Iulia

“Nopţi dinaintea marilor plecări... Pînze albe, nesfîrşite, înălţate pe corabia unică a copilăriei... Te văd înfiorat, la ţărmul unui ocean de nelinişti şi depărtări; oricine ai fi, tu pentru mine porţi drapelul pur al copilăriei; şi-ţi simt toate spaimele, şi mai ales spaima depărtării, şi spaima ţărmului de dincolo, care vine numai la tine pe toate valurile... Nopţi dinaintea marilor plecări... Le-ai trăit şi le-ai visat de atîtea ori, şi dacă nu ţi le aminteşti, mi s-au dăruit mie, şi de aceea le aduc în clipa asta aici, ca să ţi le dau înapoi... mai întîi le-ai visat, multe zile, săptămîni, poate luni, zile multe în care ai învăţat preţul timpului mic, al orei şi al minutului. Zile multe în care te-ai dăruit tuturor mişcărilor, în care te-ai împrietenit cu toate gîndurile, în care ai fi vrut să închizi ochii şi să-i spui timpului mare: du-te! du-te mai repede! Vreau să vină noaptea cea mare... dar nu vine decît o noapte obişnuită, o noapte asemeni celorlalte, şi atunci rogi somnul să-ţi apropie pleoapele. Şi pleoapele se închid, dar mintea e încă plină de fulgere şi toate luminează clipite şi spaţii ciudate din marea călătorie. Ai vrea să dormi, să te cufunzi în moartea efemeră a somnului, să părăseşti timpul tău, să aluneci în timpul celălalt care înaintează fără tine, fără gîndurile tale, fără dorinţele tale, fără nerăbdarea ta groaznică. Dar somnul nu vine, fulgerele nu s-au stins de tot, fiorii n-au părăsit toate clopotele trupului tău.”
― Constantin Chiriță, Cavalerii florii de cireş

“În boxa acuzaţilor se vor afla două categorii de ţapi ispăşitori : vinovaţii- integrali, adică cei care au început, sub ordinele lui Ţurcanu. să tortureze, fără a fi fost în prealabil torturaţi ei înşişi (Popa Ţanu, Livinski etc), şi vinovaţii-nevinovaţi, călăii-victime, schingiuiţii-schingiuitori, cei care au fost reeducaţi înainte de a deveni, la rândul lor, reeducatori. O categorie pe care Thierry Maulnier n-o cunoştea atunci când scria, după procesul Mindszenty, în „La Face de méduse du com- munisme” :
„În faţa unui tribunal de democraţie populară, nimeni nu mai poate fi sigur de a fi Antigona, deoarece Antigona însăşi, dac-ar apărea azi în faţa unui tribunal dintr-o democraţie populară, ar spune fără îndoială:
- Eram plătită”.
Cine ar fi putut cu adevărat prevedea că va fi parcursă o nouă etapă a degradării acuzatului şi că, o dată cu „fenomenul Piteşti”, Antigona nu numai că nu- şi va putea proclama inocenţa, nu numai că va fi dezonorată, dar, din victimă, va fi transformată, la rândul ei, în călău? În faţa unui Mindszenty, acoperindu-se singur de infamie, acelaşi Thierry Maulnier exclama : „Să ne reculegem în faţa acestui cadavru, cadavrul conştiinţei zdrobite !” Dar în distrugerea omului s-a mers şi mai departe : victimei nu numai că i se refuză martiriul, ea poate fi silită să martirizeze la rândul ei. Pe cine să mai judeci, într-o asemenea extremitate şi cum ?
Tribunalul militar din procesul Piteşti nu şi-a pus astfel de întrebări. De altminteri, nu pentru a-şi pune vreo întrebare era reunit, ci pentru a condamna pe cei desemnaţi de partid. Şi i-a condamnat. La moarte.”
― Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești

“There they were, the legacy of youth, the two mascots of my life, hunger and fear, watching over me, saying "So many before you have taken the chance and been rewarded, why can't you?" No answer. "So many have balked, so why must you?" No answer. And then it came, as ever deriding me: "If not later, Elio, when?”
― André Aciman, Call Me by Your Name

“Mama lui auzise că băiatul s-a purtat admirabil în închisoare — şi c-ar fi fost omorât tocmai din cauza dârzeniei şi demnităţii lui. În toată suferinţa ei, atâta mângâiere avea. Până ce, într-o zi, cineva i-a spus adevărul, sau o parte din el. De atunci femeia nu mai făcea decât să umble din casă-n casă, căutând foşti puşcăriaşi, sperând nebuneşte că într-o zi un om îi va spune că nu e adevărat.
Şi ar fi trebuit să se găsească cineva, nu s-o mintă, ci să-i arate că, o dată depăşite anumite limite ale suferinţei, omul nu mai poate continua a fi un om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne. Judecata se opreşte pe pragul acesta al inumanului care a fost Piteştiul reeducării chiar şi pentru victimele devenite călăi.”
― Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești