Armata daneză apărută în nordul Franţei în 879 sosise în Anglia cu un an înainte, pentru a lupta împotriva anglo-saxonilor. Aflând pe Valea Tamisei că fraţii lor de arme fuseseră înfrânţi de Regele Alfred la Edington, vikingii au rămas în timpul iernii în oraşul Tulhom, pentru ca în primăvara următoare să pornească spre continent.

La mijlocul lunii iulie 879, drakkarele au acostat undeva între Calais şi Boulogne. Apoi, şase ani la rând, danezii au jefuit teritoriile francilor dintre Sena şi Rin, fără să întâmpine vreo rezistenţă notabilă nici în Franţa, nici în Flandra. Un cronicar anonim de la mănăstirea Saint Vaast consemna, în 884:

„Oamenii Nordului nu contenesc să omoare şi să ia creştini în captivitate. Ard biserici, case, oraşe. Nu există loc unde să nu vezi leşuri de clerici şi mireni, nobili şi oameni de rând, bărbaţi, femei, copii. Inimile tuturor se umplu de durere şi deznădejde.“

Evenimentul cel mai important al ofensivei daneze a fost atacul asupra Parisului, oraşul rămânând asediat din noiembrie 885 până în noiembrie 886. La acea vreme, măreţia capitalei franceze ţinea de viitor; în secolul al IX-lea, Parisul era doar Île de la Cité, o insulă fortificată pe Sena, locuită de câteva sute de franci şi legată de maluri prin două poduri – Le Grand Pont (dreapta) şi Le Petit Pont (stânga) – având la capete turnuri care blocau trecerea pe fluviu.

Vikingii au ajuns în faţa oraşului la 24 noiembrie 885. În ziua următoare, Sigfrid, căpetenia lor, s-a întâlnit cu Joscelin, episcopul Parisului, căruia i-a făcut o propunere rezonabilă: „Joscelin, ai milă de turma aflată în grija ta. Îţi cerem să ne laşi să trecem de oraşul vostru. Nu o să-l atingem.“

Episcopul a răspuns cu aceste cuvinte: „Regele nostru Carol ne-a încredinţat cetatea mie şi contelui Eudes. Dacă ai fi în locul meu, ai face ceea ce îmi ceri?“

Sigfrid a dat dovadă de sinceritate: „Ocara s-ar abate asupra spadei mele şi aş fi nedemn să o mânuiesc. Totuşi, dacă nu primeşti să trecem, arcurile noastre vă vor trimite săgeţi otrăvite la revărsatul zorilor, iar la sfârşitul zilei va fi doar moarte şi molimă printre voi.“

Şi aşa a fost.

Atacul a început în dimineaţa de 26 noiembrie, când vikingii au luat cu asalt turnul de pe malul drept al Senei. Din zori până la apus, apărătorii au fost bombardaţi cu pietre şi săgeţi, în timp ce asupra atacatorilor se vărsau smoală încinsă şi ulei fierbinte. La asfinţit, turnul rămăsese în mâinile parizienilor – dar tributul în vieţi era prea mare.

Noaptea, apărătorii au înălţat cu încă un etaj turnul. În zori, vikingii au adus un berbece pentru a izbi în porţi şi o catapultă care să arunce proiectile incendiare. Din nou, parizienii au rezistat.

Danezii s-au pregătit pentru un asediu de lungă durată, aşezându-şi tabăra la abaţia Saint Germain l’Auxerrois. În ultima zi a lunii ianuarie 886, Sigfrid şi-a împărţit armata în trei corpuri: unul trebuia să atace turnul de pe malul drept al Senei, iar celelalte să distrugă podul. Vikingii au încercat să cucerească turnul, umplând şanţul înconjurător cu crengi, leşuri de animale şi chiar cu cadavrele prizonierilor – fără rezultat. Au trimis trei bărci în flăcări ca să incendieze podul – iarăşi tentativă eşuată.

Iarna a isprăvit însă ce începuseră nordicii. Pe 6 februarie, Sena a ieşit din matcă şi Podul Mic a fost luat de ape, făcând posibilă atacarea turnului de pe malul stâng. Trecerea spre sudul şi estul Franţei era deschisă… Unii dintre danezi au făcut incursiuni în amonte de Paris, pe uscat, până la Loara, alţii s-au îndreptat spre Chartres şi Evreux, în timp ce restul armatei a rămas la porţile oraşului pe care vikingii îl asediau în continuare.

Einar Tokesson nu mai era printre ei. Prieten şi sfătuitor al lui Sigfrid, îl însoţise în întreaga campanie din sud, fiindu-i mereu alături. A căzut la 31 ianuarie 886, în ultimul atac de iarnă împotriva turnului de pe Le Grand Pont. Avea şaizeci şi doi de ani şi, aşa cum i-a spus sorei lui, Breya, în chiar seara dinaintea luptei, „moartea îl ocolea de prea multă vreme…“. Norvegianul a fost străpuns de nouă săgeţi, pe când îl purta pe Sigfrid, rănit şi fără cunoştinţă, departe de umbra zidurilor de unde arcaşii franci revărsau o grindină de proiectile. Einar s-a stins câteva ore mai târziu, iar danezii l-au cinstit ca pe o mare căpetenie.

Nu există mărturii scrise despre riturile funerare ale nordicilor la vreme de război – când nu era timp pentru complicatul ceremonial de trimitere în Valhalla. Singura consemnare a unei înmormântări vikinge datează din perioada de relativă pace de la sfârşitul „exploziei“ scandinave în Europa. Relatarea a fost făcută de Ibn Fadlan, ambasador arab la bulgarii de pe Volga. Solia lui a părăsit Bagdadul la 21 iunie 921 şi, înainte de a ajunge la Bulgar (12 mai 922) a străbătut teritorii locuite de bizantini, kwarezmieni, turcii oguzi, pecenegi şi başchiri. Ibn Fadlan, care avea şi misiunea de a-i învăţa pe bulgari să construiască fortificaţii, a asistat, pe malul Volgăi, la funerariile unei căpetenii vikinge.

„După cum era obiceiul printre nordici“, scrie arabul, „sclavele celui mort au fost întrebate dacă vor să-l însoţească în ultima călătorie. Una dintre ele a păşit înainte, spunând că o va face, deoarece îşi iubise stăpânul mai mult decât propria-i viaţă (…).

În ziua ceremoniei, varegii au tras corabia căpeteniei pe uscat, urcând-o pe o schelă de lemn sub care clădiseră rugul. Pe puntea drakkarului au înălţat un cort, iar înăuntru au pus trupul mortului, îmbrăcat în veşminte bogate şi stând pe blănuri, ca şi cum s-ar fi odihnit. I-au aşezat alături armele, coiful şi armura, iar în faţă mâncare şi băutură pentru ospăţul din urmă.

Tânăra sclavă, îmbrăcată ca o regină, a fost dusă spre un cadru de lemn ce semăna cu tocul unei porţi. Patru bărbaţi au săltat-o pe braţe, ca să poată vedea pe deasupra, în «Tărâmul de Dincolo». Au lăsat-o jos şi iarăşi au ridicat-o, de trei ori la rând, în timp ce toţi cei prezenţi rosteau ruga de rămas bun a vikingilor:

«Iată, acolo este tatăl meu,

Acolo sunt mama, fraţii şi surorile mele,

Întreg neamul străbunilor mei, până la cel dintâi…

Şi cu toţii mă cheamă să-mi iau locul printre ei,

În sălile Valhallei, unde cei bravi trăiesc veşnic.»

Apoi, sclava a spus: «Îl văd pe stăpânul meu în Valhalla; mă cheamă. Duceţi-mă la el!». Şi au dus-o. O femeie numită «îngerul morţii» a însoţit-o în cortul funerar. Şase bărbaţi au intrat după ele şi fiecare a avut-o pe sclavă, după care au aşezat-o lângă trupul stăpânului ei. Patru bărbaţi o ţineau de picioare şi de mâini, alţi doi i-au înconjurat gâtul cu o frânghie. Au început să strângă, iar «îngerul morţii» s-a apropiat de ea cu un pumnal şi i l-a împlântat de mai multe ori în piept… La sfârşit, bărbaţii au dat foc rugului; în scurt timp, corabia, stăpânul şi tânăra sclavă erau doar cenuşă şi scrum.“

Un vareg care stătea lângă Ibn Fadlan i-a desluşit, prin mijlocirea tălmaciului: „Voi, arabii, băgaţi oamenii în pământ, unde sunt mâncaţi de viermi. Noi îi ardem, căci îi iubim şi vrem să ajungă neîntârziat în Valhalla“. Apoi, „varegii au făcut o movilă de pământ peste locul acela, au înfipt un stâlp la mijloc şi au scris pe el numele căpeteniei moarte şi al regelui lor din oraşul Kyawh (Kiev – n.a.).“

La mii de kilometri spre vest şi cu trei decenii înainte, pe piatra adâncită în cenuşa caldă a rugului fratelui ei, Breya a pus să fie săpată inscripţia: „Aici şi-a sfârşit călătoria Einar Tokesson, cel care i-a ocrotit pe fiii zeului Loki“. Apoi s-a pregătit şi ea de un drum lung – spre Dublin.

Pierduse un frate la Edington, altul în faţa zidurilor Parisului. Ragnar era singurul rămas. După şapte ani în care îi fusese alături celui ce avea mai multă nevoie de ea, luptând în fiecare bătălie, nu pentru glorie sau pradă, ci pentru a-l opri pe Einar să îşi caute moartea, Breya devenise o căpetenie urmată fără şovăire. Un lucru ce nu se întâmpla prea des la vikingi. Chiar dacă zeiţele şi valkyriile erau respectate, adorate şi temute de fiecare fiu al Nordului, gândul că o muritoare le-ar fi putut semăna – fiind capabilă să ucidă, să navigheze, să comande, să trăiască din „secerişuri“ şi comerţ – nu era acceptat cu uşurinţă de bărbaţii din societatea vikingă, violent patriarhală. Dar nu se poate nega existenţa, în Scandinavia anilor 700 – 1100 a unor femei ajunse regine ori căpetenii războinice şi intrate în istorie sau legendă.

Breya a fost una dintre ele – nu prin vocaţie, ci printr-un ciudat capriciu al Sorţii… La 6 februarie, când apele învolburate ale Senei au luat la vale Le Petit Pont, când trupele lui Sigfrid au cucerit turnul de pe malul stâng, deschizând drumul spre inima Franţei, zece drakkare, cu trei sute de norvegieni la bord, s-au despărţit de flota daneză, pornind în aval, spre Rouen şi Jumièges. Erau încărcate de pradă şi echipajele priveau cu încredere viitorul: căpetenia lor, Breya Tokesdöttir, din neamul Hardraad, îi ducea la Dublin, în bogata colonie norvegiană fondată cu decenii în urmă.

În urma lor, armata lui Sigfrid a continuat asediul, respingând o tentativă a contelui Henric de Saxonia de a despresura cetatea. Danezii s-au oferit să se retragă dacă li se plătea un tribut de 60 livre de argint; dar, deşi suma era mică, parizienii n-au acceptat. Episcopul Joscelin a murit la scurt timp, iar contele Eudes i-a luat locul la conducerea asediaţilor, decimaţi de foamete şi boli. A luptat cu mult curaj şi, până la urmă, împăratul Carol cel Gros a răspuns apelurilor sale disperate, venind cu o mare armată, ca să atace tabăra nordicilor.

Spre uluirea locuitorilor ce rezistaseră singuri un an întreg, forţele lui Carol nu s-au angajat în bătălie, acesta căzând la înţelegere cu Sigfrid: danezii aveau să plece nestingheriţi în Burgundia, cu acordul împăratului, care nu îşi simpatiza supuşii recalcitranţi de-acolo, după cum consemna istoricul J. Madaule în „Histoire de France“ („Istoria Franţei“).

Revoltaţi de un asemenea târg, parizienii au refuzat accesul navelor vikinge pe fluviu, trimiţând o solie ca să îi prevină pe burgunzi. Carol a plătit atunci 700 de livre danezilor, care au părăsit definitiv Sena. Rezultatul acţiunilor sale era previzibil: în 888 a fost detronat, iar contele Eudes de Paris a devenit rege al francilor de vest.

Parisul nu avea să mai fie atacat vreodată de nordici, însă Loara, Oise şi Shelde erau devastate constant, mai ales după moartea lui Eudes şi venirea pe tron a şovăielnicului Carol cel Simplu (893). Franţa a fost salvată de o succesiune de întâmplări şi nu de armatele sale (deşi acestea îi învinseseră o dată pe danezi, în 891, la Louvain): anii 891 – 892 au venit cu ierni geroase, fără ninsori şi cu veri extrem de secetoase, ceea ce a avut ca urmare pierderea recoltelor şi sărăcirea regiunilor din centrul şi sudul ţării, lăsându-i pe vikingi fără pradă. În plus, ei pregăteau ample expediţii împotriva regelui englez Alfred şi aveau nevoie de toţi războinicii – astfel, perioada „secerişurilor“ în ţinuturile france s-a încheiat.

Cu o excepţie: Normandia, singura colonie daneză care a dăinuit (mai fuseseră încercări de stabilire, pe Loara, între 869 şi 937, respinse de rezistenţa conţilor şi regilor franci). În 911, armata jarlului Rollon a atacat Chartres. Deşi vikingii au pierdut mulţi oameni în asediul eşuat, Carol cel Simplu a făcut un gest inexplicabil: prin Tratatul de la Saint Clair-sur-Epte i-a acordat lui Rollon, cu titlu ereditar, fiefurile Caux, Roumois, Bessin şi Peninsula Cotentin, de parcă danezul ar fi fost învingător!

„Este o ruşine pentru neamul nostru“, scria cronicarul Flodoard – însă nimic nu mai putea fi schimbat, Carol cel Simplu confirmând printr-o cartă regală (14 martie 918) cedarea regiunii către Rollon, „pro tutela regni“ („pentru apărarea regatului“).

Într-unul din paradoxurile istoriei, laşitatea lui Carol cel Simplu a avut urmări benefice pentru Franţa. Noul duce îşi va apăra eficient teritoriul, transformându-l într-o stavilă în calea altor năvăliri daneze, dar şi a incursiunilor de pradă bretone, ce vizau centrul ţării. Danezii săi (veniţi din Iutlanda, Anglia şi Irlanda) aveau să îşi ia soţii frace, să se creştineze şi să devină una dintre cele mai redutabile forţe militare din Franţa. Fiul lui Rollon, ducele Wilhelm Sabie Lungă, s-a căsătorit cu prinţesa Liégeard, fiica lui Herbert de Vermandois; fiica lui Rollon s-a măritat cu Guillaume de Poitiers şi, în doar două generaţii, asimilarea vikingilor (care şi-au luat nume franceze) era un fapt împlinit. În 940, arhivele regale consemnau Normandia drept un ducat vasal, în care se vorbea numai franceza, constata E. M. Hallam în studiul său „Capetian France: 872 – 1328“ („Franţa Capeţiană: 872 – 1328“). 

Normanzii au acceptat legile, religia, limba şi structura socială a patriei adoptive – rămânând totuşi o entitate aparte. Curajul, energia, vitalitatea, spiritul aventuros şi întreprinzător, capacitatea organizatorică şi administrativă îi deosebesc de urmaşii galilor. Iar aceste calităţi aveau să se vădească în campaniile prin care normanzii vor cuceri şi coloniza, în cea mai bună tradiţie vikingă, Sicilia, sudul Italiei (1016) şi Anglia (1066).

Un asemenea spirit îi anima şi pe oamenii conduşi de Breya Tokesdöttir, în iunie 886, când se apropiau de Irlanda. Pe puntea corăbiei sale, Breya scruta valurile Mării Mânecii, ceaţa străpunsă uneori de razele unui soare eluziv, ascuns, ca şi îndepărtata Irlandă. Apa îi întorcea, poate, nălucirea chipurilor pe care nu le văzuse de atâta vreme. Ragnar, Theodora… Trăiau? Mai erau acolo, în ţara unde vikingii luptau de un secol să îşi construiască o lume?

I-au răspuns doar ecourile furtunii ce venea din zarea cenuşie.