Cristina Ionela’s Reviews > La Medeleni [vol. 1-3] > Status Update

Toți aprobau orice. Contradicțiile dispăruseră. Era o totală renunţare la asperitățile și intransigențele personalității. Stăpânea gestul sufletesc de-a face loc și celorlalți. Nici unul n-ar fi îndrăznit să tulbure prin ceva bucuria generală: toti doreau s-o deservească, întețind-o.

Între casă și om se interpun cafeneaua, berăria, clubul - apoi casa altora. Casa ta, treptat, devine casa de care fugi mai tare.

Afară, uuitul vântului și foşnetele sfâşiate ale ploii, prin întunericul opac, dădeau un fior de pustiu polar. Nu puteai să-ți închipui că-i vară, nici toamnă, nici iarnă. Ploaia, noaptea și frigul umed te izgoneau într-o eternitate dincolo de anotimpuri, prin care mişcarea trenului părea ceva subpământean…

Cafeaua devenea şaradă. Amintea parcă mirosul muşamalei şi gustul creioanelor. Nu! Mai degrabă mirosul mâlului și gustul săpunului de rufe. Nici asta! Se înrudea cu mirosul băcăniilor de barieră, care vând ghemuri de sfoară, nuci și sineală într-un iz de rachiu şi de guzgan. Era dulceagă și iute, fadă și pipărată, răspântie de gusturi nedefinite, obscuritate tulbure ca și culoarea ei.

Dumnezeu l-a făcut pe Adam, din coasta lui Adam a rupt-o pe Eva. Păcatul vieții e dar dumnezeiesc. Dar diavolul a desprins o aşchie din cornița lui și a întins-o omului. Era instrumentul scrisului... Când ți-ai petrecut viața scriind, ridici capul la bătrâneță, dându-ți seamă prea târziu că păcatele lui Dumnezeu sunt ale vieții, dar păcatul scrisului e împotriva vieții.

În fundul aleei, ca un sughiț al perspectivei, se ridică un obelisc, la picioarele căruia, așezați pe labe, patru lei de piatră poate că-s sfincşi - veghează. Acești lei, de când au devenit de piatră s-au îngrăşat. Au oarecare asemănare cu obezitatea scroafelor, dar sunt lei.

Începuse-n el febrilitatea care urmează marilor hotărâri, multă vreme amânate. Vrei să precipiți clipele ca să isprăveşti mai repede, ceea ce ani de zile n-ai făcut.

Când ai ajuns în fața peronului cu trenul, te cobori grăbit.

Când ai ajuns cu vaporul în fața cheiului, lipit de zidul debarcaderului, stai. Stai tot pe vapor, cum fierbe apa în oală, dar stai. Ai impresia că eşti atârnat în cuier.

Totul era departe şi albăstriu, ca aşezat pe zări de toamnă cu nelămuriri de cer şi de zbor dus. Îți venea să privești cu mâna pe ochi sau printre gene, ca și cum marea pe care pluteai ar fi fost un punct pierdut în cer, albastră dispariție, pastel al golului și-al vagului.

Când doi oameni s-au cunoscut, în fața morții de pildă, se cunosc perfect. Dar rareori oamenii au prilejul să se cunoască aşa de bine. Unii oameni însă, foarte loiali, despuiați complect de cabotinism, se pot cunoaște foarte bine în condiții de o banală normalitate. Mai târziu, se vor sătura poate unul de altul, dar decepții nu pot avea niciodată.