce e mai rău, nu ne pasă de consecinţe.

„Contează chiar şi felul în care bei un pahar cu apă. Fiecare lucru mărunt trebuie făcut cu conştientizare, cu echilibru între corp, mine şi suflet. Trebuie să fii conştient de tine însuți în fiecare secundă și să fii cu toată fiinţa în activitatea pe care o faci. O să îți arăt cum un mic detaliu face toată diferenţa."

Degeaba suntem noi, oamenii, atât de avansaţi şi inteligenţi, degeaba avem libertate de alegere, de mişcare, degeaba ne putem construi propriile destine, dacă suntem prea puţin conştienţi de toate aceste lucruri şi de consecinţele acţiunilor noastre. Trăim mare parte a vieţii adormiți, inconştienţi, cu atâta putere inutilă...

Despărţirile te învață multe lucruri, dar mai ales că timpul e limitat, iar această limitare e o oportunitate bună pentru a renunța la gardurile pe care ni le construim singuri în jurul nostru.

…un lucru îl avem cu toţii în comun: felul în care se simt despărţirile. Încercăm să arătăm că nu e mare lucru. Dar, după ce persoanele dragi se întorc cu spatele, licăreşte ceva în ochii noştri, o combinaţie de melancolie şi neprevăzut, conştiinţa faptului că în orice moment se poate întâmpla ceva, există posibilitatea ca aceea să fie ultima oară când vedem persoana respectivă.

Eram acolo şi nu eram. Eram pe munte, dar nimeni nu mă ştia acolo. Erau atâţia oameni pe acelaşi munte şi totuşi eram singură. Eram luminoasă, dar mergeam printr-o beznă totală. Eram, nu eram, eram, nu mai eram, nu mă mai interesa dacă eram, nu mai conta dacă nu mai eram sau dacă aş fi fost vreodată.

Îmi dădeam seama cum trei sferturi din ziua oamenilor e pur şi simplu risipită pe reguli şi ritualuri fără niciun sens, pe judecăţi inutile, pe ambiţii, frică, conflicte interioare şi exterioare. Iar restul timpului sunt ori prea obosiţi ori prea orbi pentru a mai face ceva.

Deschiderea care vine odată cu renunţarea la frici creează porţi uimitoare spre lumi despre care nici nu ştiai că există

Furam viaţă ici şi colo, când profii nu erau atenţi, trăiam pe ascuns prin cărțile citite pe sub bancă la orele de fizică şi informatică. Exploram pe bucăţi, în secret, pentru că mereu trebuia să dau socoteală, trebuia să îi aud pe alţii vorbind despre bine şi rău, corect şi incorect, prelegeri întregi despre ce ar trebui să fac în viaţă şi ce curs ar trebui să dau existenţei mele aici