Refugiați Quotes

“Cu o strângere de inimă, fiecare își privea casa și trecea mai departe: <>. Iar peste sufletele oamenilor se rostogolea și un val de indiferență: <<Și ce dacă? Sunt doar pietre, lemne, obiecte inerte! Important e să ne salvăm viața!>>. Cine se gândea la suferințele patriei? Nu ei, nu cei care pleacă în această seară. Panica anula tot ce nu era instinct, freamăt animalic al trupului. Să iei ce aveai mai prețios pe lume și pe urmă... Și numai ce trăia, ce respira, plânge, iubea avea valoare în noaptea aceea! Puțini erau cei care își regretau bogățiile. Strângeai în brațe o femeie sau un copil, restul nu mai conta; restul putea să dispară în flăcări.”
― Irène Némirovsky, Suite Française

“Simțea milă de tovarășii lui de suferință, dar o milă lucidă și rece. La urma urmelor, aceste mari migrații umane păreau dictate de legi ale naturii, își zicea el. Deplasări periodice de mase considerabile erau probabil necesare popoarelor, cum e transhumanța pentru oi. În mod straniu, ideea îl întărea.”
― Irène Némirovsky, Suite Française

“Dar porțile de fier din toate gările erau deja zăvorâte și păzite de soldați. Mulțimea se agăța de bare, le zgâlțâia, apoi se retrăgea în dezordine pe străzile vecine. Femeile fugeau plângând, cu copiii în brațe. Erau oprite ultimele taxiuri. Li se ofereau două, trei mii de franci ca să părăsească Parisul. <> Dar șoferii refuzau, nu mai aveau benzină.”
― Irène Némirovsky, Suite Française

“Dar nu putură să intre în curtea mare încuiată, zăvorâtă, apărată de soldați și de mulțimea presată, strivită de bare. Rămăsaseră acolo până seara, luptându-se zadarnic. În jurul lor, oamenii ziceau:
-Asta e! Plecăm pe jos.
Rosteau cuvintele astea cu un fel de stupoare deznădăjduită. Se vedea bine că nici ei nu credeau. Se uitau în jur și așteptau minunea: o mașină, un camion, orice i-ar fi dus de acolo. Dar nu apărea nimic. Atunci plecau spre porțile Parisului, ieșeau, își târau bagajele după ei în praf, mergeau, ajungeau în suburbii, apoi la țară și-și ziceau: <>.
Soții Michaud plecaseră și ei tot pe jos. Era o noapte caldă de iunie. În fața lor, o femeie în negru care purta strâmb pe cap, peste părul alb, pălăria cu doliu, se poticnea pe pietrele de pe drum și mormăia, cu gesturi de nebună:
-Rugați-vă ca fuga noastră să n-aibă loc iarna... Rugați-vă!... Rugați-vă!”
― Irène Némirovsky, Suite Française

“Mulțimea aceea vrednică de milă nu mai avea nimic uman, ci semăna cu o turmă care aleargă în devălmășie; erau prinși în matca unei uniformități ciudate. Hainele șifonate, fețele trase, vocile răgușite îi făceau să semene toți între ei. Toți făceau aceleași gesturi, rosteau aceleași cuvinte.”
― Irène Némirovsky, Suite Française