Iulia

“În boxa acuzaţilor se vor afla două categorii de ţapi ispăşitori : vinovaţii- integrali, adică cei care au început, sub ordinele lui Ţurcanu. să tortureze, fără a fi fost în prealabil torturaţi ei înşişi (Popa Ţanu, Livinski etc), şi vinovaţii-nevinovaţi, călăii-victime, schingiuiţii-schingiuitori, cei care au fost reeducaţi înainte de a deveni, la rândul lor, reeducatori. O categorie pe care Thierry Maulnier n-o cunoştea atunci când scria, după procesul Mindszenty, în „La Face de méduse du com- munisme” :
„În faţa unui tribunal de democraţie populară, nimeni nu mai poate fi sigur de a fi Antigona, deoarece Antigona însăşi, dac-ar apărea azi în faţa unui tribunal dintr-o democraţie populară, ar spune fără îndoială:
- Eram plătită”.
Cine ar fi putut cu adevărat prevedea că va fi parcursă o nouă etapă a degradării acuzatului şi că, o dată cu „fenomenul Piteşti”, Antigona nu numai că nu- şi va putea proclama inocenţa, nu numai că va fi dezonorată, dar, din victimă, va fi transformată, la rândul ei, în călău? În faţa unui Mindszenty, acoperindu-se singur de infamie, acelaşi Thierry Maulnier exclama : „Să ne reculegem în faţa acestui cadavru, cadavrul conştiinţei zdrobite !” Dar în distrugerea omului s-a mers şi mai departe : victimei nu numai că i se refuză martiriul, ea poate fi silită să martirizeze la rândul ei. Pe cine să mai judeci, într-o asemenea extremitate şi cum ?
Tribunalul militar din procesul Piteşti nu şi-a pus astfel de întrebări. De altminteri, nu pentru a-şi pune vreo întrebare era reunit, ci pentru a condamna pe cei desemnaţi de partid. Şi i-a condamnat. La moarte.”
― Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești

“Apoi şi aici stă, fără îndoială cheia tăcerii, victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi. Or călăul — chiar împotriva voinţei şi firii lui — nu se grăbeşte niciodată să-şi mărturisească crimele. De-a lungul experienţei de la Piteşti, categoria martorului inocent a fost pur şi simplu suprimată.”
― Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești

“The idea of literary competence focuses attention on the implicit knowledge that readers (and writers) bring to their encounters with texts: what sort of procedures do readers follow in responding to works as they do? What sort of assumptions must be in place to account for their reactions and interpretations? Thinking about readers and the way they make sense of literature has led to what has been called ‘reader-response criticism’, which claims that the meaning of the text is the experience of the reader (an experience that includes hesitations, conjectures, and self-corrections). If a literary work is conceived as a succession of actions upon the understanding of a reader, then an interpretation of the work can be a story of that encounter, with its ups and downs: various conventions or expectations are brought into play, connections are posited, and expectations defeated or confirmed. To interpret a work is to tell a story of reading.”
― Jonathan D. Culler, Literary Theory: A Very Short Introduction

“Vreau să trăiţi din plin, viu, agitat, nervos, liber aceşti ani neasemuiţi, aceşti ani în care visul şi fantezia nu ţin seama de nici un obstacol, în care orice bătaie a inimii se dăruie întregii lumi. Ştiu că multe dintre lucrurile şi fiinţele care vă înconjoară vi se par învăluite de taine, chiar dacă pentru restul lumii sunt de o simplitate liniară, elementară. Poate că vedeţi totul astfel dintr-un instinct de exagerare care aparţine numai acestei vârste, şi care vrea să transforme în efort grav, aproape tragic, orice gest, oricât de simplu ar fi el; e ceva frumos aici, pentru că totul se subordonează intenţiei sau dorinţei de a dărui foarte mult.”
― Constantin Chiriță, Cavalerii florii de cireş