Iulia

“Nopţi dinaintea marilor plecări... Pînze albe, nesfîrşite, înălţate pe corabia unică a copilăriei... Te văd înfiorat, la ţărmul unui ocean de nelinişti şi depărtări; oricine ai fi, tu pentru mine porţi drapelul pur al copilăriei; şi-ţi simt toate spaimele, şi mai ales spaima depărtării, şi spaima ţărmului de dincolo, care vine numai la tine pe toate valurile... Nopţi dinaintea marilor plecări... Le-ai trăit şi le-ai visat de atîtea ori, şi dacă nu ţi le aminteşti, mi s-au dăruit mie, şi de aceea le aduc în clipa asta aici, ca să ţi le dau înapoi... mai întîi le-ai visat, multe zile, săptămîni, poate luni, zile multe în care ai învăţat preţul timpului mic, al orei şi al minutului. Zile multe în care te-ai dăruit tuturor mişcărilor, în care te-ai împrietenit cu toate gîndurile, în care ai fi vrut să închizi ochii şi să-i spui timpului mare: du-te! du-te mai repede! Vreau să vină noaptea cea mare... dar nu vine decît o noapte obişnuită, o noapte asemeni celorlalte, şi atunci rogi somnul să-ţi apropie pleoapele. Şi pleoapele se închid, dar mintea e încă plină de fulgere şi toate luminează clipite şi spaţii ciudate din marea călătorie. Ai vrea să dormi, să te cufunzi în moartea efemeră a somnului, să părăseşti timpul tău, să aluneci în timpul celălalt care înaintează fără tine, fără gîndurile tale, fără dorinţele tale, fără nerăbdarea ta groaznică. Dar somnul nu vine, fulgerele nu s-au stins de tot, fiorii n-au părăsit toate clopotele trupului tău.”
― Constantin Chiriță, Cavalerii florii de cireş

“„Nimeni nu asculta, gata, ne-am săturat, tinerii nu mai sunt interesaţi de aşa ceva (...) Dar eu afirm că nu există limită în timp, că trebuie mereu repetat acelaşi lucru, că trebuie readuse la suprafaţă toate nenorocirile suferite şi toate lacrimile vărsate, pentru a face pe oameni să înţeleagă cauzele celor întâmplate şi ale celor ce se mai întâmplă încă. (...) Nu mă interesează nimic din aşa zisele «realizări», îmi stăruie prea tare în nări mirosul camerelor de gazare, prea mult în memorie închisoarea, prea insistent în minte ignobila literatură care ştie ce trebuie să arate şi ce anume să ascundă. (...) Azi e din nou interzis să-ţi aminteşti trecutul şi cu atât mai mult să vorbeşti despre acest trecut. (...) S-a recunoscut mai întâi c-au fost comise câteva «greşeli», dar acum nu se mai descoperă nici o «greşeală». Dar poţi oare considera drept «erori» nişte acţiuni care fac parte dintr-un sistem şi care sunt consecinţele tezelor fundamentale ale acestui sistem ?”
Nimănui nu-i este îngăduit să uite că între 1949 şi 1952 s-a desfăşurat în România „experienţa” pe care am încercat s-o descriem, şi că dintr-un arhipelag al ororii, una din cele mai odioase insule s-a numit Piteşti.”
― Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești

“Mama lui auzise că băiatul s-a purtat admirabil în închisoare — şi c-ar fi fost omorât tocmai din cauza dârzeniei şi demnităţii lui. În toată suferinţa ei, atâta mângâiere avea. Până ce, într-o zi, cineva i-a spus adevărul, sau o parte din el. De atunci femeia nu mai făcea decât să umble din casă-n casă, căutând foşti puşcăriaşi, sperând nebuneşte că într-o zi un om îi va spune că nu e adevărat.
Şi ar fi trebuit să se găsească cineva, nu s-o mintă, ci să-i arate că, o dată depăşite anumite limite ale suferinţei, omul nu mai poate continua a fi un om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne. Judecata se opreşte pe pragul acesta al inumanului care a fost Piteştiul reeducării chiar şi pentru victimele devenite călăi.”
― Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești

“The idea of literary competence focuses attention on the implicit knowledge that readers (and writers) bring to their encounters with texts: what sort of procedures do readers follow in responding to works as they do? What sort of assumptions must be in place to account for their reactions and interpretations? Thinking about readers and the way they make sense of literature has led to what has been called ‘reader-response criticism’, which claims that the meaning of the text is the experience of the reader (an experience that includes hesitations, conjectures, and self-corrections). If a literary work is conceived as a succession of actions upon the understanding of a reader, then an interpretation of the work can be a story of that encounter, with its ups and downs: various conventions or expectations are brought into play, connections are posited, and expectations defeated or confirmed. To interpret a work is to tell a story of reading.”
― Jonathan D. Culler, Literary Theory: A Very Short Introduction