“Sigur, intuiţia morţii proprii (care este un
fapt tîrziu, o descoperire uimită, cum de nu
mi‑am dat seama ?) produce în minţile noastre măcar o tresărire : „Aha, peste x ani, sau peste x zile, sau peste un ceas, sau peste un minut, sau peste o secundă, sau chiar acum, nu voi mai fi, iar acest univers indiferent, care n‑a constatat niciodată prezenţa mea în cuprinsul lui, nu‑mi va constata nici absenţa. Asta este !”.
Dar, de obicei, intuiţia cu pricina nu devine o obsesie, nu cădem în nevroza aşteptării, dimpotrivă, trăim ca şi cum nu vom muri niciodată şi nu ne gîndim clipă de clipă la sfîrşit, cum cerea stăruitor acelaşi Lucius Annaeus Seneca, într‑un „exerciţiu spiritual”.”