Era o seară senină şi, ieşind de la şcoală alergasem în parc, la banca îngropată aproape sub frunze galben-roşcate. Liniştea copleşise întreaga fire; doar uneori, câte o adiere mai stârnea ecourile rătăcite între tufe. O oră, alta, de acalmie ireală. Trecători, copaci sau umbre, nimic nu părea aievea şi ziua se scurgea leşioasă, încă o zi din viaţa pe care nu începusem să o trăiesc.

Apoi, la capătul aleii s-a ivit o femeie care se apropia încet, cu un mers obosit şi nesigur, de parcă ar fi coborât o scară nesfârşită. Tocurile îi sunau pe pietre ca nişte picături stinghere, culorile toamnei ardeau în jurul pletelor ce o învăluiau cu totul, smoală scursă pe trupul arămiu. Nu-i desluşeam hainele, numai copleşitoarea revărsare de bucle, căzând până la pământ, dezvelind la răstimpuri un umăr sau picioarele goale în pantofii negri, şi, deodată, mi-am simţit gâtul uscat, nu se putea… Însă nu era nimeni să o vadă, chiar vântul i se furişa pe urme cu paşi de hoţ – şi cum să fi fost altfel?

Nebunie ori sfruntare a uneia ce nu cunoscuse înfrângerea, îndrăzneala aceea nu-şi avea locul între casele şi oamenii aidoma, mereu cenuşii. Necunoscuta căreia nu-i păsa de ei nu se născuse aici, în oraşul provincial, prea mic, prea tihnit… Părea cufundată în gânduri ce rătăceau undeva, departe, şi am cutezat să o privesc până când, ajunsă în dreptul băncii, ochii i-au întârziat asupră-mi cu un fel de curiozitate distantă. Am roşit fără să vreau şi ea a trecut, scăldată în lumina apusului, dreaptă şi mândră asemeni Dianei, zeiţa fără suflet. Dar cine erau eu să o judec; eu cu sarafanul lucios de atâta purtat, cu şosete scurte şi degete pătate de cerneală?

Am deschis cartea la întâmplare, însă literele o luau razna, alcătuind cuvinte pe care degeaba mă străduiam să le recunosc. M-am încăpăţânat să întorc paginile ce îmi deveneau tot mai străine, până i-am auzit din nou paşii, iar sângele a prins să-mi zvâcnească mai iute.

S-a oprit înaintea mea şi, când m-am tras într-o parte încercând să mă arăt nepăsătoare, s-a aşezat, dăruindu-mi un zâmbet neaşteptat de blând. O clipă, zece; apoi îmbufnarea mi-a dispărut şi am uitat, am vrut să uit cei şaisprezece ani de sfială, de mizerie, de vini ce nu erau ale mele.

Curând m-am pomenit destăinuindu-i ceea ce nu spusesem nimănui vreodată. Cuvintele mi se îngrămădeau pe buze într-un şuvoi necurmat, fără şovăieli sau ocolişuri, mărturiseam visuri care nu mi se limpeziseră pe deplin, mie, eleva neluată în seamă de nimeni. Căci pentru ceilalţi, toţi, rămâneam cea care nu se mulţumeşte cu ce este. O ruşine, un accident într-o lume perfectă, clădită pe invidie, nimicnicie şi, mai ales, pe ura pentru tot ce nu putea să aibă ori măcar să priceapă.

Când am sfârşit se înoptase; eram tot singure, femeia stătea lângă mine, lumina lăptoasă a unui felinar îi poleia pielea, părul, iar ochii aceia de culoarea ierbii străluceau nefiresc. N-a scos nici un cuvânt; mâna i s-a lăsat peste a mea şi ne-am ridicat, pornind împreună pe sub bolta de frunziş fremătător.

Străzi pustii, lătraturi rătăcite în beznă. Înaintea casei cu ziduri groase m-a trecut un fior – spaimă, aşteptare? – însă ea a deschis uşa larg, ca o invitaţie. Am intrat în sala întunecată, printre statui cu forme nelămurite şi străina m-a dus, prin coridoare cărora nu le puteam zări tavanul, pe scări cu balustrade încrustate, mereu mai adânc, în casa ce părea să crească necontenit, sumbră, tăcută. Dar mie nu-mi stătea gândul la asta. Nu vedeam decât, repetate la infinit în zecile de oglinzi, femeia acoperită doar de buclele-i negre şi fata în sarafan mergând alături, cu buzele strânse, ca spre un eşafod.

Răsuflarea mea, a ei, imagini fugare, tablouri din care personaje hieratice ne aţinteau cu asprime. Şi încăperea parcă săpată în calcar zgrunţuros, pianul, lumânările, uşa de fier…

M-am lăsat pe podea, cuprinzându-mi genunchii cu braţele şi închizând ochii pe jumătate, în vreme ce necunoscuta îşi strângea alene părul. Pălise, dar degetele i-au lunecat pe clape şi Sonata Lunii a prins viaţă, sfâşietor de tristă, ploaie de sunete zămislite odinioară din sufletul celui care se zbuciumase în lumea tăcerii, strigându-şi revolta în muzica-i veşnică.

Treptat, dincolo de glasul titanului am desluşit un altul, chemând, tot mai slab, o descătuşare ce n-avea să vină. Pe urmă pianul a tăcut, flăcările au început să tremure. Prea multă linişte dospea în casa aceea, prea multă…

O lacrimă strivită, stingheră, buzele femeii au cules-o, le-au găsit pe ale mele, am vrut să întreb de ce, însă un geamăt spart mi-a luat-o înainte. Ceva se zbătea în trupul de zeiţă, îi umfla zadarnic pieptul, gâtul.

– Nu, am murmurat înţelegând în sfârşit, nu trebuie…

Era prea nedrept; dar nu putea să mă audă şi n-avea cum s-o spună. Muzica a răsunat iarăşi – cine cânta, cine suflase în lumânări? – străina era tot aplecată asupră-mi, nici n-am simţit muşcătura, numai gustul sângelui în gură, al fricii şi-al durerii.

                                                         *

Întâmpinată de aplauzele crescând şi stingându-se într-un susur abia auzit, am trecut printre bărbaţii şi femeile ce aşteptau în picioare şi m-am aşezat pe taburetul de catifea vişinie. Apoi, urmărite de privirile tuturor, mâinile mele au pornit singure şi torentul m-a luat cu sine. Un acord, încă unul şi, brusc, allegro tumultuoso. Viorile se năpusteau vijelios asupră-mi, dar le înfruntam, le-am silit să dea înapoi, pianul vărsa râuri după râuri argintii, îmi croiam drum prin pădurile Nordului, alergam abia atingând pământul, iar hăitaşii sorţii n-aveau cum să mă ajungă…

Pe ultimele sunete, tunetul ovaţiilor a cutremurat sala. Mi-am scuturat buclele retezate scurt, deasupra cefei, m-am înclinat şi luminile mi-au aprins scânteieri-paiete în rochia lipită de trup ca o smoală. Ploua cu flori, dirijorul spunea ceva ce nu se auzea, însă eu am şoptit:

– Da, te aud, acum şi în veci…

Aş fi vrut să le-o strig tuturor, chiar cu preţul… Nu, trebuia să mă stăpânesc, acasă mă aştepta o puştoaică izbind cu pumnii în pereţii grotei-chilie, urlându-şi fără glas neputinţa. Ca şi mine, odată, nu voia să priceapă, să se supună. Dar minţile nu i se rătăciseră, chipul nu îi mai era brăzdat de lacrimi, în ochi i se desluşea o hotărâre nouă. Începuse să atingă clapele albe şi negre – tresăream de câte ori nimerea vreun acord – , pletele o învăluiau cu totul, revărsându-se ca o miere grea când ne rostogoleam pe podeaua aspră şi mai apoi, după ce adormea istovită, în braţele mele.

Nu îi ştiam numele. În seara aceea vorbele ei nu răzbătuseră până la mine, acum nu le mai putea rosti. Şi nici n-ar fi făcut-o: ura o sufoca, îi umfla pieptul, gâtul, îi înroşea obrajii… Însă, cu anii, avea să deprindă mândria singurătăţii, avea să înveţe să pândească, să aştepte. Va fi de gheaţă, va fi Diana cea neîndurătoare.

Până când, într-o zi, pentru o clipă, soarta va uita, îngăduindu-i să fure cheia ce deschide Lumea Tăcerii.