Dănuț Ivănescu's Blog: fără copertă

din centrul orașului Alicante, Juan se odihnea pe o bancă și se gândea că avea dreptate primarul: dacă vrei să-ți îndeplinești visele, trebuie mai întâi să te trezești. Ca urmare își săltă soția din roabă, o puse în locul lui, umplu tărăboanța cu ouă și se repezi la piață. Acolo nu ajunsese încă vestea, așa că le vându suficient de bine încât să poată cumpăra o bere pentru el și o eșarfă tricoloră de mătase pentru Mia. Mia se bucură în felul ei, chiar așa, murdară de găinaț și ciupită toată. Juan o duse acasă, o spălă și o culcă pe prispă, lângă mașina de cusut iluzii. Miercuri primarul anulă facilitățile fiscale pentru găinari, așa că lucrurile reintrară în normal, iar Mia se duse la cârciuma din colț. "Unde s-a dus Mia, ducă-se și suta", zise Juan scoțând ultima bancnota de sub preș.

pe Apa Sâmbetei și Duminicii și ultimul salariu, Basil Poznă își învăță pantofii să nu-și mai tocească tălpile. Le vorbi cu blândețe, din memorie, în timp ce fuma în gând o țigară, a șaptea din acea zi. Apoi își aduse aminte cum miros sarmalele. Dincolo de fereastră vântul încremenise ca un fleac de țurțure, iar liniștea prinsese numaidecât a țiui pe ultrascurte. "Între Norvegia și Coreea de Nord e doar Rusia", zise cu voce tare. De ce n-ar fi făcut-o? Încă nu se însurase, încă n-avea copii, încă nu-i muriseră părinții. Nici măcar diabet nu avea încă. Putea face orice așadar. Cuierul tresări la auzul vocii și se ascunse în dulap, printre pelerinele galbene rămase de la un concert pentru coarde. "Ptiu, uita-te-ar necazurile să te uite, cititorule!"

Scaunul se lăfăie primitor sub tine, iar tu îl cauți pe sus, pe tavanul stânjenit de petele care amintesc de pubertate. Nu știi ce-ți venite, te-oi fi rușinat să privești dârele de pe podea. Oricum nu-i nimic interesant nici sus, nici jos, după cum cântă și mătușa Aristotel la postul de radio al înotătorilor în ape reci. Celelalte scaune, scălâmbe și pofticioase ca niciunele altele, se gudură goale pe lângă borcanul cu murături. Goale în casa goală. Toată lumea mă iubește în casa asta, zici din priviri, căci limba ți-e prea lată și nu mai știe rostul rostirii. În grădină, bălaiul Oleg râde cu gura întoarsă, ca o năstrapă lăsată la scurs. Se ciorovăiește, ca în fiecare miercuri, cu ziua lui de naștere, cot la cot cu coropișnițele și cu lăcustele. Iar tu te întrebi dacă ateii creștini sunt mai candizi decât ateii musulmani.

Sătul de protectorat,
De mărgea de Mărgelat,
De promisii făr de misii,
De comisii, ba transmisii,
De sămânță de Săpânță,
De golul de la bărbânță,
De clănțăi lipsiți de clanță,
De mișto, de nonșalață,
De cocarde, scârț, cocârț,
De salarii cât un pârț,
De scorneli și de scornici,
De nerozi și de furnici,
De funcționari flămânzi,
De taxe și de dobânzi,
Nu inept, dar prea inert,
C-un trecut, mă tem, incert,
Strâmtorat electorat,
Nu alege pipărat,
Nici aprins, nici hormonal,
Flamboaiant sau personal.

 - Nu, nu i s-a făcut autopsie! N-au considerat-o o moarte suspectă! Era înregistrată cu o boală de inimă, iar cel care a văzut... care a constatat decesul, medic sau ce-o fi fost, a decis că aceea a fost cauza. Inima!

Tot timpul m-a privit în ochi. Chiar și în timp ce bea din pahar. Nu mi-amintesc cum am ajuns acolo, în cârciuma aia, aflată într-un cartier în care nu mai călcasem până atunci. O dugheană înjghebată între două case de la începutul secolului trecut, cu patru-cinci mese. Podeaua de scândură scârțâia la fiecare pas, iar godinul din colț degaja mai degrabă fum decât căldură.   

N-aș putea spune nici de ce m-am așezat la masa lui. Nu lipseau locurile libere la acea oră, la care oamenii de obicei muncesc. Avea ochii tulburi, tenul pământiu și părul în dezordine. A început să vorbească fără nici o introducere. De parcă m-ar fi așteptat. De parcă ne-am fi cunoscut.  

Primise un telefon la serviciu, de la o vecină. 

- Vino repede acasă, Damiane! A murit Marioara!

 - Adică ce vrei să zici, că sunt lipsit de empatie? Un monument de egoism? Că mă strecor mereu când e vorba de pus osul la treabă? Că nu mi-am dorit niciodată copii pentru că e prea mare bătaia de cap? Că Irina m-a părăsit pentru că îi vorbeam cu condescendență, o umileam, cu precădere în public?

I s-au înroșit urechile de indignare. Arată îngrozitor, cu ochii holbați, urechile în flăcări și puținul păr pe care-l mai are zburlit, de parcă i s-a cățărat o pisică furioasă în creștet. Cătălin și Florin tac. Îi cunosc prea bine accesele. Ce-i drept Irina îl părăsise pentru că-l prinsese călare pe-o pipiță de la Contracte. Nu că ea n-ar fi... Dar nu la locul de muncă. Un alt fel de umilire decât cel ales de mine, așadar. În rest... Oftez și dau din cap, ca și cum cuvintele lui mi-ar fi provocat o mare supărare. De obicei are efect.

- Păi dacă nimic din toate astea nu-i adevărat, de unde știi că tu ești cel pe care l-am luat ca model pentru George?

Cătălin tușește în pumn, încercând să-și ascundă rânjetul, iar Florin ridică sprâncenele și întoarce privirea spre fereastră. Din boxe izbucnește sunetul distorsionat cu care începe America.

- O dai la întors, asta e! îmi replică Alex, deloc convins de argumentul meu. O dai la întors! Cum de unde? Casa lui e leit casa mea, fotografie, nu alta. Apoi George are vârsta mea, meseria, până și tatuajul cu acvila bicefală. Și o corcitură de Labrador. E divorțat și colecționează halbe cu capac. Ce vrei mai mult de-atât?

 - M-a pus dracu’ să-mi ridic ochelarii pe frunte, nu știu ce-mi veni! Vă dați seama, nu dormisem de 24 de ore. Ochi injectați, cearcăne, alea-alea. „Aveți ceva împotrivă să suflați în fiolă?”, aud, de sub cozorocul caschetei. „N-am! Ce să am?” zic. Dar eu, în mintea mea, rulam tot felul de scenarii. Nu eram cu mințile la mine, vă dați seama. Nu dormisem de 24 de ore. Poate iese dracu’ ceva de la apa de gură, de la mentolul ăla, mai știi. Asta-mi mai lipsea! Ăluia, când a văzut ce muian aveam, începuseră să-i tremure mâinile. De bucurie, cred. Probabil că zicea în mintea lui: „Gata, am mai prins unu’!”. Își făcea norma, știi. Suflu, ăla se uită… Rămăsese cu ochii pe aparat, de parcă nu-nțelegea ce vedea. „Știți ceva?”, zice. „Nu, nu știu! Ce să știu?”, zic. „A ieșit zero!”. „Păi cum altfel să iasă, dom’le, dacă n-am băut nimic?”.

Rămăseserăm toți patru cu ochii la Bogdan, așteptând continuarea, dar el n-a mai zis decât „Asta a fost tot! Vă dați seama?”. Victor a ridicat halba și a sorbit îndelung din ea, cu capul pe spate. Eu mi-am mutat privirea la noua lui parteneră, care mușca dintr-un pateu. Stătea pe scaunul din fața mea, n-o puteam evita. Avea pieptul atât de generos, încât strângea deasupra lui toate firimiturile de foitaj care se desprindeau din pateu. N-am putut să nu observ asta. Probabil că observaseră și ceilalți. N-aș putea spune.

Îl sâcâia o stare de neliniște, ca și cum ar fi așteptat ca din clipă în clipă să se întâmple ceva, fără să deslușească ce anume. Se trezise cu ea de dimineață și fusese tentat să creadă că era urmarea unui vis și că va trece de la sine. Nu se întâmplase așa, firește. Starea persista și îl împiedica să treacă la acțiune, să facă ceva, orice. Nu-i stătea în fire să lenevească, dar parcă dintr-odată toate lucrurile pe care ar fi trebuit sau ar fi putut să le înfăptuiască își pierduseră importanța. O mai pățise, nu-i vorbă, mai ales în primele ore ale zilei, dar până atunci reușise de fiecare dată să depășească fără probleme impasul, gândindu-se că trebuia să meargă înainte, pentru că n-avea, chipurile, de ales. 

- Niciodată n-ai de ales! Nimeni n-are de ales! îi replicase George în vară, la un grătar. Trebuie să mergem înainte, asta ne e soarta! Fiecare cum e-n stare! Ai vreo îndoială?

Reflecta din când în când la răspunsul prietenului său, dar nu se putea hotărî dacă denota optimism sau resemnare. Poate câte puțin din fiecare. Atunci, pe loc, declarase ritos că nu-i deloc adevărat, că ai întodeauna de ales și că îți poți schimba soarta sau măcar poți încerca. 

- E ca și cum s-ar strădui Vasile să-și lase barbă! ripostase George, deschizând două beri dintr-un bax nou.

Izbucniseră amândoi în râs, pentru că ideea li se păruse într-adevăr caraghioasă. Femeile nici gând să râdă. N-aveau simțul umorului și nici nu-l cunoșteau pe Vasile.

Deschid portbagajul, oftez discret și îmi plimb sastisit privirea pe deasupra mulțimii de sacoșe. Pentru patru cimitire, mă-nțelegeți.

- Ce să iau? întreb.

- Două candele, două coronițe, două pachete pentru împărțit și punga aia roșie cu sfoară, foarfecă și ce-o mai fi în ea! răspunde Raluca.

N-apuc să m-aplec cu totul că aud din spate o voce fals umilă, exersată: “Dă și mie un pachet, conașule, să-ți trăiască copiii!”. Desfac prima dintre cele cinci pungi roșii, ignorând cererea care continuă să se repete, deși mi-e clar că femeia n-are de gând să renunțe cu una cu două. 

- Dacă n-ai fi așa de insistentă ai avea de câștigat! Nimănui nu-i place să fie hărțuit! zic într-un târziu, fără să mă întorc. Modul în care pronunța cuvintele, ca și cum le-ar fi tușit, îi dezvăluiseră deja etnia, nu trebuia neapărat s-o văd.

Facem circuitul cimitirelor de două ori pe an: de Paște și de Crăciun. Mai degrabă ca să-i cânt în strună Ralucăi, decât pentru că aș simți nevoia. Mă gândesc des la cei plecați, așa că nu văd de ce-ar trebui s-o dovedesc aprinzând lumânări la mormintele lor. Cui s-o dovedesc? Oricum, copiii mei n-o vor mai face, n-am nici o îndoială. De ani buni îmi tot spun că ar trebui să las scris că-mi doresc ca trupul să-mi fie ars, iar cenușa împrăștiată în grădină. În pădure? O s-o fac, într-o bună zi, cât de curând, cât de curând.