Iulia

“Avantajele imediate sau mai îndepărtate erau următoarele :
Mai întâi, a completa ancheta prin denunţurile obţinute sub tortura neîntreruptă şi a îngădui arestarea atâtor opozanţi rămaşi în libertate.
Apoi, a lega pe deţinuţii-torţionari între ei, prin complicitatea crimei. Principiul este simplu, îl aflăm în „Posedaţii” lui Dostoievski, şi, pe bună dreptate, unii dintre cei care l-au cunoscut pe Ţurcanu, l-au putut compara cu Verkovenski. Stavroghin, ghicindu-i gândul, îi spune lui Verkovenski, care pregăteşte asasinarea lui Şatov de către mica sa organizaţie de revoluţionari :
„...ajunge să împingi pe patru membri din grupul tău să-l ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunţător, pentru ca o dată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legaţi. Ei îţi vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte şi să ceară socoteli”.”
― Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești

“„Cât am fost mică, în familia noastră tata era expertul absolut în alegerea pepenilor, numai el îi cumpăra. Știa să examineze vrejul, să apese la capete să nu fie moale, știa să bată cu degetul în ei și să descifreze cum sună și de cele mai multe ori îi nimerea, chiar erau de zahăr, cum spunea el. Dar apoi s-au schimbat pepenii, acum sunt toți mutanți, și ăia din magazin și ăia de pe marginea drumului, și nu se mai pricepe nimeni la ei.
Dacă nu poți să te pricepi la pepeni, cum poți să te pricepi la oameni?”
― Lavinia Braniște, Mă găsești când vrei

“„Nimeni nu asculta, gata, ne-am săturat, tinerii nu mai sunt interesaţi de aşa ceva (...) Dar eu afirm că nu există limită în timp, că trebuie mereu repetat acelaşi lucru, că trebuie readuse la suprafaţă toate nenorocirile suferite şi toate lacrimile vărsate, pentru a face pe oameni să înţeleagă cauzele celor întâmplate şi ale celor ce se mai întâmplă încă. (...) Nu mă interesează nimic din aşa zisele «realizări», îmi stăruie prea tare în nări mirosul camerelor de gazare, prea mult în memorie închisoarea, prea insistent în minte ignobila literatură care ştie ce trebuie să arate şi ce anume să ascundă. (...) Azi e din nou interzis să-ţi aminteşti trecutul şi cu atât mai mult să vorbeşti despre acest trecut. (...) S-a recunoscut mai întâi c-au fost comise câteva «greşeli», dar acum nu se mai descoperă nici o «greşeală». Dar poţi oare considera drept «erori» nişte acţiuni care fac parte dintr-un sistem şi care sunt consecinţele tezelor fundamentale ale acestui sistem ?”
Nimănui nu-i este îngăduit să uite că între 1949 şi 1952 s-a desfăşurat în România „experienţa” pe care am încercat s-o descriem, şi că dintr-un arhipelag al ororii, una din cele mai odioase insule s-a numit Piteşti.”
― Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești

“În boxa acuzaţilor se vor afla două categorii de ţapi ispăşitori : vinovaţii- integrali, adică cei care au început, sub ordinele lui Ţurcanu. să tortureze, fără a fi fost în prealabil torturaţi ei înşişi (Popa Ţanu, Livinski etc), şi vinovaţii-nevinovaţi, călăii-victime, schingiuiţii-schingiuitori, cei care au fost reeducaţi înainte de a deveni, la rândul lor, reeducatori. O categorie pe care Thierry Maulnier n-o cunoştea atunci când scria, după procesul Mindszenty, în „La Face de méduse du com- munisme” :
„În faţa unui tribunal de democraţie populară, nimeni nu mai poate fi sigur de a fi Antigona, deoarece Antigona însăşi, dac-ar apărea azi în faţa unui tribunal dintr-o democraţie populară, ar spune fără îndoială:
- Eram plătită”.
Cine ar fi putut cu adevărat prevedea că va fi parcursă o nouă etapă a degradării acuzatului şi că, o dată cu „fenomenul Piteşti”, Antigona nu numai că nu- şi va putea proclama inocenţa, nu numai că va fi dezonorată, dar, din victimă, va fi transformată, la rândul ei, în călău? În faţa unui Mindszenty, acoperindu-se singur de infamie, acelaşi Thierry Maulnier exclama : „Să ne reculegem în faţa acestui cadavru, cadavrul conştiinţei zdrobite !” Dar în distrugerea omului s-a mers şi mai departe : victimei nu numai că i se refuză martiriul, ea poate fi silită să martirizeze la rândul ei. Pe cine să mai judeci, într-o asemenea extremitate şi cum ?
Tribunalul militar din procesul Piteşti nu şi-a pus astfel de întrebări. De altminteri, nu pentru a-şi pune vreo întrebare era reunit, ci pentru a condamna pe cei desemnaţi de partid. Şi i-a condamnat. La moarte.”
― Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești